Quantcast
Channel: legionarism – Cooperativa Gusti
Viewing all 25 articles
Browse latest View live

„Mă cert cu Mircea Eliade” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]

$
0
0

„Mă cert cu Mircea Eliade”

extras din extras din Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia (2000)

Iată, v-am adus cartea nou apărută a lui Bernea, despre spaţiul şi timpul în cultura populară română.

(Răsfoieşte volumul) Calendarul e un calcul care nu e deloc de lepădat. E foarte complicat. Îl ştiu ţăranii, sau nu-l ştiu? Îl ştiu,  domnule, asta-i culmea, că-l ştiu. Şi întrebuinţează şi termenii… cum să spun eu … tehnici. Astea nu sunt creaţii culturale româneşti, sunt bizantine, sunt arhaice.

E important să vedem, şi din acest punct de vedere, dacă această carte merge până la rădăcinile ei bizantine, slave…

Bineînţeles că toată cartea e pe această problemă. Sunt o serie întreagă de situaţii în calendarul ortodox adus de biserică. Dar şi tot felul de sărbători care nu există în calendar, şi care trebuie totuşi analizate: ce sunt ele, ce sens au, ce legătură au? Sunt unele slave, sunt unele turcice, balcanice. Ce-i cu ele? Au scris etnografii o serie întreagă de materiale. A scris şi Marian, a scris şi Tudor Pamfile, au scris materiale despre acest calendar profan.

Care Marian?

Simion Florea Marian, bucovineanul, membru plin al Academiei Române. S-au scris materiale. Bernea trebuia să facă chestia asta. El ce-a făcut? A făcut o înregistrare. Dar de unde vin acestea? E o creaţie culturală a poporului român, sau nu? În ce măsură, aşa cum afirmă unii, o supravieţuire a ereziei bogomilice, care e din sudul Balcanilor, de la bulgari etc., convine la noi, ori ba? Este o influenţă catolică? În ce măsură? Este o influenţă a mitologiei slave, ori ba? Ce-am păstrat noi din ele? Am păstrat multe, foarte multe. Ar fi fost un domeniu imens de cercetare. Eu am fost supărat pe Mircea Eliade că n-a vrut să facă această treabă. L-am socotit dator pe el să facă această cercetare: Mitologia românească. N-a făcut-o. Şi s-o facă el, pentru că era singurul în stare să afle şi să cunoască lucruri din care alţii, care au trăit în mijlocul faptelor, n-au înţeles nimica… Aşa că eu mă cert cu Mircea Eliade, m-am certat dintotdeauna, îi spun mai mult cu reproş, dar nu scapă de asta. Mi-e necaz că s-a ocupat mai mult de şamani decât de problema aceasta a noastră.

Săracul, a murit şi el aşa rapid, fără să…

Sigur era mai tânăr decât mine…  Avea 81…

Nu, 79, exact de o vârstă cu Mihai Pop.

Da? 79. Cancer?

Cancer pulmonar.

O, cancerul te poate lua şi în câteva zile.

Într-o săptămână a murit.

Fără îndoială că omul era informat. Ştia despre ce vorbeşte, şi ştia şi să şi spuie. Păcat.

El, totuşi, făcând abstracţie de faptul că a fost toată viata un străin peste tot, a avut informaţie, a putut să înveţe, să se documenteze, să aibă şi tihna necesară, nu? Adică n-a suferit.

Să ştii că a fost în ţară, nu s-a ocupat de problemele acestea pentru că, din păcate, era prins de concepţia legionară. El a fost legionar, şi Legiunea era împotriva acestor cercetări, considera că e inutil să faci cercetări în ţara românească, pentru că hotărâse Căpitanul ce trebuie să fie. S-a spus: aşa a zis Căpitanul, şi era în regulă. Ciudată atitudine, inexplicabilă, a lui Mircea Eliade. A fost cutremurat de prezenţa Căpitanului.

– Da?

Da, sigur că da.

Avea o putere carismatică efectivă, Căpitanul?

Efectivă, da. Avea. L-am cunoscut şi eu pe Căpitan foarte bine, în casă la Polihroniade. Cum să nu. Era de o prostie catastrofală. Era incapabil să vorbească. Nu vorbea decât în fraze scurte, scurte lozinci. Dar avea o prezenţă fizică impresionantă. Mai întâi că era un bărbat puternic, un munte de bărbat, mare, impresionant. Şi avea această calitate, un tip excepţional… Este unul dintre puţinii români care a reuşit să provoace un curent de mistică socială. Nu ştiu cum or fi fost pe vremuri paşoptiştii, că ei au mai avut.., se zice despre ei că ar fi avut darul să provoace un curent de mistică politică. Bălcescu, poate? Poate, dar Bălcescu a lucrat aşa de puţin, foarte puţin în ţară, luptându-se cu Heliade-Rădulescu din plin. Goleştii… fraţii Goleşti, foarte respectabili, dar…  C. A. Rosetti era un fanatic, fără îndoială, dar fără posibilitatea, fără darul…Nimeni n-a spus că C. A. Rosetti  era impresionant, că reuşea sa strângă în jurul lui oamenii. Deşi e foarte ciudat ce s-a întâmplat atuncea, cu încălzirea aceasta paşoptistă. Şi dincolo de ’48, până la Zelea-Codreanu n-a mai fost nimeni care să fi creat un curent. Nici partidul comunist n-a creat un curent; era un grup foarte restrâns, de câţiva oameni, pe care-i numărai pe degete, nebăgaţi în seamă de nimeni, decât de poliţie. Poliţia avea clientela asigurată, să se ducă în urma acestor douăzeci-treizeci de oameni. N-a avut priză în masă.

Apropo, astăzi suntem în 9, ieri a fost 8 mai. Vă aduceţi aminte de congresul acela în care s-a format P.C.R.?

Da, a fost o încercare de lămurire a apelor între social-democraţi şi grupul comuniştilor.

Care au fost arestaţi,

Arestaţi toţi comuniştii. Erau fără nici un fel de îndoială… au fost vreo câţiva fanatici, dar majoritatea erau în slujba Moscovei. Au diriguit oameni veniţi din Rusia.

Cominternul.

Cominternul, da. Îi plăteau, susţineau, şi dirijau şi hotărau. Ei nu făceau decât să asculte ceea ce li se spusese. E o întreagă poveste cum s-a întâmplat treaba aceasta, dar, în orice caz, n-a fost o mişcare de masă.

Da, da, da, eu nu văd… după ce România a realizat în război, în câţiva ani, cât nu a realizat în două mii de ani, idealul comunist nu putea să prindă după realizarea marii Românii – e o contradicţie sociologică.

Da, lumea era ocupată de altele …

Era o euforie generală, toată lumea făcea …

Da, lupta pentru putere, avantaje, năvala după cucerirea Transilvaniei. Acolo a fost marea bătălie. Invazia regăţenilor. Brătianu a avut neobrăzarea să spună că vrea Ardealul fără ardeleni.

Şi asta când? După sau înainte de…

Înainte, înainte.

Chiar şi înainte a spus?

Sigur că da.

Dar în şoaptă, nu aşa, în gura mare?

Se ştia că asta-i atitudinea lui. A fost lupta dintre el şi Maniu, care avea oarecare priză economică şi o conştiinţă naţională destul de puternic organizată la medii mărunte de preoţi de sat, învăţători etc., şi care erau puşi pe opoziţie sistematică. Şi s-au aflat în faţa acestei năvale de regăţeni, foarte dornici să pună mâna pe tot ce puteau. Toată finanţa austriacă s-o umfle liberalii, toate posturile politice să le umfle ei. A fost o luptă acerbă şi pe cu totul alte motive decât cele ale unei revoluţii de gen socialist. Din punct de vedere socialist, a fost partidul socialist din Transilvania. Era mult superior celui din Regal. Mult superior, pentru că fuseseră toţi crescuţi la şcoala austro-marxismului, care era o şcoală serioasă. Am avut prilejul să asist la discuţii între conducătorii sindicatelor sau ai secţiilor socialiste din Transilvania. Erau bine puşi la punct. Nu se comparau cu ăştia din vechiul regat. Ştiau despre ce e vorba. Ştiau carte. Aveau şi o experienţă mult mai puternică, organizatorică, de alt nivel. Nu vorbesc de…

De bucovineni.

Da, de bucovineni.

Aţi vorbit într-o după-masă despre soţii Grigorovici. Fizicianul Radu Grigorovici…

– Băiatul lor.

L-aţi cunoscut şi când era copil?

Avea trei ani când l-am cunoscut! Tatiana Grigorovici era o femeie grozavă, mult mai inteligentă şi mult mai cultă decât bărbatul ei. Bărbatul ei era sentimental, romantic, dar n-avea pregătirea ei. Am mai vorbit atunci şi de cel de-al treilea, de care spuneam eu că era de o cultură cu totul deosebită. E vorba de… mi-a scăpat numele. Între timp mi-am adus aminte, Iacob Pistiner, este bine cunoscut, deputat, senator în Parlamentul românesc. Ăla ştia carte al dracului. Aşa că a fost o concurenţă şi între socialiştii români şi socialiştii austrieci. Ruptura a fost atunci destul de gravă, pentru că se băteau toate aceste curente deosebite. Erau cei din Transilvania, erau cei din România şi erau cei care făcuseră spărtura spre comunism. Foarte frământată a fost această perioadă. Nici n-a fost, şi nici nu poate să fie analizată istoric şi pusă la punct.

Şi obiectiv… Domnule profesor, eu, în această oră pe care o aveţi la dispoziţie, aş vrea să venim mai încoace. Sigur că după institutul acela de proiectări, după pensionarea de boală, după ce aţi intrat redactor la Biblioteca „Historica Romaniae“, a început să se deschidă puţin orizontul. Bădina a început să-şi scrie lucrarea lui despre Gusti…, să cerceteze măcar problema Gusti... Când aţi avut Dvs. senzaţia că sociologia va avea iar un viitor? Vă aduceţi aminte?

Dacă am avut vreodată speranţa că sociologia va fi, va avea un viitor… A fost un moment în care s-a pus această problemă, după ce a apărut un document de partid în care se afirma că rău s-a făcut că s-a suprimat sociologia, şi unii oameni s-au zbătut sa găsească o soluţie.

Asta încă pe vremea lui Gheorghiu-Dej?

– După.

Deci, la Congresul al IX-lea.

Da. Cel ce s-a zbătut în momentul acela a fost Bugnariu, care a stat de vorbă cu Herseni, a stat de vorbă cu mine, să se lămurească ce-a fost şi cum s-ar putea organiza. S-a amestecat şi Vlădescu-Răcoasa, care tocmai fusese ministrul nostru la Moscova şi era bine văzut. A fost după aceea o serie întreagă de momente în care lucrurile nu mi-au mai fost clare. S-a amestecat Nicuţă. Nicuţă e un om foarte ciudat, pentru că el a fost asistentul lui Petre Andrei şi avea un doctorat în Germania pe tema Max Weber, şi fără îndoială e un om care e informat, ştie carte, însă, pentru ce, nu ştiu, a pornit atunci o campanie violentă împotriva lui Bugnariu şi a reuşit să-l dărâme. Era decanul facultăţii şi a reuşit să-l dărâme. Bugnariu era un vechi militant din ilegalitate.

Din Cluj.

Din Cluj, da, şi un om, de o perfectă onestitate. Am toată stima faţă de Bugnariu. E un om de bună-credinţă care nu poate fi pusă la îndoială, un om cumsecade, un om. Dar a reuşit Nicuţă, foarte abil mânuitor de intrigi.

A fost în diplomaţie, doar se ştie,,.

A fost, da, da. L-a dărâmat. Nu a ieşit el în evidenţă, Micuţă, cum probabil spera. N-a ieşit nici Vlădescu-Răcoasă. Bugnariu gata, s-a terminat, a fost trecut la filosofic, nu la sociologie. Şi acum sunt convins că cel care ar fi putut efectiv să lucreze ar fi fost Bugnariu. Şi a răzbit… Miron Constantinescu.

Bine, dar el era deja la putere. Nu s-a amestecat la început?

Nu, nu. După ce a căzut şi a revenit a făcut tot felul de… s-a ocupat de istorie, a făcut Biblioteca „Historica Romaniae”… Dar a prins momentul să pună el mâna pe această problemă. Şi a organizat-o cum a crezut el că e mai bine. Cu Bugnariu mă înţelesesem destul de bine. Şi se înţelesese destul de bine şi Herseni. Bugnariu înţelesese cam despre ce e vorba. Ştia precis ce poate să facă Herseni şi ce pot să fac eu. Ştia că Herseni este un excelent profesor, cu o ştiinţă de carte cu totul excepţională, şi bun pedagog. Şi ştia că eram un foarte bun şef de orchestră. Puteam să organizez grupe de oameni în cercetare. De aceea spun că dacă ar fi fost Bugnariu cel care să organizeze această catedră ar fi ieşit poate mai bine. A avut loc atunci o serie întreagă de încercări. S-a amestecat şi Costin Murgescu, care a publicat ceva despre monografiile sociologice…, Până la urmă a ieşit formula aceasta, cu doi profesori de sociologie, două catedre, una a lui Miron, una a lui Nicuţă.

Cum erau împărţite?

Doua catedre deosebite. Una era de teoria generală a sociologiei şi alta era de istoria sociologiei.

Nicuţă cu istoria sociologiei.

Da, Nicuţă cu istoria. Justificare logică a acestei chestiuni nu exista, erau două persoane care aveau în momentul respectiv putere să puie mâna pe catedră. Dar n-a fost nici unul, nici altul, ci amândoi. Şi pe urmă a fost toată problema, după ce a venit Miron Constantinescu, cu care eu colaborasem de mult. El fusese student pe vremea când eu eram asistentul catedrei. Deci, ne cunoşteam foarte bine. El lucrase în Serviciul Social şi îl cunoşteam foarte bine. Şi el mă ştia pe mine, cam ce puteam să fac şi la ce se putea aştepta de la mine. Însă el a avut o atitudine care nu a fost cea care să-mi fi plăcut mie. Nu cred că a judecat bine problema. Asta e o altă problemă, e greu de judecat, nu a sosit încă vremea să discutam toate problemele acestea. El a avut o anumită concepţie, pe care eu am socotit-o că e greşită. Care a fost atitudinea mea la vremea aceea? Începusem să fiu informat de noul curent mondial al sociologiei, care avea tendinţa să puie din ce în ce mai mult accentul pe tehnicile de intervenţie locală, de intervenţie socială – care astăzi poartă numele de inginerie socială. M-a interesat treaba asta, pentru că aşa ceva începuserăm să facem în vechea şcoală românească de sociologie, care avea ca scop cunoaşterea pentru reforma socială. Şi toată mişcarea de la Fundaţie fusese axată pe această idee, a acţiunii sociale, încercasem noi să facem aşa ceva. Adică, Gusti, de fapt, a găsit o formulă pe care am socotit-o valabilă, bună: să formeze echipe nu din sociologi, ci de profesii diverse. Nu studenţii lui de la seminarul de sociologie, ci studenţi din ultimii ani de la Facultatea de Medicină umană, Medicină veterinară, agronomi, silvicultori, maiştri de educaţie fizică, geografi. A format o echipă pluridisciplinară, interdisciplinară, care avea ca sarcină nu să stabilească teoria sociologiei, ci să caute să puie la punct tehnicile de intervenţie şi acţiune socială în patru mari probleme; aşa a făcut el schema, care nu e greşită, era: „cultura sănătăţii, cultura muncii, cultura minţii, cultura sufletului”… Era, în orice caz, ideea centrării pe probleme de rezolvat pe calea unor echipe interdisciplinare, care să plece de la analiza ştiinţifică a problemelor locale, pe baza cunoaşterii ştiinţifice a realităţilor sociale, peste care să se stabilească tehnicile de lucru social. Deci, era o temă foarte interesantă. Deci, nu eram străin de tendinţele noi ale sociologiei apărute după război în lume, în special în America. De transformarea sociologiei dintr-o filosofie socială într-o inginerie socială. Şi credeam că soluţia corectă ar fi următoarea: i-am propus lui Constantinescu o soluţie pe care n-a primit-o, anume: să nu deschidem un curs de sociologie, ci să pregătim un corp de profesori de sociologie. Şi anume: să găsim băieţi tineri deştepţi şi pricepuţi în meseria lor, un geograf, un demograf, un economist, un medic, un psiholog, un jurist, un istoric şi cu ei să facem un corp de sociologie. Adică, să-i punem pe toţi în conştiinţa faptului că specialitatea lor e un fragment într-un grup mai mare de ştiinţe. Puteai să-i spui sociologie, dacă vrei, dar n-are importanţă cum îi spui. Important este că aduni o serie întreagă de oameni şi să-i formezi în această nouă mentalitate, de sinteză, de coordonare a diferitelor specialităţi… Miron Constantinescu a spus că în momentul de faţă este politic posibil să deschidem o catedră de sociologie. Că, dacă n-o deschidem acuma, nu se ştie dacă la anu’ mai putem s-o deschidem. Deci, să profităm de acest moment şi să o deschidem cu orice risc. Mi-a părut rău. După părerea mea, nu se pornise pe calea cea bună în felul acesta. Mai bine n-o făceai deloc, decât s-o faci prost. De ce? Uite de ce. Pentru ca Miron Constantinescu nu mai era la punct cu ultimele dezvoltări ale şcolii româneşti de sociologie şi nici cu dezvoltările eî din străinătate. Nu mai era la curent. El rămăsese cu schema de sociologie, aşa cum o hotărâse Gusti la începutul carierei lui, la începutul carierei lui. Adică, o disciplină de filosofic, generală, în care pregăteai profesori de sociologie, profesori de liceu care trebuiau să predea sociologie, filosofie şi psihologie. Formai deci prin acest curs al lui Gusti, de cultură generală, nu sociologi, ci profesori de sociologie de liceu. Că Gusti, pe lângă aceasta, mai avea o pretenţie – sa strângă în jurul lui un grup restrâns de oameni, pe care să-i înveţe mai mult decât atâta, să-i transforme în cercetători sociologi de meserie, de profesie, şi folosind în acest scop monografiile, făcând apel, pe cât a putut, şi la profesionişti din diverse domenii, cum a fost Rainer, cum a fost Cornăţeanu, cum a fost Brăiloiu. Dar, în orice caz, dacă n-a avut la îndemână pe toţi aceşti profesionişti, a dat studenţilor sarcini profesionale deosebite, pe echipe. Echipă cosmologică, echipă biologică, echipă psihologică, echipă… şi a ieşit ce a putut să iasă. Până la urmă s-a format în cadrul Fundaţiei şi un birou de inginerie socială.

Dar nu s-a numit aşa.

Nu sub această denumire, dar asta era ideea. Era pornită ideea, de fapt, de la doctorul Banu. Pe vremea aceea Banu organiza, el cu Ministerul Sănătăţii, plăşi model. Plăşi sanitare model, experimentale. Şi a avut Banu această idee, care era exact ce ne trebuia, ce voiam noi: hai să încercăm nişte „plâşi sociale model”, în care să discutăm nu monografia unui sat, ci care sunt problemele generale ale unei plăşi, mai mare deci. Şi sanitare, desigur, dar şi economice şi culturale, şi toate la un loc. Şi am avut acest birou, unde Banu a strâns cât a putut mai multe informaţii pe această problemă. Am lucrat şi eu în acest birou al lui Banu, cu care mă înţelegeam forte bine.

Aţi şi scris foarte frumos despre el, în Amintiri şi gânduri.

– Da, era un om deosebit, da. Miron a rămas însă la vechea lui atitudine, la vechea lui experienţă de student, care a crezut că metoda monografiei sociologice, aşa cum o concepuse Gusti la început, era foarte bună. Cu o condiţie: în loc să fie axată pe teoria lui Gusti, să fie axată pe materialismul istoric. Şi a spus că, dacă, în loc să bage în aceste echipe ale lui oameni de profesii deosebite, a crezut că, dacă-i bagă pe toţi materialiştii istorici, a rezolvat problema. În loc să facă, ca Gusti, echipe în care să adune un număr restrâns de specialişti, el a crezut că e mai bine ca sută la sută din studenţii la sociologie să facă cercetări de teren, să facă monografii generalizate. Cu scopul de a scoate din ei sociologi. Care îi trebuia cui? erau necesari cui? în timpul lui Gusti, scoteam sociologi în masă, pentru că erau profesori de liceu. Dar se desfiinţase în licee cursul de sociologie. Atunci, pentru cine? Pentru ce erau scoşi, ce pregătire se da? De ordin general. Dacă iei programul catedrei de materialism istoric şi al catedrei de sociologie, vezi că se suprapun perfect. El n-a fost în stare să vadă altfel problema, decât exact în limitele catedrei de materialism istoric, făcând o greşeală… capitală, cred eu. Pentru că nu şi-a dat perfect de bine seama că materialismul istoric este o încercare de sinteză a tuturor disciplinelor sociale particulare. Nu şi-a dat seama. Marx, de pildă, în lucrările lui, ştia economie politică, fără îndoială, dar era şi demograf, jurist, istoric. Nu exista cunoaştere socială din vremea lui, pe care Marx să n-o ştie. Da, dar era Marx! Dar un biet student în sociologie nu putea să aibă concepţia aceasta universală în toate domeniile cunoaşterii. Trebuie o viaţă întreagă de om ca să ajungi să începi să înţelegi ceva, şi trebuie să fii Marx, ca să le poţi stăpâni. Nu a înţeles că sociologia nu merge cu o echipa de sociologi. Că trebuie să lucrezi cu echipe interdisciplinare, cu profesii deosebite. Asta n-a înţeles-o. Şi adevărul este că sociologii pe care i-a scos el nu sunt buni la nimic, îmi pare foarte rău că trebuie s-o spun, dar, după părerea mea, e clar că nu sunt buni la nimic. Nu ştiu, profesional, nimic! Nu li s-a spus exact despre ce e vorba. I-a plasat pe unde a putut. I-a plasat… ieşise la modă „sociologia industrială”. A plasat sociologi în industrie. A plasat pe lângă organele administrative, organe de stat locale câte un sociolog. Fără să le spună despre ce e vorba. De pildă, un sociolog care a fost numit, unul singur, la o mare uzină din Galaţi. Care habar n-avea că există codul muncii, habar n-avea că există codul familiei, cu drepturile respective de pensionare şi mai nu ştiu ce, care habar n-avea că există sindicate care-şi au rosturile lor, care habar n-avea că există ergonomie, că există securitatea muncii. Ce să mai vorbim, de marketing, nici n-a auzit vorba, ca atare. Şi unul singur trimis acolo… Eu am publicat atunci, am avut îndrăzneala să public declaraţia pe care mi-a făcut-o una dintre studente care a fost trimisă la o întreprindere. Şi directorul i-a spus: îţi dau o odaie, îţi dau o maşină şi o dactilografă, faci ce vrei, te priveşte, dar să nu te vâri în treburile mele. Şi bine a făcut! Că, dacă se amesteca, ce putea să facă? Să încurce lucrurile! Habar n-avea. Li s-a dat o îndrumare falsă, desuetă, care fusese valabilă în mintea lui Gusti în 1925-26-27, nu la ’39! Şi care nu era nici marxistă, într-o înţelegere justă a marxismului. Şi de aceea sociologia a intrat în criză. Şi în momentul când Miron a murit, a murit şi sociologia, care n-a mai trăit decât fiindcă voia el să o facă. A organizat un Laborator de sociologie. A băgat acolo, în acest laborator, a chemat specialişti de diverse pregătiri profesionale? Ba! Sociologi. Nici unul dintre ei nu avea o capacitate tehnică într-o meserie oarecare. Generalişti. Când a văzut că nu merge, n-a mai avut nici o nădejde că va ieşi o treabă bună. A făcut meseria aşa cum i s-a spus. Cum în jurul lui Miron au fost o serie de oameni care nu erau sociologi, el a crezut că ei pot face faţă la tot felul de cursuri. Au făcut un curs de metode şi tehnici, un curs de sociologie urban-rurală, un curs de demografie. Au venit pe lângă mine aceşti asistenţi, care să fure de la mine, să continue. Dar asta nu era o soluţie. A adunat şi profesori de geografie, care habar n-aveau despre ce e vorba. I-a pus pe studenţi să înveţe care sunt cei mai înalţi munţi, să-i ştie după nume, şi că au 1300 de metri sau 1400 de metri. Nu glumesc, aşa a fost! A avut şi un profesor de istorie, care i-a învăţat revoluţia de la ’48. Care le-a fost de o inutilitate totală. Oameni care habar n-aveau de problemele sociale.

Adică, să predai istorie pentru sociologi este altceva, şi geografia la fel… Trebuia un Ion Conea acolo, sau un Mihăilescu,

Ar fi trebuit, o, da, sau măcar Băcănaru, care a lucrat cu noi. Un geograf care a lucrat cu noi pe teren şi care, lucrând cu noi, ştia despre ce e vorba. Putea să facă ceva, o treabă bună. Aşa că, după câţiva ani de zile, organele de stat şi-au pus întrebarea, în mod firesc: la ce folosesc aceşti sociologi? Şi s-a ajuns la constatarea că la nimic. Să desfiinţăm atuncea sociologia. E greu, pentru că sociologia are congrese mondiale, şi trebuie să te prezinţi şi tu acolo. Miron se prezenta foarte bine, că avea un prestigiu personal, dar după moartea lui nu s-a mai adus nimeni, am căzut completamente. Dar s-a păstrat această formă din necesităţi de politică externă. Atât… Anecdotic pot să spun, când a fost congresul de la Evian, am trimis şi noi oamenii noştri, l-am trimis pe Ralea şi pe alţi câţiva.

Manea Mănescu?

Nu-mi aduc aminte dacă a fost.

Ralea ştia ceva, nu era el mare, dar…

Nu, dar avea o cultură generală foarte plăcută (râde).

– Nici Gusti nu l-a iubit pe Ralea, aşa este?

Nu, n-a avut conflicte cu el.

Nu? Că eu am o bandă de magnetofon, o înregistrare veche a lui Neamţu cu doamna Gusti. Şi acolo, spre surprinderea mea, spune doamna Gusti că avea o râcă, din când în când bombănea Gusti faţă de Ralea.

– Gusti bombănea faţă de toată lumea. Da. Că dacă ar fi fost să iei în serios bombănelile lui, ar fi fost catastrofal. V-am povestit la telefon cum se întâmpla uneori…

Că uita cu cine vorbeşte…

– Şi mă confunda pe mine cu Neamţu. Mă rog, ăsta era unul dintre defectele lui Gusti. Dar n-avea conflicte cu el, cum a avut cu Andrei, de pildă. Când s-a întors Ralea de la Evian m-a chemat la el şi mi-a spus: să ştii că la Evian am fost întrebat: ce-i cu vechii membri ai Asociaţiei? Eram şi eu, era şi Herseni, era şi Vlâdescu-Răcoasă, era şi Xenia Costa-Foru, ce-i cu noi? Ce să fie, continuă să fie! le-a spus Ralea. Aşa că, dacă te întreabă, să ştii că eşti membru. Al cui membru? Păi, al unui Consiliu Naţional de Sociologie. Bine, foarte bine, bine că mi-ai spus, să ştiu şi eu (râde). Ralea era un om de mare spirit, foarte agreabil, cu o conversaţie strălucitoare, era o plăcere să stai de vorbă cu el. Toate astea spuse în glumă, în râs. Era şi de râs, nu? Am căzut de acord să minţim cu toţii, că există la noi o sociologie organizată, o formă de consiliu naţional. Aşa s-a înfiinţat Consiliul Naţional, fiindcă altfel ni s-a spus că în relaţiile internaţionale nu ne mai primeşte. Nu ne primeşte decât ca organizaţie, şi nu ca indivizi. Şi această situaţie continuă şi acuma. Există catedre în dezagregare, care nu mai dau doctorate în sociologie, dar există această formă de Consiliu Naţional al Sociologiei, al cărui preşedinte este în momentul de faţă Manea Mănescu, care este si la Academie preşedintele secţiei de economie-sociologie, aşa că târâş-grăpiş, îşi continuă viaţa sociologia, cum poate.

Şi nu ar fi atât de tulburător, dacă în perioada interbelică sociologia n-ar fi fost ce a fost.

Da, e neplăcută deosebirea. Dar asta nu împiedică, ca, pe cont propriu, autodidacţii, o serie întreagă de tineri, să fi reuşit să-şi asigure o capacitate profesională deosebită. Sunt foarte mulţi care au reuşit să o facă de unul singur. În această privinţă e meritoriu nu atât Centrul de Sociologie, cât centrul pe care-l conduce Abraham Dorel, de la Municipiu. Am mai avut la un moment dat încă o speranţă. Anume aceea, când am văzut că la „Ştefan Gheorghiu” se începe pregătirea unor activişti administrativi de stat, funcţionari de stat, membri de partid, deci care vor avea sarcini de partid, şi cărora li s-a spus că… li s-a fixat căpătarea unei informaţii cu caracter sociologic. Adică, să cunoască problemele sociale cu care vor avea de lucrat şi să cunoască şi tehnicile necesare pentru a le face faţă, o politică demografică cum trebuie, o politică economică, o politică culturală, o politică de educaţie cetăţenească. Am sperat că, în această şcoală de activişti, de funcţionari politici şi administrativi, s-ar putea face o treabă. Era greu să o faci, fiindcă n-aveai cu cine. Profesorii care trebuia să facă treaba nu ştiau nici ei despre ce este vorba. Nici acuma nu sunt lămuriţi, după părerea mea, despre rosturile pe care le are un institut de formare profesională a administratorilor de stat.

Manuilă sau Golopenţia puteau să facă treburi din acestea.

– Puteau să facă, sigur că da. Aveau şi experienţa, şi aveau şi informaţia necesară. Dar aici s-a repetat aceeaşi greşeală. S-a crezut că, dacă dai o pregătire ideologică, este suficient. E foarte necesară. S-o facă din plin. Dar nu-i de ajuns! Ca să faci o politică demografică, trebuie să ştii demografie! Altfel, faci prostii. Te faci de râs mondial! afirmând că…, dar astea sunt lucruri pe care, spunându-le, mă duc direct la …

Dar credeţi că eu le scriu? Nici vorba!

Ar avea cele mai grave consecinţe (râde). Când, de pildă, iei hotărârea că medicii de circumscripţie vor fi plătiţi în raport cu naşterile… Este clar că cel care a luat această hotărâre nu ştie demografie.

În orice caz, nu Trebici a luat această hotărâre. El ştie demografie,

– Da, dar nu-l întreabă nimeni. Şi nici Trebici nu este chiar un om care ştie demografie. El este excelent calculator, dar nu are viziunea de sociologie a populaţiei. El e un demograf care calculează cifre.

Cine este un sociolog al populaţiei la noi? A fost unul, Pescaru, care a scris…

Prost… prost, prost de tot, lozincar, fără nici un fel de… Am trimis noi vreo câţiva oameni să înveţe carte la INED – Institut National d’Études Démographiques. A fost acolo Gheţău care, pare-se, a învăţat ceva carte. Nu-l cunosc, nu ştiu. Dar mi-aduc aminte când mi-a spus Alain Girard, de la acest institut naţional de demografie: avem locuri pentru bursieri în demografie, trimiteţi-ne. Dar a adăugat: „mais ne nous envoyez plus des imbeciles”, nu ne mai trimiteţi imbecili. E o meserie grea să fii demograf. La fel, cine e la noi specialist, să poată să-i înveţe marketing?

A fost unul, Demetrescu, care a scos o mulţime de cărţi.

Vag, lucruri vagi. N-avem nici măcar grupa de oameni care a lucrat pe vremuri la Institutul de Conjunctură, cu Madgearu şi cu alţii. Nu-i mai avem nici măcar pe ăia, au murit. Nu ştim. Îl chemăm pe Drăgan Iosif, care să vorbească el despre management. E un afacerist, care are talent să facă afaceri, dar nu este un tehnician al managementului, nu ştie să organizeze o fabrică după modelele moderne. Cine e specialistul nostru în marketing? Nimeni, absolut nimeni în materia asta. Nu ştiu, suntem, cum să spun, nişte agramaţi, nişte improvizaţi. Trimitem oameni care să rezolve problemele astea grele, pe bază de bun-simţ. Care e necesar, dar nu-i de-ajuns. Ne trebuie meserie, în materie de sistematizări teritoriale se începuse la noi ceva, ceva bun. Cred că-i cea mai bună formulă în care am fost prins vreodată, la muncă. S-a făcut praf. S-a dus. Deci, lucrăm cu improvizaţi, nu cu tehnologi. Problema-i grea. E destul să spun, de pildă, că i-am întrebat pe franţuji, la cooperativele astea ale lor de inginerie socială, cum îşi formează oamenii? Este foarte simplu. Alegem băieţi tineri de diverse meserii, un inginer, un arhitect, un demograf, un geograf, tot ce ne trebuie, chemăm un profesor din America (râde) şi un an de zile facem cu ei cursuri. Şi după aia deschidem cooperativa. Nu au posibilitatea francezii, se plâng ei de treaba asta, de a învăţa meseria, actuala sociologie, în facultăţile lor din cadrul Sorbonei. Şi toţi sorbonarzii sunt furioşi că statul dă bani acestor cooperative, şi nu catedrelor de sociologie. Statul lucrează cu cooperativele de inginerie socială ca să-şi rezolve problemele, nu cu catedrele de sociologie, care au rămas aşa, un fel de -cum să spun – de podoabă, de lux, să nu piară sociologia teoretică. Îi ţine în condiţii de mizerie şi ăştialalţi lucrează cu milioane de franci. Şi sunt zeci şi zeci de asemenea cooperative, care sunt greu de organizat, pentru că specialistul în marketing, de pildă, dintr-o asemenea cooperativă, lucrează cât lucrează, dar îl trimite, din când în când, în America să mai înveţe carte. Adică să înveţe marketing un om care ştie despre ce este vorba. Îl trimite pe altul să facă management. Adică, e un permanent schimb de experienţă. Se trimit oameni de mare specialitate la alţii, care sunt de mai mare specialitate. Au la îndemână o federaţie a tuturor cooperativelor de inginerie socială, cu publicaţii periodice şi cu congrese internaţionale.

Despre care noi habar n-avem.

Habar n-avem. Nu avem în ţară nici o singură revistă dintre acestea internaţionale. Nimic. Şi, cu atât mai greu de făcut, pentru că – asta am spus-o, dar o repet, pentru că este semnificativă. Am vrut să mă informez pe asemenea treburi. Am căpătat ceva prospecte, dar am vrut să văd o lucrare. Mi s-a spus, cu o condiţie: fără creion şi hârtie. Pentru că este secret profesional. E secretul nostru, e specialitatea noastră, n-o putem da, trebuie păzită. Şi mi-a dat, am citit-o, am reţinut din memorie ce-am putut, dar fără să iau nici una din formulele lor, din schemele lor, nimic, n-am avut voie. Aşa că, pentru a face în asemenea materie progres, n-ai altă cale decât spionajul industrial. Pur şi simplu, trebuie să te duci să furi meseria de la ei. Dar, ai dracului, sunt la un nivel… Parcă ţi-am mai arătat matale… Rezultatele pe care ţi le dau, concluziile pe care le oferă nu mai sunt pagini scrise la maşină, sunt scheme, sunt grafice, statistici…  cu totul altfel. Nu seamănă nici pe departe cu această practică de la noi. Dacă marea mea deziluzie a fost că… prima mare…  s-a desfiinţat şcoala de sociologie românească, când aveam – eu eram mai bătrân din şcoală, aveam vreo patruzeci de ani, toţi ceilalţi erau între 30 şi 40, eram în plină putere, şi s-a reînfiinţat când aveam 65 de ani (râde), şi n-am putut să lucrez decât patru ani.

Până la 70?

Da, la 70 – gata, am ieşit la pensie.

Totuşi în această perioadă aţi făcut şi teren, parcă în Olt, la Slatina?

– Apoi, asta este iarăşi o poveste. Cum s-a făcut acest teren? Există în Occident moda interviurilor prin chestionar şi majoritatea celor care conduceau această echipă de teren, şi care nu erau de meserie, nu făcuseră niciodată o cercetare sociologică, au crezut că e mult mai uşor pentru ei să imagineze un chestionar şi să-i trimeată pe studenţi să completeze chestionarul. Pe urmă, chestionarul se ia acasă, se dă la maşini de calculat şi gata socoteala. Asta se chema monografie. S-a făcut astfel monografie în ’65, la Slatina. Eu fusesem trimis în Franţa, şi s-a început Monografia fără mine. Şi când m-am întors şi am văzut ce se face la Slatina, m-am luat cu mâinile de cap. S-a făcut aplicarea unui chestionar, a unui unic chestionar, unul, atât, şi făcut prost. Ce mai… era vorba de un recensământ făcut asupra întregii populaţii a Slatinei. Cu totul inutil, în tehnicile moderne nu se mai fac asemenea recensăminte, decât în anumite cazuri, când se aplică tehnica modelelor sintetice, care trebuia să fie însă calculate. Pe urmă m-am apucat şi am făcut un calcul, cum ar trebui să fie făcut recensământul acesta. Pur şi simplu s-au speriat. N-au vrut să creadă că un recensământ făcut, calculat aşa, dă rezultate satisfăcătoare, tot atât de satisfăcătoare ca un recensământ făcut cu toată populaţia. Şi au dat la o parte propunerea mea, şi au început să facă ei recensământul. Tâmpit (râde): de pildă, au uitat să recenzeze un întreg cartier nou construit. Am fost scandalizat pur şi simplu, am ajuns pur şi simplu – ceea ce mi se întâmplă foarte rar – să am conflicte cu unii din ei, şi să-i insult. Asta a fost. Al doilea an am spus: dom’le, eu fac altceva. Miron a spus să fac ce vreau eu. Şi mi-am făcut o echipă cât am putut mai bună, şi m-am dus într-o localitate din marginea Slatinei, la Curtişoara. Am vrut să încep să aduc şi oameni de specialitate. Am vrut să-l aduc pe Băcănaru. L-am adus. Am adus un inginer agronom, pe Petre Stănculescu. Am vrut să-l aduc pe Mircea Manolescu, iarăşi mare specialist în ale lui probleme. S-a opus în mod hotărât Ion Drăgan, fiindcă monografia este a catedrei. N-au ce căuta oameni străini de catedră. Mai fă sociologie cum trebuie, în asemenea condiţii! Am scos eu totuşi ceva, câteva elemente bune, din cei care au lucrat cu mine, dar prea puţin. După ce am lucrat mai departe, au fost tot aşa, improvizaţii proaste, departe de a face ceea ce trebuie. N-am reuşit să public nimic din tot ce am scris atuncea, deşi ar fi trebuit; câteva fragmente am publicat în cartea colectivă despre Slatina. Miron şi-a dat seama, şi a declarat în public că singurele capitole cu adevărat sociologice sunt cele redactate de mine. Restul erau ciurucuri. Dar n-a avut curajul totuşi să meargă spre formula pe care i-o propuneam eu, şi care continua să fie asta: trebuie să lucrăm cu cei care ştiu. În primul rând, să precizăm ce vrem să facem cu aceşti sociologi, care nici acuma n-au statut profesional. Şi, în al doilea rând, dacă vrei să faci cercetări sociologice, păi nu o faci cu o masă de studenţi, ci o faci cu un grup restrâns de tehnicieni de bună calitate. Dă-mi posibilitatea să fac o demonstraţie pe această treabă. Ei, nu, nu, n-a fost chip, pe urmă am fost plictisit şi obosit şi…

Dar nu într-atâta ca să nu scrieţi totuşi o mulţime de cărţi după aceea.

E altceva decât de… ce am scris?

Metode şi tehnici.

– Da. Metode şi tehnici. Ei bine, e un curs de categoria a doua.

Cele două volume?

Cele două volume, ce, e vreo contribuţie a mea deosebită? Nu…

Acuma, iertaţi-mă, dar este atât de personal scrisă, încât ce mai poţi să adaugi la asta..,

– E o experienţă de-a mea, atâta tot, dar, cum să spun eu, nu mă prezint cu această carte pe plan mondial.

Asta e altceva.

Da. Or, eşti obligat, dacă vrei să faci ceva bun, să faci ceva cu reputaţie mondială. Vorba ceea…  altfel n-ai făcut nimic.

-Bine, atunci cartea aceea, Teorii şi ipoteze la modul de producţie tributar…

– Aia nu mai e sociologie.

Mă rog, istorie socială.

Istorie socială, da. Nemaiputând face sociologie, am făcut istorie socială.

Dar de unde vă urmăreşte această idee, a modului de producţie asiatic? Despre aceasta nu aţi pomenit încă în discuţiile noastre de până acuma, nici în legătură cu Gherea, nici în alt context.

– Ehe… (râde) este o întreagă problemă asta, cum de am ajuns la formularea acestei probleme, pe care am avut-o foarte limpede în mintea mea, fără să-i spun tributar. Tributar a fost propunerea făcută de profesorul Banu.

El mai trăieşte?

Nu ştiu dacă mai trăieşte.

E profesor de filosofie antică.

Dar care a făcut sociologia cu mine. Sigur că da. Era cam de aceeaşi vârstă cu mine. Făcuse sociologia. Şi care luase cunoştinţă de o serie de lucrări apărute în „La Pensée”, revista franţuzească, despre această problemă. Dar asta-i o altă socoteală. Cum am văzut eu problema aceasta înainte să apară problema despoţiei asiatice. Mai întâi m-am izbit de ea plecând de la Gherea. Am fost de acord cu Gherea că a existat la noi în ţară o pătrundere a capitalismului, care a răsturnat complet toate socotelile. Dar în acelaşi timp am aflat şi ce se mai scrisese despre această treabă în literatura mondială.

Eram la curent şi cu ce spusese Plehanov, care a afirmat că Rusia, înainte de pătrunderea capitalismului, fusese o despoţie asiatică. Acolo am aflat eu de această problemă a despoţiei asiatice. Plehanov, după perioada narodnică. Apoi, îl citisem şi pe Troţki, care şi el afirma că Rusia precapitalistă a fost o despoţie asiatică. Şi-l citisem şi pe Lenin, care şi el susţinea acelaşi lucru. Şi care are o teorie, foarte clar expusă, despre care am luat doar mai târziu cunoştinţă, cea despre „calea prusacă de pătrundere a capitalismului în agricultură”. Şi, mult mai târziu, de teoria lui Engels despre „al doilea servaj”, care n-a mai apărut decât foarte târziu, în publicistică. După cum şi lucrările lui Marx, despre „formele precapitaliste”, n-au apărut decât foarte târziu. Dar eu, plecând de la Gherea, am avut această îndoială. Gherea spune că, în momentul când a început capitalismul să pătrundă la noi, de la Adrianopol încoace, noi eram o ţară feudală. Ei, am zis, pe ce dovadă afirmă Gherea ca noi eram feudali? Mai întâi, ce înţelege Gherea prin „feudalism”, şi ce se înţelege, în general, în literatura problemei, prin „orânduire feudală”? Feudalism … ce-i aia? că de la autor la autor vezi că fiecare concepe altfel problema feudalismului. M-am apucat să văd eu despre ce este vorba. Şi am ajuns la concluzia că ţara românească nu era feudală, domnule, am negat existenţa feudalismului în ţara românească. Unde am spus-o? La catedră, nu? Studenţii mei ştiau care este atitudinea mea. Dar după 23 august, când încă nu se desfiinţase sociologia, am fost însărcinat să fac o carte de liceu de sociologie, o sociologie marxistă. Şi am făcut-o, în care am susţinut clar, net, puternic, că nu există feudalism în ţara românească.

– A şi apărut manualul?

Cum să nu. În două ediţii, la Ministerul Educaţiei.

Aveţi un exemplar din el?

Cum să nu. Pe urmă l-am republicat într-o formă mult mai amplă, în editura Partidului Social-democrat. Mari conflicte, pentru că la minister era o cucoana care era comunistă şi care apucase să-l citească pe Stalin. Stalin este cel care a interzis să se vorbească de despoţia asiatică.

I-a şi împuşcat pe cei care…

Da, şi care ştia precis că există comunism primitiv, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism. Gata. Eu ziceam că nu-i feudalism. Dar cum se poate, abatere de la dogma lui Stalin? Eu am zis: nu mă abat eu, se abat faptele. Cum am reuşit totuşi să public această treabă? Păi, ministrul era Voitec (râde), şi coautor îl pusesem pe Şerban Voinea… Marea discuţie dintre Giurescu şi Iorga era următoarea: Giurescu spunea: – e clar că există o clasă, boierească? Sigur. Păi, dacă există clasă boierească, trebuie să existe o clasă din ale cărei plusproduse să se întreţină clasa boierească. Deci, există o ţărănime datoare cu plata dijmei şi cu prestarea clăcii, legată fiind de glie. Clar. Eu am spus: pardon, nu e aşa. O clasă socială, o ţărănime socială nu poate fi exploatată numai în formă feudală, ci în multe alte feluri. Prin jaf, de pildă, sau prin tribut, sursă de plusproduse plătite anual la termene, şi în anumite cantităţi de bani, şi de produse, prestabilite. Atunci erau boierii proprietarii ţării româneşti? Nu. Deci, se putea exploata o ţărănime fără să fii proprietarul pământului. Nu i-am spus acelui sătean social „tributar”, e drept. Nu i-am spus în nici un fel, eu am spus numai că ţărănimea putea fi exploatată prin tribut. N-am făcut teoria completă, arătând că exploatarea se poate face prin jaf sau prin compensaţia aceasta tributară a jafului: nu te distrug complet, dacă îmi garantezi că-mi dai o anumită cantitate de bunuri anual. Şi te las să-ţi continui mai departe modul de producţie al tău. Aşa spusesem eu atunci. Ştiam de la Oppenheimer, de pildă, că aşa se explică originea statului. Era o teorie cunoscută; nu era invenţia mea. Invenţia mea a fost în îndrăzneala pe care am avut-o, în ’47, mi se pare, când, în plin regim comunist, am afirmat net că societatea românească nu a fost feudală. Sunt forme prefeudale, în care stăpânul, boierul nu era „proprietarul” satului, era „stăpânul” lui. Şi care lua, pur şi simplu confisca plusproduse. Când devine feudal? Mult mai târziu, în momentul în care feudalul acesta începe să fie managerul acestei producţii, se amestecă în producţie. Şi am afirmat de mult că drepturile boierului nu sunt altceva decât drepturile fostei „obştii”, căreia i s-a substituit. Mare scandal şi pe treaba asta. Cum să spun aşa ceva, el era proprietar. De drept divin. După dreptul roman, nu? Cum pot eu să spun că el s-a substituit organului de conducere, al „obştii”, al comunităţii satului devălmaş? Asta am spus-o încă din ’39. Scandal şi pe treaba asta. Toţi istoricii au fost cu desăvârşire contra acestei teorii a mele, dar, mă rog, asta-i o altă poveste…

Dar interesant este faptul că totuşi a avut priză această carte, şi cu toate că pare a fi atât de teoretică, a fost bine primită.

Da, uite de ce. Pentru că această idee a mea a preluat-o Miron Constantinescu. Şi a marcat-o cu prestigiul pe care îl avea. Dacă n-ar fi fost Costantinescu să vorbească despre orânduirea „tributală”, cum îi spune el, nu tributară, cum îi spusese Banu, n-ar fi avut ecou.

Eu am altă părere, dar asta o discutăm altă dată, bine?

Aş vrea totuşi să enunţ ideea de bază, ideea în mare. În toată perioada prefeudală de la noi din ţară exploatarea a fost tributară, de confiscare de plusproduse, fără de amestecul proprietarului, stăpânului. De când începe feudalismul la noi în ţară? Începe, aici este – recunosc – influenţa clară a lui Lenin, în momentul în care începe să se construiască la noi „domeniile muncite în clacă”. Că vor fi existat clăcaşi şi înainte, rumâni, vecini, unu, doi, trei, patru, mulţi, se poate. Nu mă interesează treaba asta. Toată problema dezbătută de toţi istoricii noştri, dacă au fost din totdeauna românii rumâni şi moldovenii vecini, ea a servit ori ba, nu mă interesează. Un fenomen, pe care, nefiind documente, poţi să dai drum liber la toate fanteziile posibile. Un fapt este cert. De la un anumit moment dat apare un număr masiv de documente prin care clasa boierească cumpăra sate întregi. Mihai Viteazu cumpără nu mai puţin de 180 de sate. Calomfireştii, fraţii Buzeşti – 68 de sate etc. Păi, ăsta este un fenomen mai important decât să aflu când a apărut prima oară primul om intitulat şerb. Este un fenomen social extraordinar, care apare pe la mijlocul veacului al XVI-lea, cu punct maxim, Mihai Viteazu.

Deci, de atunci se poate vorbi de feudalism?

Păi, da. De când apare „domeniul muncit în clacă”, numai ca e un feudalism special, de tip răsăritean, în variantă românească. De ce de tip răsăritean? Pentru că, aşa cum arăta Engels, apare târziu, sub impactul influenţei capitaliste, în paralel cu ce s-a întâmplat la noi în 1600, în 1600 în Prusia, 1600 în Rusia, 1600 în Polonia, 1600 în Ungaria, este un fenomen general. Nu numai la noi. „Al doilea servaj”, cum îi zice Engels, şi „domeniile muncite în clacă”, cum le zice Lenin, apar la noi în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Fenomen de masă, care merge însă în paralel cu un al doilea fenomen. Sate care se forţează să-şi răscumpere libertatea. Sate de cnezi care se rumânesc; dar, deopotrivă de puternic, sate de rumâni care se cnezesc. Merg paralel aceste două procese sociale. Păi, asta este o mare problemă socială, o luptă de clasă de mărime grandioasă. Ce vorbesc istoricii noştri despre luptă de clasă, că fugeau ţăranii dintr-un loc în altul, că se apucau de haiducie, că mai dădeau foc… Dar astea sunt fleacuri, domnule, prostii. Importantă este această luptă dintre boierime şi satele acelea libere şi clăcaşe. Care dintre ele să răzbească. Dar se ridică nişte probleme. Pătrunderea capitalistă. Cum pătrunde capitalismul la noi în ţară. Păi, ce? Noi am făcut comerţ, cum a făcut Prusia, prin Danzig, prin Hamburg etc., exportând grâu pentru oraşe industriale capitaliste? Aşa ceva a existat la noi? La noi n-a început să pătrundă capital străin decât de la Kuciuk-Kainargi şi de la Adrianopol, târziu; târziu de tot începe fenomenul de care vorbeşte Engels. Da, dar despre acest fenomen nu vorbeşte numai Engels. Mai vorbesc şi alţi sociologi marxişti, din ţările care nici ele nu aveau acces la mare. Polonia, de exemplu. Şi care totuşi arată… Rusia… n-avea acces la mare…, şi care totuşi afirmă că a avut loc o pătrundere capitalistă. Pe ce forme? Care să poată fi dovedită? Şi eu – că pot să dovedesc această treabă. Una din dovezi e foarte clară; ţăranii, robi, sclavi, înşerbaţi, care caută să se răscumpere, oferă bani boierului ca să se cnezească, să fie liberi. Şi vin cu sume de bani fantastice. Galbeni, aur, treizeci de mii, patruzeci de mii, o sută de mii. E un sat care se duce după Mihai Viteazu până la Alba lulia, cu banii peşin. Nu vrea. Se duce după el la Iaşi, din nou cu banii peşin. Cum Mihai Vodă umbla numai cu armată de mercenari, avea nevoie de bani, în sfârşit, i-a luat şi i-a eliberat… Sunt alte situaţii, în care un sat de rumâni, de vecini, are destui bani ca să cumpere el un sat de cnezi. Un sat de rumâni ajungea stăpân de sat de rumâni. Te sperii ce bani aveau aceşii ţărani. De unde? De unde bani? Bani de aur. Că doar noi nu eram stăpâni pe mine de aur, nu fabricam monezi de aur. Păi, din comerţ, păcatele mele, fiindcă ţăranii făceau comerţ. Chiar ţăranii rumâni. Făceau comerţ. Şi comerţ mare, cu ajutorul unor capitalişti care sunt constantinopolitani, greci, armeni, ovrei. Mihai Viteazu şi-a cumpărat, căci avea bani, avea bani împrumutaţi de la cămătari din Constantinopol; şi toţi ceilalţi, şi Cantacuzineştii şi toţi au fost mari negustori. Lui Mircea Ciobanul nu degeaba îi spunea „Ciobanu”: era mare negustor de oi. Atunci Alexandru Lăpuşneanu este… spun cronicarii că era cel mai mare negustor din Moldova. Făceau şi ţăranii comerţ. Cu ce puteau, prin aceşti intermediari. Şi o serie întreagă de socoteli, pe care repetăm că se găsesc în Polonia. Să se lase odată de o parte această idee, că ţăranii erau săraci şi boierii au reuşit să cumpere ţăranii cu bani. Nu-i adevărat, ţăranii aveau bani. Că au fost şi cazuri de foamete, în care un sat întreg s-a vândut… asta da. Dar marele fenomen, marile mase de documente sunt astea, rumânire de sate şi recnezire de sate. Asta trebuie să fie explicat. Şi asta aş vrea să fac în momentul de faţă. Însă mi-e foarte greu, pentru că trebuie din nou să reiau toată problema şi să fac analiza socială şi statistică a problemei. Am găsit pe cineva, o fată, să vedem dacă e serioasă, care s-a obligat să facă această muncă de statistică pentru mine. Să vedem dacă vrea să o facă, dacă poate să o facă. Este nevoie, de data asta, de un tratament de statistică ceva mai pretenţioasă, nu de statistică simplă, ci e nevoie de maşini. Dar există maşină la care ea are dreptul să lucreze. Deşteaptă fată este, să vedem dacă…

Şi lucrarea despre memoria colectivă din Drăguş aţi terminat-o?

– Am terminat-o, da. Interesant.

M-ar interesa, fiindcă ultimul număr din suplimentul meu este legat de lumea auzului, pe care o tratez în legătură cu memoria şi cu vorbirea. Adică, de fapt, e vorba de o cultură orală, şi cultura orală se bazează pe memorie. Oarecum se leagă, nu ştiu dacă aş putea…

La Drăguş avem o serie întreagă de informaţii istorice şi anchete de opinie publică, ce mai ţin minte oamenii…

Ei, asta… dacă aţi putea să-mi împrumutaţi, să văd ce fragment să public. Tradus în maghiară, îl public în suplimentul ce apare în toamnă. Dacă sunteţi de acord.

– E cam mare.

Păi, aş lua un fragment.

– În momentul de faţă mă gândesc să fac altceva. Să conving o fată care pare a fi deşteaptă. A venit la mine să stea de vorbă şi vreau s-o conving să reia lucrarea Nerejului. Aş vrea s-o conving să facă următorul lucru. Să facă abstracţie de tot ce am scris eu, de documente istorice şi observaţie directă pe tema. Închipuieşte dumneata că vii acuma prima oară, nou născută în acest sat, Nerej, şi faci monografia satului, îi interoghezi pe oameni, memoria oamenilor. Ce ţin oamenii aceştia minte? Mai ţin minte? Ce anume? Cine? Pe vârstă, pe sex, pe cultură cum ar fi, nu ştiu ce…  Ar fi foarte interesant, şi de coroborat, după aceea, cu ceea ce făcusem eu. Mai ţin minte sătenii de astăzi marea bătălie a Vrancei împotriva lui Iordache Roznoveanu? Ba, chiar mai ţin minte monografiile făcute de …

Da, chiar asta m-ar interesa pe mine şi m-am gândit să merg în câteva locuri…

– E o fată deşteaptă, sper că o să facă această treabă. Că doua teme îi propun. Să ia situaţia aşa cum am organizat-o eu în ’39, ce-a rămas, ce s-a schimbat de atunci încoace, adică efectul pe care-l poate avea un stat care creşte o orânduire socialistă asupra unui sat. Ar fi fost o temă! Şi a doua: dacă vrem să reconstituim trecutul unui sat, în memoria lui socială. Adică, să repete ce am încercat eu să fac pentru Drăguş, să facă ea pentru Nerej. Unde e mult mai bogat, mult mai frumos, mult mai interesant decât Drăguşul. Drăguşul e interesant pentru că pune toată problema organizării consiliilor militare, grănicereşti, organizate de Maria Tereza, Iosif al II-lea, din Banat până sus…

Bistriţa, Năsăud.

– Toată problema e influenţa satelor săseşti. Care, fără îndoială, foloseau sistemul economic al Dreifelderwirtschaft-ului, căci la Drăguş el nu exista. N-a apărut decât târziu, sub influenţă administrativă. Sunt câteva probleme interesante de discutat. Dar, iarăşi, problema e complexă, şi ar trebui să fie analizată mult mai mult. Eu nu mai am posibilitatea să mai fac aşa ceva. Decât ca sugestie de muncă pentru cine vrea să facă asemenea lucruri.

The post „Mă cert cu Mircea Eliade” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”] appeared first on Cooperativa G.


România interbelică – noi evaluări

$
0
0

România interbelică – noi evaluări

EMANUEL COPILAŞ∗

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 79–86, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

INTERWAR ROMANIA: NEW ASSESSMENTS

Ionuţ Butoi’s book represents an exciting and innovative contribution to the social, intellectual and political history of the interwar period. The extended commentary I have written with reference to this work, cluttered in several places with some constructively oriented critical remarks, pinpoints the relatively unusual character of the book within the contemporary literature regarding this topic, a literature where the interwar period is still praised and made the prey of ideology, on the basis of some shallow prejudices.

Keywords: interwar period, populism, nationalism, authoritarianism, peasantry.

Cartea lui Ionuţ Butoi (Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Editura Eikon, 2015) mi-a prilejuit o nesperată bucurie. Deşi expresia pare clişeistică, ea este perfect adecvată, în primul rând pentru că mi-a clarificat măcar o parte din numeroasele lacune şi prejudecăţi pe care le aveam despre interbelicul românesc şi, în al doilea rând, pentru că, deşi este o lucrare tributară unei viziuni conservatoare, opţiune ideologică pe care nu o împărtăşesc, aduce în prim- plan metode analitice prea puţin sau deloc utilizate la noi, cum ar fi aceea a microistoriei. Această disciplină pune judicios în context naţional şi internaţional diferitele curente, tendinţe, personalităţi şi categorii sociale ale interbelicului şi, nu în ultimul rând, oferă noi şi bogate deschideri asupra unei etape a trecutului recent pe care ne-am obişnuit fie să o privim în mod unilateral, reducţionist ori să o considerăm mai omogenă decât era de fapt, fie să o situăm aprioric ca fiind perfect încadrată în tendinţele ideologice ale vremii, uitând să operăm atât de necesarele conexiuni dintre ideile şi grupurile sociale ale anilor 1920–1930, acestea alcătuind un ansamblu mult mai divers şi mai dinamic decât s-ar părea.

Iniţiativa lui Butoi de a analiza radicalizarea tineretului interbelic în culori autohtoniste, naţionalist-integrale şi fasciste, trecând dincolo de facilele şi, în acelaşi timp, superficialele explicaţii de ordin cultural, reprezintă cu siguranţă unul din punctele tari ale cărţii. Autorul explică persuasiv modul în care criza economică a anilor 1930 s-a repercutat la nivel instituţional asupra statului român, obligându-l să reducă drastic numărul de posturi din administraţie şi din educaţie şi să lase, astfel, pe drumuri absolvenţii de studii universitare, al căror număr crescuse masiv după Primul Război Mondial din mai multe motive: economice (împroprietărirea ţăranilor, care a făcut posibilă o anumită creştere a numărului de studenţi proveniţi din mediul rural, chiar dacă nesemnificativă prin raportarea la întregul număr al studenţilor); politice (acordarea dreptului de vot universal, dar numai pentru bărbaţi – abia după 1944, în cu totul alte condiţii, vor obţine acest drept şi femeile). În aceste condiţii, universităţile au fost nevoite să-şi deschidă porţile unui aflux tot mai mare de tineri, atraşi de acest mediu, în ciuda burselor extrem de mici, a cursurilor vândute la preţuri prohibitive şi a taxelor de studii exorbitante.

Nou-veniţii în universităţi au început să dezvolte resentimente faţă de studenţii evrei, de exemplu, provenind din familii integrate în mediul urban de generaţii, deci scutiţi de privaţiunile îndurate de ei. În aceste circumstanţe, în care statul se dovedea a fi tot mai neputincios şi mai lipsit de inspiraţie, potenţialul dinamic al tineretului universitar a început să fie canalizat înspre mişcări ortodoxiste şi naţionaliste chiar de către profesori universitari precum A.C. Cuza şi, mai târziu, Nae Ionescu. Dar cel mai mare debuşeu pentru nemulţumirile tinerilor studenţi l-a reprezentat mişcarea legionară, ale cărei structuri organizatorice, funcţionale şi bine definite, cuplate cu apelul la glorificarea faptei, nu a vorbei, păreau să ofere apartenenţa morală, socială şi ideologică pe care societatea în ansamblul său nu o mai putea garanta, promiţând, de asemenea, o nouă lume, pe măsura aspiraţiilor tinerilor şi, în acelaşi timp, în continuitate cu proiecţia unui trecut mistic şi spiritual al „patriei”.

Interbelicul este deci o perioadă de tranziţie, plină de schimbări radicale, incertitudini şi anxietăţi. Fondul ideologic de dreapta pe care s-au grefat diferitele doctrine studenţeşti nu numai că nu a apărut din senin, ca expresie a iraţionalităţii funciare care ar fi circumscris în mod aproape inexplicabil interbelicul, ci are rădăcini mult mai adânci, anterioare acestei etape. Butoi argumentează convingător faptul că statul român modern a fost creat de marile puteri occidentale, în scopul încadrării sale într-un cordon sanitar geopolitic menit să joace un rol de pavăză împotriva expansiunii ţariste, înlocuită, jumătate de secol mai târziu, cu cea bolşevică. Naţionalismul autohton, contribuind direct la legitimarea şi consolidarea statalităţii nou-dobândite, a fost impulsionat în mod direct din exterior, pe filieră (geo)politică. Astfel, celebra dispută „autohtonism” versus „occidentalism” capătă noi valenţe, ambele curente fiind de fapt tributare unor factori preponderent politici, de ordin extern.

Ar fi fost poate utilă şi o trecere în revistă a factorilor culturali, cum ar fi romantismul german, de exemplu, care a constituit, în a doua jumătate a secolului XIX, principalul instrument al elitelor modernizatoare româneşti în edificarea unei mitologii naţionale primordialiste, la rândul ei consonantă cu obiectivele instituţionale legate de întărirea statului. De menţionat şi faptul că Butoi recuză, pe bună dreptate, şi explicaţiile simpliste care atribuie subdezvoltarea României dependenţei structurale de capitalismul occidental, luând în calcul importanţi factori interni care au potenţat inutil, în cele din urmă, această relaţie de inevitabilă subordonare.

Discutând problema afluxului crescut de studenţi în universităţi, în paralel cu transformările structurale ale societăţii în ansamblu, Butoi argumentează că este vorba de o senzaţie „de prăbuşire a unei lumi vechi”, fapt care potenţează atitudinile orientate împotriva dublului statu-quo: atât dinspre stânga, cât şi, mai ales, dinspre dreapta. Termenii în care este descrisă această evoluţie sunt însă poate mai puţin adecvaţi: „efectul războiului este un fenomen ce poate fi denumit drept «invadare» a spaţiului public de către mase altădată absente din acest nivel al vieţii cetăţii. O masificare care atinge toate dimensiunile societăţii (…), de la politică până  în  cultură  şi  în  modul  în  care  se  configura  opinia  publică”  (p.  56–57).

„Masificare” – iată un termen încărcat de elitism, utilizat, sub alte forme, şi de comunişti („masele”, sau „masele largi populare”) şi devenit, până la urmă, impropriu: dacă avem tendinţa să percepem o societate ca pe ceva static şi relativ inert, atunci, într-adevăr, masificarea se manifestă periodic sub forma unor nou- veniţi la putere sau în viaţa publică, care sunt, inevitabil şi regretabil, în raport cu predecesorii lor, nişte impostori sau, în cel mai bun caz, nişte epigoni.

Dacă ne raportăm însă la societate ca la un proces, un mediu în permanenţă dinamic din toate punctele de vedere, nu mai putem vorbi de masificare, ci doar de transformări sociale inevitabile şi indispensabile pentru funcţionalitatea respectivei societăţi, indiferent care categorie socială dă, la un moment dat, tonul acestor schimbări. Sunt de acord că lumea rurală are un cu totul alt tip de dinamică decât cea modernă; am înţeles acest lucru mult mai bine după ce am citit cartea de faţă, dar nu cred că putem considera această lume ca una imobilă, autarhică şi funcţionând exclusiv în baza propriilor reguli de organizare. Dimpotrivă, lumea rurală a fost supusă în permanenţă influenţelor exterioare, care, până la un punct, au transformat-o, aceste influenţe fiind, la rândul lor, încadrate sau, cel puţin, temperate de ea însăşi. Chiar dacă dinamica modernizatoare a afectat într-o măsură considerabil mai mare modul de viaţă al satelor decât a făcut-o feudalismul, de exemplu, nu putem totuşi considera că aceasta a distrus pur şi simplu o lume stabilă, aproape perfectă, când, de fapt, nu a făcut decât să o transforme, conform unor ritmuri de dezvoltare proprii.

Unde îl putem zări pe Mircea Vulcănescu în acest desiş istorico-ideologic? Sociolog apropiat – prin intermediul Şcolii profesorului Gusti, un fel de alternativă, în epocă, la derivele de extremă dreaptă din universităţi, instituţii şi nu numai – de lumea rurală, Vulcănescu a oferit analize consistente ale modului de organizare şi funcţionare a satelor româneşti, întâlnindu-se, pe  multe alte paliere, în cadrul acestui demers, cu Henri H. Stahl, considerat de Butoi un gânditor socialist (mai degrabă, opinăm, un marxist nuanţat, dar asta e cu totul altă discuţie). Influenţat de Nae Ionescu, la care s-a raportat totuşi critic, de ortodoxismul revigorat şi actualizat al acestuia, pe care l-a preluat disociindu-se de antisemitismul ulterior al profesorului, Vulcănescu a contestat vehement şi, în acelaşi timp, pertinent maniera în care înţelegea statul român să se raporteze la ţărani: ca la o sursă de producţie a cerealelor ieftine, competitive pe plan extern şi aducătoare de venituri la buget pe plan intern.

Raportările seci, statistice, la lumea rurală, considerarea total inadecvată a ţăranului, într-un mediu tot mai permisiv din punct de vedere antreprenorial, drept un mic capitalist în devenire – toate acestea sunt atent şi minuţios deconstruite de Vulcănescu. La nedumeririle oficiale nejustificate, legate de menţinerea sau chiar de scăderea productivităţii agricole pe terenurile unor sate care primiseră tehnologie modernă, Vulcănescu răspunde prin a nega existenţa muncii pentru profit în mediul rural: el explică limpede că ţăranii produc pentru subzistenţă, iar nu pentru a face comerţ. Productivitatea lor se înscrie în sfera unor orizonturi simbolice, care, deşi puţin sau deloc inteligibile pentru observatorul extern, au totuşi o logică socială foarte bine conturată. Astfel, primind utilaje noi, ţăranii au preferat să-şi reducă timpul de lucru pentru a obţine aceeaşi producţie sau, uneori, chiar mai puţin decât atât, timpul astfel câştigat utilizându-l în alte scopuri lucrative.

Interesante şi corecte sunt şi observaţiile pe care le face Vulcănescu cu privire la relaţiile internaţionale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Ele sunt integrate foarte bine de Ionuţ Butoi, alături de analizele sale sociologice în plan intern, în cadrul metodei microistoriei. Nesuprapunându-se unui demers biografic, microistoria îşi propune, dacă am înţeles bine, să reflecte transformările macrosociale la nivelul unei perspective micro, al unei biografii individuale reprezentative pentru respectiva epocă.

Criticând cu acribie derivele ideologice şi, ulterior, administrative ale legionarismului, Vulcănescu a fost o personalitate complexă, în care se recunosc, în diferite dozaje, tendinţele majore şi deseori contradictorii ale epocii. Cele mai mari contribuţii teoretice ale acestuia rezidă, probabil, în deconstruirea raportărilor insuficient de empatice (şi excesiv de empirice) la satul românesc, respectiv, în perceperea adecvată a interbelicului. Acesta era văzut ca un palimpsest alcătuit din mai multe lumi simultane, chiar dacă incompatibile, în care coexistau câteva lumi: una rurală, deloc arhaică, ci doar neînţeleasă adecvat, care s-ar fi putut constitui într-un excelent furnizor de produse alimentare pentru populaţia unui stat mai preocupat de satisfacerea intereselor marilor puteri internaţionale decât de cea a nevoilor propriilor cetăţeni, şi o lume modernă, avansând sincopat, indiferentă la propriile consecinţe; şi, în sfârşit, o lume a diferitelor tendinţe culturale şi ideologice înclinate sensibil înspre dreapta palierului politic, între care se remarcă, evident, „tânăra generaţie”. Întocmai ca „Şcoala gustiană”, argumentează Butoi, tânăra generaţie avea o alcătuire fragmentată ideologic, deşi nu în aceeaşi măsură ca prima, care putea include, concomitent, un Vulcănescu, naţionalist-ortodoxist, preocupat de „dimensiunea românească a existenţei”, şi un marxist, Henri H. Stahl, ambii ajungând, pe filiere ideologice diferite, la concluzii similare, în ceea ce priveşte problemele satului şi chiar ale societăţii româneşti în ansamblu.

Alunecarea aceasta înspre dreapta, care caracterizează, generic, interbelicul, cu toate nuanţele, diversităţile şi relativizările subiacente, deşi pusă în context, este însă analizată incomplet. Deşi trimite la lucrarea clasică a lui Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Butoi nu analizează explicaţiile lui Polanyi cu privire la fascism ca „reacţie emoţională”, în cadrul unor societăţi în curs de modernizare (industrializare), chiar dacă pe niveluri diferite. Iată caracteristicile identificate de Polanyi la societăţile aflate în proces de fascizare: „răspândirea filosofiilor iraţionaliste, estetica rasistă, demagogia anticapitalistă, concepţii heterodoxe asupra monedei, criticarea sistemului de partide, discreditarea larg răspândită a «regimului» sau oricare altul ar fi fost numele atribuit configuraţiei democratice existente”. Repet, toate acestea fiind subsumate unui fond emoţional anxios, unei atitudini mai degrabă reactive decât analitice1. „Fascismul”, continuă Polanyi, „a fost înrădăcinat într-o societate de piaţă ce refuza să funcţioneze. Prin urmare, el era mondial, general ca anvergură, universal ca aplicare; chestiunile au depăşit sfera economică şi au generat o transformare generală de un tip social distinct. Aceasta s-a extins în aproape orice domeniu al activităţii, fie el politic sau economic, cultural, filosofic, artistic sau religios. Şi, până la un punct, ea s-a întrepătruns cu tendinţe locale şi punctuale”2.

Socialismul, chiar şi în forma sa bolşevică, în cele din urmă, a reprezentat o reacţie mult mai cerebrală şi mai raţională decât fascismul, în faţa aceluiaşi set de probleme socio-economice. De ce radicalismul interbelic românesc a îmbrăţişat forme specifice extremei drepte şi nu (şi) nuanţe socialiste, inclusiv nedemocratice, mai pronunţate şi mai vizibile decât cele care totuşi au existat? Ionuţ Butoi pare că privilegiază tipul de răspuns al unui Ernst Nolte, de exemplu, pentru care ascensiunea europeană a fascismului interbelic a reprezentat o reacţie directă la bolşevismul rusesc. La fel, conform lui Butoi, dreapta radicală din România anilor 1930 ar fi reprezentat un produs oarecum firesc, natural, al tăvălugului unei modernităţi abrupte şi deseori incoerente, prăvălit asupra unei lumi rurale funcţionale şi autosuficiente.

Apare însă aici un subtil şi deseori nebănuit pericol. Da, fascismul a fost influenţat, fără doar şi poate, de ascensiunea bolşevismului, dar acesta reprezintă doar un element, printre altele (devastările şi transformările produse de Primul Război Mondial, şomajul generalizat, mai ales al foştilor combatanţi, care au dezvoltat o mistică a camaraderiei din timpul războiului, criza economică a anilor 1930, modernitatea disfuncţională, cercetată de Polanyi etc.), pentru elucidarea condiţiilor sale de posibilitate. Şi nici măcar cel mai important. Pe lângă că este inconsistent, un astfel de raţionament ne situează funciarmente pe terenul epistemologic (dacă există aşa ceva) al antisemitismului. De ce? Admiţând că fascismul european interbelic a fost o reacţie oarecum firească la adresa ascensiunii bolşevismului, o exacerbare naţionalistă militarizată a unor societăţi care se simţeau ameninţate atât din interior, cât şi din exterior, admitem de obicei şi că bolşevismul, ideologia la care a reacţionat fascismul, este una internaţionalistă, pusă în practică mai ales de un popor lipsit de conştiinţă naţională şi care ar transforma tocmai acest nou tip de naţionalism în propria conştiinţă naţională globală: evreii. Fascismul, în varianta sa naţional-socialistă, a produs Holocaustul. Ecuaţia este simplă şi, în acelaşi timp absurdă: fascismul ar fi, de fapt, opera evreilor bolşevici, care s-ar face, astfel, singuri răspunzători de catastrofa istorică abătută asupra propriului popor. Asta, fără a lua în calcul că bolşevismul nu a fost nici pe departe un fenomen politic specific evreiesc, deşi a atras, din raţiuni intelectuale şi istorice evidente, numeroşi evrei. Sigur, în Uniunea Sovietică a anilor 1970 circulau teorii conspiraţioniste, conform cărora evreii mai bogaţi ar fi complotat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru uciderea evreilor mai săraci şi pentru a pune astfel în scenă un comerţ cu memoria hipertrofiată a victimelor – dar chiar şi menţionarea lor este cu totul superfluă.

Departe de mine intenţia de a atribui tendinţe antisemite latente demersului ştiinţific meritoriu al lui Ionuţ Butoi, care, de altfel, identifică excelent unele surse ale puseurilor antisemite ale studenţilor români din perioada interbelică. Nu am făcut decât să atrag atenţia asupra unor capcane epistemice care pot origina în tendinţa de a „naturaliza” în sens husserlian intrarea în scenă a dreptei radicale şi în tratarea uşor anistorică, deşi nuanţată a acesteia. Germania interbelică a avut o puternică mişcare de stânga, care a pierdut până la urmă în faţa nazismului. Motivele sunt deja cunoscute, nu mai are rost să insist asupra lor. În România interbelică, o astfel de stângă a lipsit. Butoi explică, atent la detalii, faptul că România Mare, conţinând minorităţi în proporţie de aproximativ 30%, este un stat care încearcă să-şi configureze o identitate naţională în condiţii de criză economică profundă. În consecinţă, ţinând cont şi de vecinătatea, îngrijorătoare pentru oficialităţi, a Uniunii Sovietice, al cărei model de dezvoltare alternativ putea deveni atractiv în aceste circumstanţe, diferitele forme de naţionalism care şi-au făcut apariţia în acest context par mai degrabă de la sine înţelese. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate. Încadrarea legionarismului la capitolul fascism, o ideologie internaţională, în esenţă, aşa cum este de părere nu numai Polanyi, ci şi, printre alţii, Hannah Arendt, legionarismul nefiind deci altceva, cu toate specificităţile sale care l-au transformat până la urmă într-un fascism endemic românesc – şi echivalarea lui cu o formă de naţionalism, contribuie la complicarea suplimentară a lucrurilor.

Nu pot fi de acord nici cu teza centrală a cărţii, conform căreia „România «modernă» şi nefuncţională a reuşit doar să saboteze România tradiţională ca lume social-culturală, fără a reuşi să pună ceva în loc” (p. 305). Deşi are perfectă dreptate atunci când demontează inconsistenţele metodologice şi ideologice prin care a fost abordată lumea rurală, fapt care a contribuit mai degrabă, distorsionând, la includerea forţată a acesteia în cadrul unor curente modernizatoare de diferite facturi, genul acesta de explicaţie poate fi lesne universalizat şi tocmai de aceea poate deveni neverosimil. În această optică, şi postcomunismul poate fi, şi este, adesea, considerat o distrugere de proporţii apocaliptice a fostei societăţi, care nu a ajuns niciodată să fie „multilateral dezvoltată”, dar care avea totuşi propriile ei reguli de funcţionare, alcătuind un univers social stabil. Sigur că putem privi lucrurile şi din punctul de vedere al conservatorilor naţional-comunişti. Indiferent de faptul că o spun şi ei, postcomunismul românesc a produs şi continuă să producă abuzuri şi nedreptăţi, politice şi sociale, enorme. La fel, societatea anilor 1950 i-a făcut pe mulţi să regrete perioada interbelică, unde, în ciuda tuturor neajunsurilor, nivelul represiunii politice şi economice era incomparabil mai scăzut. Dar nu cred că putem extrage soluţia problemelor actuale din trecut. Sigur că nu trebuie să neglijăm exemplele şi învăţămintele oferite de acesta, dar nici să uităm esenţialul, şi anume, că trecutul nu e niciodată trecut. Este, în diferite dozaje, politică, iar mizele acesteia sunt de obicei prezente şi aproape întotdeauna prospective.

Nicio lume şi nicio epocă din trecut nu au fost vreodată atât de stabile şi de funcţionale pe cât avem tendinţa să le considerăm uneori. Reformele agrare ale lui Alexandru Ioan Cuza, care au sfârşit prin a face ţăranii încă mai vulnerabili în faţa moşierilor, apariţia arendaşilor şi consolidarea în mediul urban a oligarhiei modernizatoare boiereşti, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX (oligarhie care începea să se  confunde tot mai mult cu burghezia aflată în ascensiune), Războiul de Independenţă – toate acestea au avut un impact direct şi profund asupra existenţei ţăranilor. În ce măsură putem vorbi despre o lume rurală funcţională, când aceasta era deja în plină prefacere aproape cu un secol înaintea perioadei interbelice? Sigur, Butoi este mult mai nuanţat, situând în momentul revoluţionar de la 1848 sursele modernităţii destabilizatoare în plan social. Chiar şi aşa, dacă în secolele anterioare satele ţărăneşti nu au fost supuse imixtiunilor atât de arbitrare ale politicului sub formă economică şi ale economicului sub formă politică, este pentru că formele şi necesităţile politice de atunci nu aveau la dispoziţie mijloacele moderne de extragere a pluspoducţiei, mult mai utile şi mult mai eficiente. Deşi sunt departe de a fi un perfect cunoscător al istoriei sociale şi economice de dinaintea secolului XIX în spaţiul românesc, îmi vine greu să cred că între elita politică, în curs de urbanizare, a aristocraţiei şi ţărani exista o înţelegere tacită, o coexistenţă armonioasă şi o reprezentare mutuală adecvată a intereselor şi priorităţilor celuilalt. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu au putut obţine mai mult sau au obţinut chiar efecte adverse, sub forma răscoalelor ţărăneşti, voievozii s-au mulţumit să găsească un modus vivendi cât de cât funcţional cu ţăranii, mai ales că aceştia alcătuiau, într-un timp în care frecvenţa războaielor era mai numeroasă decât în prezent, grosul armatelor.

În sfârşit, dacă punem într-un excelent raport de continuitate interbelicul cu epoca anterioară, cea a sfârşitului de secol XIX, nu mai găsim aceeaşi dinamică analitică atunci când vine vorba de raportarea, fie ea şi fugitivă, la perioada de după 1945. Clişeele despre interbelic, pe care Butoi le-a deconstruit atât de convingător, lasă loc altora, cum ar fi „teroarea istoriei”, manifestată după al Doilea Război Mondial în „forme macabre, concentraţionare” (p. 302–303). Fără nicio intenţie de problematizare, trebuie remarcat că aceste clişee sunt preluate în mod cu totul şi cu totul necritic. Sigur că epoca Gheorghiu-Dej, în special „obsedantul deceniu” (1948–1958), a reprezentat un şoc politic şi ideologic de proporţii, dar, la scara istoriei politice a României moderne, cred că putem vorbi mai degrabă de o sincopă temporară decât de o ruptură radicală. Autoritarismul, incoerenţa administrativă şi starea de tranziţie permanentă care au reverberat, de la nivelul elitelor rareori capabile a gândi şi acţiona altfel decât pe termen scurt şi în propriul avantaj, la nivelul societăţii ca întreg, jalonează întreaga noastră istorie de după 1859. În cadrul acestui proces, comunismul rămâne o etapă, având specificul său şi formele sale represive perfecţionate în raport cu epocile anterioare, dar, totuşi, o etapă, iar nu un simplu accident istoric, impus cu forţa din exterior3. Scrie Butoi: „Oamenii din interbelic nu trăiau într-un regim totalitar, însă percepeau deseori regimul drept unul tiranic şi conştientizau foarte acut existenţa instrumentelor de supraveghere şi represiune” (p. 153). Fără a intra într-o întreagă discuţie despre inconsistenţele conceptului de totalitarism, cred că rezultă fără echivoc, fie şi numai din acest scurt citat, raportul de continuitate, mai degrabă decât acela de discontinuitate, în care trebuie plasat interbelicul, relativ la perioada comunistă.

In summa, cartea lui Butoi constituie o contribuţie inovatoare şi profundă la analiza interbelicului românesc. Faptul că este scrisă dintr-o perspectivă conservatoare asumată o face şi mai valoroasă, în sensul că demolează clişeul conform căruia intelectualitatea conservatoare contemporană este reprezentată exclusiv de intelectualii publici reuniţi în cadrul Grupului pentru Dialog Social, de exemplu, şi de textele lor eseistice, insipide, sentenţioase. Un clişeu căruia, recunosc, i-am căzut şi eu victimă. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Ionuţ Butoi pentru că m-a făcut conştient de acest aspect şi m-a ajutat să-l depăşesc, aşa cum am făcut-o şi în privinţa stereotipiilor, măcar a unora, pe care le aveam faţă de interbelic.

∗ The Faculty of Political Sciences, Philosophy and Communication Sciences, the University of the West, Timişoara, Romania; e-mail: emanuel.copila@e-uvt.ro.

1 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013.
2 Ibidem, p. 370.
3 Trimit aici la excelenta lucrare a profesorului Adrian Paul Iliescu, Anatomia Răului Politic, Bucureşti, Ideea Europeană, 2006.

The post România interbelică – noi evaluări appeared first on Cooperativa Gusti.

Radicalizare extremistă de dreapta şi radicalizare socialistă în România interbelică

$
0
0

Radicalizare extremistă de dreapta şi radicalizare socialistă în România interbelică

IONUŢ BUTOI*

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 87–92, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

FAR RIGHT RADICALIZATION AND SOCIALIST RADICALIZATION IN INTERWAR ROMANIA

In his comments on Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (Eikon, 2015), Emanuel Copilaş states that, regarding the cause of the far right radicalization manifested in the interwar Romania, I share the same historical explanation about fascism as Ernst Nolte. In this concise answer, I explain why this is an unsuitable comparison by summarizing the historiographical perspective I use in the cited volume. Nevertheless, Copilaş’s comments are reopening a debate about how to explain the Romanian fascism.

Keywords: fascism, Ernst Nolte, legionnaire movement, conservatism.

Dintre comentariile privitoare la volumul O microistorie a interbelicului românesc, cel realizat de Emanuel Copilaş intră cel mai mult, alături de acela al lui Paul Cernat, în substanţa subiectelor atinse de cercetarea mea, aducând observaţii critice importante, care obligă la revizuiri şi clarificări, contribuind la redeschiderea dezbaterilor pe fronturi istoriografice cu miză mare. Îi sunt, de aceea, adânc recunoscător pentru atenţia critică acordată contribuţiei mele, cu atât mai mult cu cât, după cum o arată şi el, viziunile noastre ideologice se deosebesc. Emanuel Copilaş, printre alte tematici, abordează, lărgind discuţia dincolo de ceea ce îi oferea cartea recenzată, tema fenomenului radicalizării de extremă dreapta din societatea românească interbelică. Făcând acest lucru, se întreabă de ce contestarea ordinii capitaliste a luat, în România interbelică, o turnură fascistă şi nu  una socialistă? El observă, pe bună dreptate, că nu am dezvoltat o explicaţie completă pentru a răspunde la o astfel de interogaţie, concluzionând, însă, de aici, că aş tinde către un răspuns de tipul celui dat de Ernst Nolte1, conform căruia fascismul a fost o reacţie faţă de bolşevism. Deşi inexactă cu privire la explicaţiile avansate de mine în volumul recenzat, concluzia sa deschide un subiect foarte important: din ce perspectivă putem înţelege mai bine fascismul românesc? Este legionarismul o creaţie a fondului local, o răbufnire a unor tare adânc înrădăcinate în cultura românească, sau este consecinţa unor factori exogeni, o reacţie la stimuli externi?

Citez afirmaţiile lui Emanuel Copilaş: „Ionuţ Butoi pare că privilegiază tipul de răspuns al unui Ernst Nolte, de exemplu, pentru care ascensiunea europeană a fascismului interbelic a reprezentat o reacţie directă la bolşevismul rusesc. La fel, conform lui Butoi, dreapta radicală din România anilor 1930 ar fi reprezentat un produs oarecum firesc, natural, al tăvălugului unei modernităţi abrupte şi deseori incoerente auspra unei lumi rurale funcţionale şi autosuficiente. Apare însă aici un subtil şi deseori nebănuit pericol. Da, fascismul a fost influenţat, fără doar şi poate, de ascensiunea bolşevismului, dar acesta reprezintă doar un element, printre altele (devastările şi transformările produse de Primul Război Mondial, şomajul generalizat, mai ales al foştilor combatanţi, care au dezvoltat o mistică a camaraderiei din timpul războiului, criza economică a anilor 1930, modernitatea disfuncţională cercetată de Polanyi etc.) pentru elucidarea condiţiilor sale de posibilitate. Nici măcar cel mai important. Pe lângă că este inconsistent, un astfel de raţionament ne situează funciarmente pe terenul epistemologic (dacă există aşa ceva) al antisemitismului. De ce? Admiţând că fascismul european interbelic a fost o reacţie oarecum firească la adresa ascensiunii bolşevismului, o exacerbare naţionalistă militarizată a unor societăţi care se simţeau ameninţate atât din interior, cât şi din exterior, admitem de obicei şi că bolşevismul, ideologia la care a reacţionat fascismul, este una internaţionalistă, pusă în practică mai ales de un popor lipsit de conştiinţă naţională şi care ar transforma tocmai acest nou tip de naţionalism în propria conştiinţă naţională globală: evreii. Fascismul, în varianta sa naţional-socialistă, a produs Holocaustul. Ecuaţia este simplă şi, în acelaşi timp, absurdă: fascismul este de fapt opera evreilor bolşevici, care se fac astfel singuri răspunzători de catastrofa istorică abătută asupra propriului popor. Asta fără a lua în calcul că bolşevismul nu a fost nici pe departe un fenomen politic specific evreiesc, deşi a atras, din raţiuni intelectuale şi istorice evidente, numeroşi evrei. Sigur, în Uniunea Sovietică a anilor 1970 circulau teorii conspiraţioniste conform cărora  evreii  mai  bogaţi  at  fi  complotat  în  timpul  celui  de-al  Doilea  Război Mondial pentru a îi ucide pe evreii mai săraci şi a pune în scenă astfel un comerţ de mai mare frumuseţea cu memoria hipertrofiată a victimelor – dar chiar şi menţionarea lor este cu totul superfluă”2.

Sunt întrutotul de acord cu observaţiile lui Copilaş la adresa consecinţelor interpretative reducţioniste ale unei explicaţii istorice de tip Nolte cu privire la ascensiunea fascismului, însă consider că exegetul e inexact atunci când îmi atribuie o astfel de viziune asupra interbelicului românesc. În primul rând, dacă aş fi împărtăşit-o, aş fi apelat în mod explicit la autorul respectiv, integrându-l în discuţia istoriografică a volumului O microistorie a interbelicului românesc. Nu am făcut-o, însă, tocmai pentru că, pe de o parte, explicaţia în sine a lui Nolte mi se pare că introduce o interpretare simplistă care nu se poate susţine. În acest sens, F. Furet a arătat că, deşi bolşevismul şi fascismul sunt „fructele aceleiaşi istorii” (îndeosebi ale Primului Război Mondial) şi că ambele fenomene se „succed, se generează reciproc, se imită şi se combat” şi, chiar dacă bolşevismul are întâietatea cronologică, doar panica faţă de revoluţia comunistă nu poate totuşi explica natura şi noutatea revoluţiei fasciste3.

În al doilea rând, o explicaţie de tip Nolte este în răspăr cu perspectiva sistemului economic mondial pe care o folosesc în carte, înscriind România interbelică în cercul periferiilor capitalismului occidental. Într-un astfel de context, dialectica bolşevism-nazism este mai puţin importantă, deoarece primează sfera de putere regională care avea influenţă inclusiv asupra proceselor economice şi politice ale României interbelice. Cu alte cuvinte, nu atât spectrul vreunei revoluţii bolşevice a alimentat amplificarea mişcării fasciste locale şi, de altfel, nici măcar influenţa filosofiilor iraţionale de care vorbeşte şi Polanyi, ci intrarea în sfera de influenţă   a   Germaniei   naziste.   Cum   afirmam   şi   în   cadrul   colocviului „Excepţionalismul românesc”4, intrarea României interbelice în siajul economiei germane, începând cu anii 1930, a contat mult mai mult în reşaparea regimului carlist în dictatură de tip fascist şi în amplificarea radicalismului extremist de dreapta decât articolaşele de gazetă ale lui Nae Ionescu. Desigur, influenţarea opiniei publice interbelice nu poate şi nu trebuie subestimată, însă există, deja, temeiuri solide pentru a pune pe seama unor factori structurali şi exogeni reorientarea masivă a regimului carlist către un regim antisemit şi autoritarist şi importanţa politică tot mai accentuată a Mişcării Legionare, mai ales în anii 1939–19405.

De altfel, invocarea lui Nolte de către Copilaş a fost cauzată, poate, tocmai de necesitatea unei discuţii critice exhaustive pe tema fascismului românesc, în prelungirea volumului meu. Delimitându-mă strict de viziunea unui „excepţionalism” românesc, care vede legionarismul ca izvorât din cauze strict locale, de pe baze culturale adânc înrădăcinate în cultura românească, probabil  a părut că replic printr-o explicaţie cu privire la nazism, care, în anii 1980, a provocat vii şi deseori polemice dezbateri în istoriografia germană de vest. Subiectul, puternic încărcat şi cu miză mare, predispune la polarizări şi la poziţionări care se exclud reciproc. Geof Ellef observa, analizând peisajul istoriografic german cu privire la nazism din anii 1980, că „interpretarea istoriei moderne a Germaniei a devenit atât de încărcată de semnificaţii mai largi – a fost atât de intens determinată de consideraţii generale intelectuale, morale şi politice – încât poziţionări mai nuanţate sau intermediare sunt extraordinar de greu de apărat”6. În acest peisaj, Nolte nu are o poziţionare nuanţată, exagerând în mod unilateral rolul bolşevismului în apariţia nazismului şi chiar în explicarea crimelelor Holocaustului. În ce mă priveşte, aşa cum am spus, respingând teoriile excepţionalismului românesc, caut cu precădere condiţiile structurale externe şi interne care pot explica apariţia fascismului. Printre cauzele interne se numără, fireşte, şi unele atitudini sociale adânc înrădăcinate, şi cultura religioasă şi politică locală, şi ideologiile, însă rolul acestora este departe de a fi unilateral negativ, în timp ce conţinutul lor este departe de a fi defrişat şi înţeles de istorici, iar importanţa lor pentru deznodămintele tragice ale istoriei e mult supralicitată.

Poate, însă, motivul cel mai puternic pentru care nu dau o explicaţie convingătoare la întrebarea: De ce radicalism fascist şi nu radicalism socialist în România interbelică? este acela că nici nu mi-am propus să răspund la o astfel de întrebare. Faptul acesta nu constituie un merit, ci, dimpotrivă, o carenţă, cauzată, probabil, de aspectul intenţionat polemic faţă de explicaţiile „culturaliste” pe care l-a căpătat volumul meu, legat de chestiunea legionară. O asemenea direcţie merită şi trebuie investigată, preferabil dincolo de stereotipurile istoriografice care reduc chestiunea la „naţionalismul integral” al elitei politice al României ante- şi interbelice sau la supralicitata dihotomie sincronism vs autohtonism. Mult mai importantă, pe urmele aceluiaşi Polanyi, consider că este situaţia care a făcut posibilă o astfel de radicalizare: „A ne imagina că forţa mişcării (fasciste – n.n.) a fost cea care a creat situaţii precum acestea (este vorba de ascensiunea lui Hitler la putere – n.n.) şi a nu înţelege că în acest caz situaţia a fost cea care a dat naştere mişcării înseamnă a rata lecţia excepţională a deceniilor trecute”7.

Nu forţa doctrinară a legionarismului şi nici mistica ciudată a acestei mişcări ne pot furniza vreo explicaţie validă cu privire la România interbelică, ci situaţia socială complexă – condiţie structurală care a făcut posibilă o astfel de reacţie – şi, de asemenea, evoluţiile bulversante din epocă ce au facilitat penetrarea acestei mişcări în alte medii sociale decât cele de provenienţă. Modernizarea disfuncţională şi dislocarea culturală provocate de acest amplu proces rămân, după mine, constantele în cadrul cărora trebuie căutate condiţiile particulare ale cazului fascismului românesc. Printre aceste condiţii particulare aş include, aşa cum am făcut-o şi în carte, folosirea cu relativ succes, de către legionari, a pârghiilor de recrutare şi mobilizare politică noi, foarte „în spiritul vremii” şi adaptate noilor categorii care căutau să aibă o voce în România interbelică (studenţii), a unui mod de organizare aparte care asigura coeziunea mişcării şi putea să dea impresia că membrii ei sunt în stare să ameninţe credibil statu-quoul.

De  altfel,  o  parte  din  „tânăra  generaţie”,  după  cum  se  poate  vedea  în corespondenţa  întreţinută  de  Anton  Golopenţia  cu  prietenii  săi,  se  raporta  la „Gardă” nu din perspectiva discursului şi temelor sale, astăzi privite drept definitorii, ci din perspectiva potenţialului acesteia de a produce o breşă în sistemul politico-administrativ. De ce stânga revoluţionară nu a reuşit să se constituie într-un astfel de vehicul credibil şi atractiv pentru cei care nu mai suportau statu-quoul interbelic este o întrebare ce merită investigată şi care îşi găseşte, probabil, răspuns şi în complicitatea autorităţilor faţă de mişcarea extremistă de dreapta. Totuşi, trebuie amintit cât de volatile au fost graniţele între „stânga” şi „dreapta” în interbelicul românesc şi cât de pestriţ era, în realitate, tabloul ideologic, mai ales în ceea ce priveşte „tânăra generaţie”. Dar, dincolo de capacităţile organizatorice ale legionarilor, cred că lucrul cel mai important din toată această discuţie rămâne tocmai aşteptarea, din partea unor categorii sociale tot mai largi, a unei răsturnări a ordinii naţionale şi internaţionale interbelice. Fără un astfel de fond, ecoul Mişcării Legionare ar fi fost insignifiant.

În fine, spre deosebire de Copilaş, nu consider că bolşevismul este mai cerebral decât fascismul (deşi admit că unele forme de socialism revoluţionar sunt mai „raţionale”), îndeosebi pentru că ambele reprezintă mişcări revoluţionare care bulversează şi agresează profund societăţile, grupurile sociale şi etnice, constituindu-se, pentru a prelua o formulare a lui F. Furet, în adevărate religii seculare.  Legionarismul,  dincolo  de  simbolistica  sa  religioasă  şi  recursul  la „înaintaşi”, era şi este incompatibil cu conservatorismul, ca orice altă variantă de fascism: „fascismul era o tendinţă revoluţionară îndreptată la fel de mult împotriva conservatorismului ca şi împotriva forţei concurente a socialismului”8. De altfel, aceasta explică, printre altele, de ce Mircea Vulcănescu nu avea cum să fie atras de mistica legionară. Pentru el legionarismul, cu ambiţiile sale de a clădi un nou „regat” (sistem) şi un nou om era de un revoluţionarism9 care nu putea decât să-i contrarieze spiritul conservator şi maniera în care vedea „specificul românesc” – contemplativ şi pastoral. Escatologia imanentistă legionară contrazice flagrant escatologia creştină conform căreia nu doar că nu va exista niciun regat al dreptăţii pe pământ în această istorie, ci umanitatea va eşua într-o apocaliptică împărăţie universală a răului. Cu tot materialismul său, acelaşi lucru este valabil şi pentru bolşevism, a cărui încărcătură hiliastă este evidentă.

Comentariul lui Emanuel Copilaş conţine multe observaţii profunde pentru care îi sunt îndatorat, deoarece mă provoacă la reconsiderări şi la reluări ale unor teme atinse în volumul meu. Lărgirea discuţiei despre fascism pe care a operat-o m-a ajutat să-mi identific mai clar propria perspectivă. Atragerea atenţiei asupra clişeelor istoriografice folosite pentru a caracteriza regimul comunist este perfect îndreptăţită. Discuţia critică pe care o iniţiază, pornind de la teza mea conform căreia România modernă a sabotat o lume socială funcţională (cea a satului), mă obligă la reveniri şi revizuiri, deschizând un alt front al unor dezbateri necesare. Atribuirea inexactă a unei perspective istoriografice „noltiste” demersului meu mi-a oferit şansa să-mi explicitez propria viziune şi să deschid o temă foarte importantă, şi anume, să mă întreb cum ne putem apropia de subiectul fascismului românesc. Aceasta, chiar dacă, în (fatalmente) restrânsul material de faţă nu am putut atinge mai profund tema radicalizării de dreapta din interbelic.

NOTE

1 Ernst Nolte este un istoric german care a provocat o dezbatere intensă prin teza sa legată de apariţia naţional-socialismului ca reacţie faţă de angoasa provocată de succesul revoluţiei bolşevice. Vezi E. Nolte, Fascismul în epoca sa. Action Française, Fascismul italian, Naţional-socialismul, Editura Vivaldi, 2009.
2 Emanuel Copilaş, „România interbelică. Noi evaluări”, Revista română de sociologie,
numărul curent.
3 F. Furet, Trecutul unei mari iluzii. Eseu despre ideea comunistă în sec. XX, Editura Humanitas, 1999, p. 178.
4 A se vedea o dare de seamă a evenimentului aici: http://www.cooperativag.ro/exceptionalismul-romanesc/
5 A se vedea, în acest sens, Ottmar Traşcă, subcapitolul „Germania şi «noul curs» în politica externă a României”, din Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940–august 1944, Editura Argonaut, 2013, p. 94–116. Până în 1939, România era deja captivă nu doar dominaţiei
economice a Germaniei naziste, ci şi celei geopolitice. Traşcă explică până şi influenţa crescândă a organizaţiei legionare Garda de Fier în sistemul politic românesc „în urma contextului internaţional creat în vara anului 1940, şi nu datorită orientării spre dreapta a forţelor politice din interiorul României”. În O. Traşcă, op. cit., p. 131. Cu privire la „dictatura fascistă” de paradă a lui Carol al II-lea, unii istorici consideră că a reprezentat tocmai o încercare de a împiedica o fascizare reală a României interbelice.
6 Geoff Eley, “Nazism, Politics and the Image of the Past: Thoughts on the West German Historikerstreit 1986–1987”, în Past & Present, nr. 121 (nov. 1988), p. 172.
7 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Ed. Tact, 2013, p. 370.
8 Karl Polanyi, op. cit., p. 371.
9 Mircea Platon arată într-un studiu recent că Garda de Fier nu era o mişcare reacţionară de rezistenţă faţă de modernizarea liberală, ci un proiect competitiv al acesteia, încadrându-se în mişcarea revoluţionară globală care promitea „renaşterea naţională”. Mircea Platon, „The Iron Guard and the «Modern State». Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the «New European Order»”, în Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies, 2012, p. 65–90.

BIBLIOGRAFIE

  1. BUTOI, (2015), Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Editura Eikon.
  2. COPILAŞ, (2016), „România interbelică. Noi evaluări”, în Revista română de sociologie, numărul curent.
  3. ELEY, (1988), „Nazism, Politics and the Image of the Past: Thoughts on the West German Historikerstreit 1986–1987”, în Past & Present, nr. 121.
  4. FURET, F. (1999), Trecutul unei mari Eseu despre ideea comunistă în sec. XX, Bucureşti, Editura Humanitas.
  5. NOLTE, E.  (2009),  Fascismul  în  epoca    Action  Française,  fascismul  italian,  naţional-socialismul, Editura Vivaldi.
  1. POLANYI, (2013), Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Cluj-Napoca, Editura Tact.
  2. PLATON, (2012), „The Iron Guard and the «Modern State». Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the «New European Order»”, în Fascism. Journal of ComparativeFascist Studies, 1 (2), p. 65–90.
  1. TRAŞCĂ, (2013), Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940–august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.

The post Radicalizare extremistă de dreapta şi radicalizare socialistă în România interbelică appeared first on Cooperativa Gusti.

Mircea Vulcănescu. O biografie de lucru

$
0
0

Ionuț Butoi

*Text ce apare în Convorbiri literare, iulie 2017

O controversă puternică este legată, astăzi, de numele și locul lui Mircea Vulcănescu în memoria publică. Am constatat că, în ciuda polarizării uneori extreme a punctelor de vedere publice despre Vulcănescu, lipsesc repere și referințe de bază despre Mircea Vulcănescu, nu doar în cazul „profanilor” din publicul larg, ci chiar și în cazul unor membri ai comunității academice și universitare. Propun, așadar, acest portret biografic sumar, gândit ca punct de plecare, instrument de lucru pentru dezvoltări ulterioare.

Mircea Aurel Vulcănescu (19 februarie/3 martie 1904, București – 29 octombrie 1952, Aiud), a fost un reputat economist, sociolog, filosof al culturii, etician, funcționar și cadru didactic universitar român. Intelectual prodigios și, totodată, greu de încadrat al fenomenului denumit „tânăra generație interbelică”, în care sunt incluse nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu ș.a., Mircea Vulcănescu rămâne una din cele mai incitante, complexe și, cu toate astea, puțin cunoscute personalități ale vremii sale. A fost un membru marcant al Școlii Sociologice de la București (sau Școala gustiană), întemeietor și protagonist al simpozioanelor Criterion, finanțist expert al statului român.

Familie. Studii. Carieră științifică și administrativă

Familia

A fost al doilea copil al familiei funcționarului Mihail Vulcănescu (1854-1938), membru fondator și președinte al Societății Generale a Funcționarilor Publici, și al Mariei Vulcănescu (1876-1945), membră a Societății Ortodoxe a Femeilor Române.

Se căsătorește, în 1925, cu Anina-Rădulescu Pogoneanu (1902-1994), de care se desparte în 1929 și cu care are un copil, Elena-Maria-Viorica (Vivi) Vulcănescu (1927-?). În 1930 se căsătorește cu Mărgărita Ioana Vulcănescu (1897-1987), cu care are doi copii: Elisabeta-Alexandra (Sandra) Vulcănescu (1931) și Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (1933).

Studii și viață studențească

Clasele primare le face la Institutul Anglo-Român din București. În timpul primului război mondial, studiază la Liceul Matei Basarab din București, iar, din 1916, când familia sa s-a retras în Moldova din Bucureștiul ocupat de armatele germane, continuă studiile în particular (acasă) și la licee și colegii gimnaziale din Iași, Tecuci și Galați.

Din 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept (Universitatea București). În 1925 devine licențiat în Filosofie (Sociologie) și Drept. Teza în sociologie, intitulată „Individ şi societate în sociologia contemporană” a fost susținută cu profesorul Dimitrie Gusti, devenind unul din cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. Tot în timpul studiilor îl descoperă pe profesorul de filosofie Nae Ionescu, ale cărui cursuri universitare le frecventase încă din anii liceului, cu care va colabora în diverse proiecte culturale și publicistice.

Între 1925 și 1928 se află la Paris, pentru continuarea studiilor, obținând o diplomă de studii superioare de doctorat în Științele Economice și Politice la Facultatea de Drept, Universitatea Paris. Teza sa, „Essai sur les professions intellectuelles en France”, a fost pregătită cu sociologul francez de stânga Célestin Bouglé. Vulcănescu face parte din echipa de colaboratori apropiați ai lui Bouglé, fiind, totodată, omul de legătură între sociologul francez și D. Gusti.[1] Audiază și activează, totodată, în cadrul cercurilor de studii și dezbateri creștine coordonate de filosofii Jacques Maritain și Nikolai Berdiaev.

Membru activ al Federației Asociației Studenților Creștini Români (FASCR), filiala din București, și, pe timpul studiilor de la Paris, secretar pentru studenții străini al Federației Franceze a Studenților Creștini[2], conduce cercuri de studii, participă la conferințele și acțiunile sociale ale organizației din România și influențează apropierea acesteia de ortodoxie. FASCR este o grupare studențească ce a colaborat cu Dimitrie Gusti în primele sale proiecte de cercetare și s-a înființat, inițial, sub auspiciile YMCA (Young Men Christian Association). Una din filialele sale se afla la Cluj, sub numele de IKE (Ifjúsági Keresztény Egylet), constituind, astfel, o rară inițiativă de cooperare, în epocă, între studenții creștin-ortodocși români și cei protestanți maghiari. FASCR, mediu studențesc în care au activat Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), rămâne, până la încetarea de facto a activității, la începutul anilor 1930, apolitică și se delimitează de violențele antisemite ale „mișcării studențești naționaliste” din 1922, care a stat la baza UNASCR (Uniunii Naționale a Studenților Creștini) și a Mișcării Legionare de mai târziu. Mircea Vulcănescu se distinge, în timpul violențelor antisemite studențești, pentru poziția sa potrivnică studenților naționaliști și de apărare a studenților evrei agresați.[3]

Cariera științifică și academică

Încă din vremea studiilor universitare, Mircea Vulcănescu devine unul din cei mai apropiați și importanți colaboratori ai profesorului de sociologie Dimitrie Gusti, creatorul Școlii Monografice de Sociologie[4] (cunoscută și sub numele de Școala gustiană sau Școala de Sociologie Românească). Astfel, în 1923 participă, în cadrul Seminarului de Sociologie și Etică al lui Gusti la elaborarea chestionarului ce va sta la baza unei anchete asupra condițiilor vieții studențești. Ancheta dorea lămurirea problemelor care grevau studențimea română și ideea unei cercetări sociologice pe această temă a venit în urma turbulențelor antisemite din anul 1922.[5]

Începând cu 1924, Vulcănescu participă la campaniile monografice de teren conduse de D. Gusti. El va deveni responsabil pentru punerea la punct a metodei de cercetare a „vieții economice” a unităților sociale investigate monografic.[6] Contribuțiile sale la monografia gustistă se întind însă dincolo de sfera circumscrisă formal, rolul său în conturarea sistemului teoretic fiind esențial. Un alt proiect important al Școlii monografice la care participă Vulcănescu este Enciclopedia României (1938-1943). Pe lângă studiul furnizat pentru primul volum al Enciclopediei, Vulcănescu este cel care coordonează volumele economice și care, de asemenea, gestionează situația administrativă a complexului proiect.[7]

Mircea Vulcănescu devine, în 1929, asistent universitar la catedra Seminarului de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere a Universității București și, din 1930 până în 1941, este asistent suplinitor de Etică la aceeași catedră, realizând seminarii de Etică Sistematică și Istoria Eticii. A fost, de asemenea, profesor de Economie Politică și Științe Juridice la Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” între 1929-1935, și profesor la Școala Superioară de Statistică între 1930-1935, unde a predat cursul de Statistică Morală.[8]

Mircea Vulcănescu a fost membru al mai multor asociații și instituții științifice și al consiliilor de conducere ale acestora: Asociația Generală a Economiștilor din România, Asociația Română pentru monografia sociologică, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii, Asociația Română pentru studii politice, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, Institutul Social Român, Societatea Română pentru Statistică.

Cariera administrativă

Cariera sa de funcționar-expert a debutat în mai 1929, pe timpul guvernării țărăniste, când a fost numit referent permanent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe. Este de precizat că numirea și activitatea sa de expert, precum și înființarea unor oficii de studii pe lângă ministere, era un fenomen nou ce se manifesta în cadrul statului român, ținând de profesionalizarea progresivă a serviciilor publice, precum și de rolul tot mai mare pe care expertiza îl avea în luarea deciziilor publice. Colaborează cu Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mircea Cancicov, ș.a. pe vremea ministeriatelor acestuia la Finanțe. Scrie mai multe articole în reviste de specialitate (economice și de finanțe) și participă la elaborarea bugetelor statului român.

În 1935 este numit director al Vămilor, printr-o decizie care a surprins opinia publică a vremii, cunoscută fiind corupția instituției și profilul de intelectual, parte a valului „tinerei generații”, pe care îl avea Vulcănescu. Este transferat, însă, după doar doi ani, după ce a fost implicat într-un scandal mediatic, descoperind, întâmplător, faptul că un fost ministru făcea contrabandă.

Din 1937, așadar, va conduce, ca director, Datoria Publică contribuind la politicile de gestionare a datoriilor externe ale României, având obiectivul de a unifica rentele și dobânzile diferitelor credite externe, așadar de a echilibra povara datoriilor. A fost adeptul măsurilor de naționalizare și răscumpărare a datoriilor României.

În 1938 votează împotriva Constituției introduse de Carol al II-lea, din cauza prevederii legate de pedeapsa cu moartea. Fiind înalt funcționar, își depune demisia, dar aceasta nu îi este acceptată.

Călătorește, în cadrul unei delegații românești, în iunie 1940, la Londra, într-o ultimă încercare a conducerii României de a întări legăturile economice cu aliații.[9] Din poziția administrativă de director al Datoriei Publice, participă la dificilele negocieri ale României cu Bulgaria și Ungaria legate de deciziile (cunoscute, în istoriografie, sub numele de „Arbitrajul” sau „Dictatul” de la Viena) luate de conducerea Germaniei naziste și de Italia lui Mussolini în vara anului 1940: cedarea unor teritorii, de către România, anume Cadrilaterul și o parte din Transilvania, către Bulgaria și, respectiv, Ungaria. Este remarcat, în cadrul acestor negocieri, de către diplomatul de carieră George Cretzianu, care îl va recomanda, ulterior, mareșalului Ion Antonescu pentru cooptarea sa în noul guvern de după rebeliunea legionară.[10] Devine, astfel, din 27 ianuarie 1941 până la 23 august 1944, subsecretar de stat al Ministerului de Finanțe în guvernul Antonescu.

Lucrează ca subsecretar de stat la finanțe sub conducerea a trei miniștri – generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu și Gheron Netta, ministru condamnat în același proces cu Vulcănescu și reabilitat de către Curtea Supremă de Justiție în anul 2000. Atribuțiile sale sunt legate de profilul său de expert-profesionist în finanțe și economie: pregătește „informația tehnică” necesară ministrului pentru politicile de resort, documentează și își dă avizul (consultativ) pe marginea decretelor-lege semnate de ministru, participă la pregătirea tehnică a convențiilor economice dintre România și Germania nazistă.[11] În apărarea sa din cadrul procesului în urma căruia a fost condamnat, folosește documente care arată că a contribuit substanțial la sporirea performanțelor părții române în negocierile economice cu partea germană.[12] Pregătirea bugetului și organizarea fiscal-financiară a unei țări aflate în război, precum și contribuțiile aduse pentru întărirea poziției părții române în raporturile economice cu Germania sunt principalele obiective ale prezenței sale la Ministerul de Finanțe. Din această postură, este, însă, asociat, în grade de responsabilitate și cu motivații ce trebuie elucidate în urma cercetărilor, politicii de „românizare” a economiei prin legislație și măsuri antievreiești.

Vulcănescu pare că nu a crezut niciodată că Germania nazistă va putea câștiga războiul. Mihail Sebastian menționează, în Jurnalul său, că, în 1940, Vulcănescu era convins că victoria va aparține Aliaților.[13]

După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu revine la postul de director al Datoriei Publice. Contribuie la pregătirea unor documente necesare delegației române care participă la Conferințele de pace de la Paris din 1946. După 1945 este arestat preventiv, pentru scurt timp, în mai 1946, eliberat, iar apoi din nou arestat, în august, când începe procesul lotului „Alexandru Marcu și ceilalți”, pe baza legii 312/1945, în urma căruia a fost condamnat și întemnițat (detalii mai jos).

Activitate publicistică. Influențe. „Tânăra generație”. Profil ideologic

În doar două decenii de activitate publicistică, Mircea Vulcănescu a avut o productivitate apreciabilă pe teme dintre cele mai diverse.

Dintre contribuțiile sale științifice, cele mai importante scrieri sunt cele sociologice și economice, în care a pus bazele teoretice ale cercetării monografice a vieții economice, a descris specificul gospodăriei țărănești și a dat coerență sistemului profesorului D. Gusti. După Vulcănescu, economia țărănească este una diferită de cea capitalistă, fiind condusă de o logică a acoperirii nevoilor, nu de una a profitului. Este adeptul unei economii românești bazate pe mica gospodărie și pe cooperație, pe înlocuirea modelului mono-cerealier cu cel al creșterii de animale și al culturilor variate, și al unei industrializări moderate, care să se concretizeze în producție manufacturieră de export pentru regiunea Europei de Est și Sud-Est. Teoretic, sociologia sa nu este întru totul identică monografismului lui Gusti, încadrându-se în paradigma fenomenologiei instituționale.[14] Publică în reviste de specialitate ca Arhiva pentru știință și reformă socială, Annales Sociologiques, Sociologie Românească, Revista de studii sociologice și muncitorești, dar și, pe teme financiare, agrare și statistice, în buletine financiare și statistice, Annales des banques, Analele Statistice și Economice, Tribuna Financiară, participă la redactarea unor memorii colective importante pe tema datoriilor externe ale României, situația economică, regimul de schimb ș.a.

Scrierile religioase relevă un gânditor apropiat substanțial de filosofia creștină personalistă a lui N. Berdiaev și a altor ruși din exil de la Parisul anilor 1920, în ceea ce privește viziunea diferențelor între creștinătatea răsăriteană și cea apuseană, a impactului negativ al individualismului și al preeminenței filosofiei faptei (homo faber) în dauna filosofiei contemplației asupra civilizației apusene și derivelor sale totalitare, și de Nae Ionescu în privința importanței „predaniei” pentru viața Bisericii. Este un critic al modernizării Bisericii Ortodoxe și al subordonării acesteia față de stat.

Scrierile de filosofie a culturii ne relevă preocupări ce țin de tipologia culturii. În Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu reflectează asupra semnificațiilor structurilor lingvistice de profunzime care încadrează viziunea asupra vieții și concepția religios-metafizică a românilor. El propune, în acest text exploratoriu, o idee românească de „împărăție” (autoritate politică, putere) „care nu e aceea a unei stăpâniri silnice, asupritoare, ci a unei comunități de rost și omenie”. În concepția lui, expusă în alt text, profilul „mentalității colective” românești încorporează, sintetic, și diverse influențe străine, de la „ispitele” franceză, germană, evreiască, până la cele balcanice. Pentru Vulcănescu, omul românesc reprezentativ era sinteza tuturor acestor „elemente reale” autohtone și străine.[15]

Contribuie cu conferințe și scrieri substanțiale în numeroase domenii, dintre care enumerăm, succint: eseuri despre generație, spiritualitate, cronici de pictură, balet, critică literară și eseistică, scrieri de filosofie și etică, cronici de modă, analize de economie mondială, cronica relațiilor internaționale, scrieri și conferințe de istorie și istorie socială ș.a. Este un participant activ la polemicile vremii, fie de ordin religios, fie ideologic. Publică în principalele reviste și ziare ale vremii, cum ar fi Cuvântul, Curentul, Gândirea, Convorbiri literare, Realitatea ilustrată, Lumea nouă, Familia, Prezent ș.a. precum și în publicații ale „tinerei generații”, ca Buletinul ASCR, Tiparnița Literară, Floarea de foc, Dreapta, Credința, Criterion ș.a.

Personalitățile de la care se revendică în mod constant Vulcănescu în opera sa sunt Nae Ionescu, Dimitrie Gusti și Virgil Madgearu. În ceea ce privește viziunea sa asupra ordinii sociale, în anii războiului, pe lângă autorii citați, Vulcănescu menționează pe Thomas Hobbes, Joseph de Maistre, de Bonald, Charles Maurras drept gânditori de referință, iar, în ceea ce privește viziunea filosofică și religioasă, pe Husserl, Scheler, N. Berdiaev, S. Bulgakov, Dostoievski. Trasarea unor filiere conceptuale concrete între referințele explicitate de Vulcănescu și propriile sale scrieri rămâne, însă, un proiect de cercetare deschis.

„Tânăra generație”. Viziunea asupra lumii

Vulcănescu a fost o prezență intensă în cadrul manifestărilor tinerei generații, publicând în ziarele acestora, contribuind substanțial la celebrele simpozioane Criterion, unde conferențiază despre Lenin, Gide ș.a., analizând critic curentele tinerilor și tema generațională,[16] susținând editorial, ulterior, revista cu același nume. Pledează cu succes pentru acordarea premiului literar al Fundațiilor Regale lui Eugen Ionescu, pentru scrierea Nu.[17]

Adept al dialogului critic și al diversității de viziuni asupra vieții, Vulcănescu deplânge degradarea atmosferei efervescente a „tinerei generații”, identificând un moment „nespiritual” prin care înțelege înregimentarea politică a grupului de tineri intelectuali și „ideologizarea” acestora.[18]

Apropiat atât de D. Gusti, cât și de Nae Ionescu, se situează la dreapta doctrinelor politice, asumându-și un profil ruralist și religios tradiționalist, dar ținându-se departe de Mișcarea Legionară. Profilul său paradoxal este descris, chiar de el, într-o autobiografie: „orientat ideologicește spre dreapta tradiționalistă, adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului istoric, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit să ia deseori în publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit, când „fascist” de cei de la stânga, când „comunist” de cei din dreapta burgheză. În realitate, a căutat să înfățișeze o orientare spiritualistă, realistă și ortodoxă, apropiate de înțelegerea românească și țărănească a existenței și o colaborare a tuturor forțelor generației tinere la clădirea unei Românii mari și puternice” (sbl.m.). Într-o altă autocaracterizare, Vulcănescu precizează: „consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii. Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!”[19] Orientarea sa îl poate încadra, într-o anumită măsură și cu mențiunea că niciodată nu a fost un „idealist”, nici în filozofie, nici în morală, în categoria „antimodernilor” descriși de Antoine Compagnon, reticent față de utopiile colective de dreapta sau de stânga, sau față de ceea ce el numea „substituirea Leviathanului lui Dumnezeu“, o „pretenţie de îndumnezeire a colectivului“, atrăgând atenția că „creştinismul este astăzi nevoit să ia atitudine împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu chipul apocaliptic al Leviathanului“.[20]

Atitudinea față de Mișcarea Legionară, relația cu minoritățile etnice, procesul „criminalilor de război”, memoria publică

Atitudinea față de Mișcarea Legionară

Mircea Vulcănescu nu a făcut parte din Mișcarea Legionară și nici nu a agreat ideologia acesteia. Motivele distanțării sale de Mișcarea Legionară țin, pe de o parte, de „terorismul” acesteia[21], de ideologia totalitară[22] precum și de relația formațiunii lui Codreanu cu Germania nazistă[23]. De asemenea, Vulcănescu refuză oferta făcută de Mircea Cancicov, ministru al Economiei Naționale, de a face parte, ca secretar de stat, în guvernul „statului național legionar”, tot din cauza legăturilor legionarilor cu Germania, dar și din cauza „programului” lor.[24]

Relația cu minoritățile etnice

Vulcănescu este acuzat, în zilele noastre, de participare la persecuțiile sistematice împotriva evreilor din timpul guvernul Antonescu, mai exact, de participare la discuțiile din diverse consilii de miniștri despre exproprierea proprietăților evreilor, impunerile fiscale discriminatorii și regimul de muncă forțat. Din documentele disponibile nu rezultă, însă, că Vulcănescu ar fi fost izvor de legislație sau de instituții antievreiești și nici sensul intervențiilor sale în amintititele consilii nu e clar.[25] Totodată, trebuie precizat că sunt documentate și momente în care Vulcănescu intervine pentru a proteja evreii aflați în pericol din cauza climatului antisemit. Unul este din vremea studenției, în anii 1920, când Vulcănescu apără colegi evrei de violențele studenților antisemiți[26], iar altul se regăsește în memoriile rabinului Alexandru Șafran, care îl menționează alături de alți înalți funcționari la care evreii găseau ajutor în timpul guvernării legionare.[27] Îl ajută pe prietenul său evreu, Mihail Sebastian, într-o chestiune financiară pe timpul guvernării antonesciene.[28] El însuși susține, la proces, că a contribuit la schimbarea favorabilă a regimului muncii forțate a evreilor și la angajarea multor evrei la Institutul de Statistică.[29] Din punct de vedere politic, ca antecedente, Vulcănescu nu a pledat pentru concepții restrictive cu privire la drepturile minorităților etnice, favorizând o soluție de mijloc, de echilibru, în care autonomia minorităților etnice să fie încadrată într-o cultură națională unificatoare, respingând ideea unei „naționalizări culturale”.[30] Unii istorici[31] îi impută participarea la elaborarea unor planuri de schimburi de populații în timpul războiului, uitând să menționeze, însă, apelul insistent al grupului din care făcea parte Vulcănescu de a se respecta drepturile și proprietățile minorităților și de a se evita „scenele petrecute în Transnistria”.[32] În fine, din punct de vedere religios sau rasial, Vulcănescu nu a manifestat niciodată atitudini antisemite (de altfel, și istoricul holocaustului Jean Ancel afirmă că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit”[33]), ci dimpotrivă: într-un text publicat postum, conceput în anii ’30, legat de controversele stârnite de prefața lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, el  respinge ideea, exprimată de unii apropiați ai lui Nae Ionescu (G. Racoveanu), conform căreia iudeii ar fi lipsiți de șansa mântuirii, și consideră că singura raportare corectă a creștinului față de condiția iudeilor ar fi rugăciunea pentru mântuirea lui Israel.[34]

Procesul: „Criminal de război” cu „sentimente anti-hitleriste”

Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani temniță grea și confiscarea averii (cu mențiunea unor „circumstanțe atenuante” care nu s-au regăsit în regimul penitenciar al pedepsei) în cadrul procesului intentat demnitarilor antonescieni pe baza legii 312/1945. Acuzarea a admis că subsecretarii au avut un rol tehnic, nu politic, în guvernul Antonescu, iar accentul rechizitoriilor cade pe colaborarea cu Germania și pe războiul cu URSS, nu pe acte represive la adresa minorităților sau pe acte concrete de crime de război. Vulcănescu este acuzat, mai precis, pe baza art. 1 lit. a și art. 2 lit. a ale legii 312/1945, adică pentru „dezastrul țării”, „militand pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” și, respectiv, „Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care: a) Au hotărit declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Deși legea conține referiri concrete la acte și crime de război comise împotriva evreilor, nicio astfel de literă nu este reținută în rechizitoriul împotriva lui Vulcănescu. Mai mult, procurorul menționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, dar și „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.[35] Curtea de Apel București, care l-a condamnat în recurs, a admis, de asemenea, apărarea sa, anume că „nu a militat pentru hitlerism și nici nu s-a solidarizat cu toate actele guvernului [Antonescu].”[36] La proces depun mărturie pentru Vulcănescu, printre alții, Dimitrie Gusti, H. H. Stahl, Dumitru (Mitu) Georgescu, Nicolae Georgescu-Roegen, Radu Cioculescu, Anton Dumitriu și funcționari din Ministerul de Finanțe ca Eugen Bălan.

Trebuie menționat că procesul în cadrul căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu nu a făcut, până acum, subiectul unei cercetări științifice aprofundate. În contribuțiile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România pe tema proceselor criminalilor de război se admite că echitatea acestora a avut de suferit de pe urma influenței Uniunii Sovietice și că „unele rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”[37], precum și că procesul subsecretarilor de stat din guvernul Antonescu a avut un clar „substrat politic” și s-a bazat pe responsabilitatea colectivă[38], un concept juridic controversat inclusiv în ceea ce privește crimele de război. Practic, lui Vulcănescu, din acuzațiile care sunt enumerate la categoria „criminalilor de război”, nu i se poate reține, așa cum a făcut și instanța din 1946, decât acuzația, absurdă, de „declarare și continuare a războiului contra URSS și a Națiunilor Unite”.[39] Pe de altă parte, într-o lucrare recentă de specialitate, ce ține de istoria justiției românești sub regimul comunist, sunt remarcate prevederile inovatoare, „excepționale”, ale legii 312/1945, admiterea, la limită, sub presiunile ministrului comunist al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a constituționalității legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sentințele proceselor criminalilor de război sunt caracterizate drept „sentințe politice în totalitate”.[40]

Pedeapsa suferită de Mircea Vulcănescu s-a extins și asupra familiei sale, nu doar prin confiscarea averii, ci și prin reținerea și internarea administrativă, timp de doi ani (1952-1954) în colonii de muncă forțată a fiicei sale, Maria Ioana Vulcănescu, în vârstă de doar 19 ani, sub pretextul manifestărilor ostile ale acesteia față de regim.[41]

Moartea

Mircea Vulcănescu moare pe 29 octombrie 1952, la Penitenciarul Principal Aiud, cu diagnosticul de „miocardită și pleurezie dublă TBC”. Cu câteva luni înainte, în iunie 1952, Direcția Generală a Securității Statului avizase nefavorabil transferul lui Vulcănescu la spitalul penitenciar Văcărești[42], răspunzând astfel Serviciului Evidenţei din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care, în urma unui „referat medical [de la Penitenciarul Jilava] din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea Aurel suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, recomanda internarea sa „pentru tratament”. Este de notat că soția sa, Mărgărita Ioana Vulcănescu, ceruse ”asistență medicală și un tratament special” încă din septembrie 1947.[43] Practic, refuzul îngrijirii medicale de către Direcţia Generală a Securităţii Statului a cauzat agravarea bolii și decesul lui Vulcănescu[44].

Memoria publică

Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): „Să nu ne răzbunați”. Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare[45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui „criminal de război”. Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent.

NOTE

[1] Antoine Savoye, « Enquête sur les étudiants en sociologie de Célestin Bouglé et leur engagement en politique (1920-1940) », Les Études Sociales 2017/1 (n° 165), pp. 111-156, disponibil online aici : http://www.cairn.info/revue-les-etudes-sociales-2017-1-page-111.htm

[2] Cf. LES ÉCHANGES UNIVERSITAIRES EN EUROPE. Répertoire des institutions existantes et des mesures prises, dans tous les pays d’Europe, pour favoriser les échanges universitaires internationaux, l’Institut International de Coopération Intellectuelle, PARIS, 1928, p. 100.

[3] Pentru detalii, vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp. 98-136.

[4] Despre Școala gustiană, a se vedea Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2005; numărul special din Les Études Sociales (nr. 153-154, 2011), coordonat de David Mihai Gaiță și Zoltán Rostás, „Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948)”; Andrei Gaghi, „Collaborations, conflits et dissidences dans une entreprise scientifique collective. Le cas de l’École sociologique de Bucarest”, în ethnographiques.org, Numéro 32 – septembre 2016, Enquêtes collectives (http://www.ethnographiques.org/2016/­Gaghi – consulté le 3.01.2017 ).

[5] Mircea Vulcănescu, ”Dimitrie Gusti – profesorul”, publicat inițial în Arhiva pentru știința și reforma socială, an XIV, 1936, preluat din Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, pp. 1013-1014.

[6] Vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp. 165-238.

[7] Ionuț Butoi, „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”, în Transilvania, nr. 10-11, 2014 (disponibil online la adresa: http://www.cooperativag.ro/enciclopedia-ca-putere-momentul-unei-dominatii-precare-si-un-proiect-nefinalizat-vulcanescu-si-specificul-national/)

[8] Disponibil online la adresa: http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/141/MV_statistica_morala.pdf

[9] Vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp.257-259.

[10] Vezi Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, editor Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 23.

[11]  Vezi Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 24-25.

[12] Vezi documentele publicate în Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., pp. 43-128 și Ultimul cuvânt, pp. 389-464.

[13] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Ed. Humanitas, București, p. 283.

[14] http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/MV_argument.pdf

[15] Vezi „Omul românesc”, textul unei conferințe susținute de Vulcănescu în 1937, Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, pp. 934-937.

[16] A se vedea Tendințele tinerei genrații în domeniul social și economic. Activismul prin disperare, București, 1934; ”Generație”, în revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-6.

[17] Mircea Vulcănescu, „Pentru Eugen Ionescu”, revista Familia, 1933.

[18] „Grupul Criterion”, în Criterion, an I, nr. 2, 1934, p. 6.

[19] Vezi aici: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/175/art13-Arhiva.php

[20] „Creștinul în lumea modernă”, în Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, București, 2004.

[21] Într-o scrisoare către Alexandru Neagu, ministrul de finanțe din guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu menționează proiectul eșuat al unei grupări „orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor.” (Sfera Politicii, nr. 175). În scrierea „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, Mircea Vulcănescu specifică faptul că, deși avusese „o oarecare simpatie pentru ei, mai ales la început”, respinsese ofertele lor de aderare, pentru că „nu-mi plăcea terorismul” și „nu voiam să-mi alienez, cu niciun chip, judecata personală”. În Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, p. 531.

[22] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, p. 540.

[23] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, op.cit, p. 525-526.

[24] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, op.cit, p. 531.

[25] Un istoric care atribuie o decizie concretă a lui Vulcănescu împotriva evreilor este Jean Ancel, în Distrugerea economică a evreilor români Editura INSHR-EW, Yad Vashem, 2008, p. 235-236. Este vorba despre supravegherea/supervizarea unei măsuri abuzive de schimbare a banilor și aurului confiscat de autoritățile antonesciene evreilor deportați din Basarabia și Bucovina. Un act al Ministerului de Finanțe referitor la această chestiune este citat și de Matatias Carp, în Cartea neagră. Suferințele evreilor din România, 1940-1944, Vol. III, pp. 200-201, unde se menționează doar că „potrivit hotărârii domnului subsecretar de stat Mircea Vulcănescu, vă rugăm să binevoiți a cunoaște că aurul și argintul în monedă și nelucrat urmează să fie predat dv. la prețul oficial”. O cercetare mai amănunțită a acestei chestiuni și a rolului jucat de Vulcănescu se impune. Despre celelalte acuze aduse lui Vulcănescu, a se vedea, mai jos, nota 39

[26]  Conform mărturiei lui I. Reichman-Șomuz, citată de Marin Diaconu în Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, București, 2001, pp. 123-124.

[27] Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor, Ed. Hasefer, 1996, p. 60.

[28] Vulcănescu îl ajută pe Sebastian, care era avocat, în „chestiunea Wurm” (este vorba despre firma „Frații Wurm S.A.R.”), în ianuarie 1942. Vezi nota de subsol 7 din Mihail Sebastian, Jurnal, Ed. Humanitas, p. 435.

[29] În „Ultimul cuvânt” rostit în cadrul procesului lotului demnitarilor antonescieni „Alexandru Marcu și ceilalti”, document consultat din Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 457.

[30] Mircea Vulcănescu, „Reorganizarea Ministerului de Instrucție Publică, Culte și Arte și transformarea lui într-un Minister al Culturii Naționale (Referat general)”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 832-833.

[31] Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, p. 294.

[32] Anton Golopenția, Românii de la est de Bug, Volumul II, Ed. Enciclopedică, București, 2006, pp. 652-659. Propunerea de schimb de populații româno-ruse propus în 1943, nerealizată, conținea și următoarele precizări: „Mai rămâne ca transferul să se facă în asemenea condițiuni de cinste și de omenie, de respect al drepturilor și proprietăților celor evacuați, încât să fie deasupra oricărei discuțiuni, iar comparația cu procedeele ungurești și sovietice să fie o propagandă vie în favoarea noastră”. Sau: „întreaga operațiune va trebui să fie condusă într-un desăvârșit spirit de corectitudine și de omenie, deopotrivă față de români și minoritari”. Nu spune nimeni că transferul sau schimbul de populații era un lucru bun, dar este un procedeu dubios atribuirea de intenții criminale sau odioase unor oameni care se gândiseră la o practică uzitată nu doar de regimurile fasciste în epocă și care, totuși, redactaseră acest document pentru uz intern, nu pentru publicul larg, ca să fie vorba doar de propagandă când cereau respectarea drepturilor minoritarilor.

[33] Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, 2008, p. 252.

[34] Mircea Vulcănescu, „Creștinism, creștinătate, iudaism și iudei”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 296-318, dar și articolul, publicat tot postum, „Strigatul unui tânăr ovrei și polemica ideologică”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 325-327.

[35] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 478.

[36] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 500.

[37] Vezi FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania, București, 2004, p. 3, disponibil online la adresa: https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080226-romania-commission-war-criminal-trials.pdf

[38] Idem, p. 7. Desigur, Comisia care a realizat raportul privitor la Holocaustului din România consideră că, în ciuda acestor evidențe, procesele criminalilor de război, referindu-se îndeosebi la procesul în urma căruia a fost condamnat Ion Antonescu, nu se pot contesta. Pe această temă, Gabriel Andreescu remarcă: „A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secțiuni a Raportului final. Pericolul ca negaționiștii de astăzi să invoce deformarea actului de justiție de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor și romilor, sau a diluării responsabilitățior este şi el real.” În „Temele «legii antilegionare» din perspectiva eticii memoriei”, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 4/2015. Disponibil online la adresa: http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2015_4/NRDO%202015_4_andreescu.pdf.

[39] Faptul că lui Vulcănescu i se reproșează un anumit rol (nici acela investigat până la capăt) în elaborarea politicilor antievreiești economice ține mai mult de o sferă a moralității decât de una strict juridică, având în vedere că Vulcănescu nu era decident politic și nu avea rol de inițiator de legi. Cu privire la acuzele aduse recent lui Mircea Vulcănescu, același Gabriel Andreescu afirmă: „poziția de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicații și sugestii tehnice privind hotărârile luate de alții. Intervențiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerență și evitarea abuzurilor. Contrar intenției, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniță grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă și fapte imputabile.”, Idem.

[40] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii. Justiția în regimul comunist din România. 1944-1958, Ed. Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2015, pp. 79, 92, 102.

[41] Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români şi detenţia politică 1944-1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, Ed. Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2013.

[42] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 756, 753.

[43] Cu nr. 29.243/1947 – Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 232, vol. 23, f. 2.

[44] Silviu B. Moldovan, Istoriografia contemporană sub impactul noilor surse primare, în “Revista istorică”, serie nouă, tom XVII, 2006, nr. 1-4, pp. 23-32.

[45] Principalul editor al operelor vulcănesciene de după 1989 este Marin Diaconu.

 

The post Mircea Vulcănescu. O biografie de lucru appeared first on Cooperativa Gusti.

“The Most Troubled Times Ever”. Everyday Life in the 1940s Romania

$
0
0

“The Most Troubled Times Ever”. Everyday Life in the 1940s Romania

Ionuț BUTOI

Brukenthalia nr. 5, 2015

Abstract. This article presents some fragments of everyday life in Romania in the 1940s just as they were caught in the light of the journal of Mărgărita Ioana Vulcănescu, wife of Mircea Vulcănescu, and the “mood” of the population through the police department reports. The research shows the way in which the traumatic changes in Romania in the 1940s are perceived and rationalized by the members of Bucharest’s elite, in parallel with the way in which the police defined and identified the “internal enemy” of the state on the brink of war and at the beginning of it.

Keywords: the Second World War, the Gusti School, Mircea Vulcănescu, everyday life

In this article I will present slices of daily life during the period leading up to the world war and the beginning of it, as they were experienced, perceived and retold in Romanian society. This period was a particularly traumatizing one due to the events, changes and bewildering situation reversals which happened in a relatively short period of time. In less than a year, Greater Romania experienced the handover of Bessarabia and Bucovina towards the USSR, Northern Transylvania to Hungary, the resignation of King Carol II, followed by a reorientation of external politics towards the Axis forces, the establishment of the “National Legionary State” through the collaboration of Ion Antonescu and Horia Sima, the chief of the Legionnaire Movement, as well as a civil war that lead to the removal of the legionnaires from power and the establishment of the Antonescu autocratic regime.

The sources I have used are the journal of Vulcănescu’s wife, Mărgărita Ioana, different manuscripts from the private Archive of the same family, as well as the “population mood” reports made by the police departments between 1938 and 1940. Therefore, we have in front of us both the experiences and the rationalization of the astounding events rendered by social actors  from a relatively upper class of Bucharest, but also the processing of different social conversations made by the specially trained “eyes” of the police in order to distinguish the position of different social classes and ethnic groups in relation to the internal and international developments.

The Vulcănescu family is connected to the large historical disturbances in a direct way, as the positions held by Mircea Vulcănescu in the administration (director of the Public Debt, then state undersecretary of the Ministry of Finance). In June 1940, when the German army was assaulting Paris, Vulcănescu was in London where he was negotiating a loan for the Romanian state and the conditions of relaunched commercial relationships, as part of a last attempt to strengthen the relationships with western allies. Right after his return in the country, in August 1940, he was participating at negotiations related to cede the Cadrialter (Quadrilateral – Southern Dobruja), then, in December, at the negotiations surrounding the ceding of Transylvania. Two of his professors which he claimed they were his mentors, die in the same year: Nae Ionescu (March 1940) and Virgil Madgearu (November 1940), the last in tragic conditions, assassinated in the Jilava prison.

The beginning of the year 1939 shows nothing special in Mărgărita Ioana’s journal. Days passing with the usual routine, from the Matei Basarab High School where she was a teacher, home and from there, in the very frequent visits and occasions to socialize that were specific to the Bucharest social class of the time. The notes, in French, are short, expeditious and although the conversation partners are often important people, ministers, ambassadors, friends who were members of the Gusti School, the content of the discussions is not reflected, although it is impossible for the daily events not to be noted down during the conversation. The tone changes with the first reflections of the big historical disturbances in daily life. Therefore, in March 1939, she notices that at the school “many professors were concentrated; there is an atmosphere of leaving, of stupor, but also of bravery and determination”. At the same time, at the English Institute, the young Jewish girls “are very alarmed” (Vulcănescu 2013, 339).

For the first time, in a more accentuated way, the other is perceived in its ethnic identity and in the increasingly precarious condition caused by the hardships of the time. For Jews, these are times of persecution, and Mărgărita Ioana is sensitive to this aspect. In June 1940, when the situation had worsened at an accelerated rate, she notes that

“the Germans have started to impose themselves, and behold that a huge injustice is being done to the Jews. Without being a Philo-Semite, this injustice is disgusting and revolting to everything that has an arbiter, illogical and absurd. All of their rights are being lifted, although there are amongst them so many which are “well deserved in the homeland” (idem, 481).

It is also noteworthy the perception that the wave of anti-Semitic laws is a direct consequence of the German influence in the country. Furthermore, after a few months, after a visit to an acquaintance, she resumes, maybe a bit more attenuated, but with the same spirit of empathy and contradiction towards the dominant atmosphere:

“I have gone to drink tea with Olga Seligmann. It is not opportune to go to Jews, but I broke up with opportunity and am friendlier than ever with Jews, because I know they are persecuted and scared. Of course, a lot of them have done much evil, but how can one pick good from evil? Finally, fate is now against them, we can try to soothe them a little” (idem, 547).

The imminence of the war is perceived as a horror, bad news being recorded at a crescendo appropriate to the surrender of west European countries attacked by Germany: “this morning, as usual, I read the newspapers: the Netherlands have surrendered! On my god! Oh my God!” (idem, 461). The specter of the German force’s victory is felt as a global calamity in different circles with which the Vulcănescu family has relationships: “we leave together, out little group, talking about the sad future of humanity if the Germans will win the war” (idem, 464). After only a few days, the offensive was heading towards France, and news was being expected with held breath. The state of revolt is emphasized also by the sympathy that Mărgărita has towards France, doubled by an anti-German stance.

After the resignation of King Carol II and the establishment of the “legionary state” regime, in September 1940, Mărgărita writes in her journal:

“We’ve wondered if Antonescu is a legionary or if he is only allowing the legionaries to state their opinion, holding them as much as possible on a leash, if he will be able to rule, if we will be throwing ourselves blindly in German arms. I don’t understand the crazy love for the Germans in the name of patriotism and for the good of the country. I have often heard legionaries saying that it’s better to be under German rule than the current disarray. God spare us! Better our own disarray than foreign order” (idem, 534).

The negative feelings towards the Germans were manifested emotionally: “German cars are aligned in front of the school. I loathe them, I hate them and I turn around so that I won’t see them, obviously” (idem, 569). Mărgărita also has strong anti-legionnaire feelings and attitude. Their public manifestation is seen with concern. On October 6, 1940, the day of a large legionary parade, which she watches as a show, from the balcony of her husband’s office for Public Debt, after she describes the passing of thousands and thousands of Romanians dressed either in the green uniform, either in the national costume, she adds:

“once in a while, a swastika appears on the flag. You can then see, with horror, that behind all of these things is the terrible figure of Hitler” (idem, 525).

She often enters contradictory discussions with those close to her, or even friends, especially in moments in which they acted triumphant, after King Carol II ran away and the establishment of the legionary moment: “at my mother-in-law, some ladies are drinking their tea. Amongst them, Nella Ciocâltău, legionary. I profit from criticizing them, but regret, a little that I have given up on the pleasure of annoying them” (idem, 570); she argues with Emil Cioran, who had recently returned from occupied Paris, because he is a legionary (idem, 590). Another close family friend, Herbert Silber, Jew, obviously has a different mood: “this night, Silber’s visit, scared. Dines with us and leaves at 11 and a half. Mircea walks him home” (idem, 587).

We encounter the same mechanism, now in a mirror, when it comes to the perception of the difference, similarly to the one above, when it comes to the Jews. Namely, if before September 1940 the names of those who frequented Vulcănescu’s house or those with which she is in frequent social contacts are simply mentioned, during and after the events where they are in the foreground, Mărgărita starts to identify the legionaries after their ideological affinities. The social environment of the Vulcănescu family is a broad one from every point of view, both ideologically and ethnically, but these differences become manifested only in certain circumstances. Therefore, “Jew” and “legionary” are not statically perceived identities, but are “seen” as such depending on the context that emphasizes them, either in the depiction of victims, or of “winners”.

The contact with the administration, brought about by different bureaucratic necessities, stirs a revolt towards the mechanism perceived as abusive, chaotic and impersonal, despite her husband’s position: “the human seems to not matter any longer, nor does the job he does. A jumble, a chaos, a terrible indiscretion, an intimidation by any order that comes from above”. In the middle there is a continuity that manifests at a daily level regardless of the changes registered at a political level: “this is how people have usually proceeded, as they lose their head when it comes to the first decision that has come from those above. No judgment, no criticism, no common sense” (idem, 552-553).

The territories lost by Romania during this period from which these moods are captured provoke long meditations linked to auto-critical attitudes. When Bessarabia is lost, Mărgărita wonders: “haven’t we actually not earned Greater Romania?” (idem, 482). The feeling of frustration is strongly felt especially considering that Mircea Vulcănescu participates both at the negotiations to hand over Transylvania, but also those related to the Quadrilateral. The turmoil, for him, is provoked not only by a huge change to the borders, but also to the painful failure of an ideal from youth, as it becomes apparent from this conversation shown in the journal:

“When he came last week, Mircea told me what bitter days he experienced when he knew we were giving away a part of Transylvania. I don’t know what others would have done, but I know I didn’t deserve this – that I’ve worked honestly my entire life, day and night, to be of use to my country – and I believe that’s how many others have done… And I told him but now we will have a new purpose to fight for, he replied – but don’t we had a purpose? Our purpose was a type of person that had to be achieved, the Romanian type, a human ideal” (1) (idem, 537).

Around the same negotiations, Mărgărita Ioana writes down in the journal: “Good Lord, we are living in the most troubled times that have ever been. You try to turn in some direction and find a straight path, only to see that there is none” (idem, 529). Also, in sharp contrast to the atmosphere from Mărgărita Ioana’s journal, the atmosphere presented by some of the legionary friends in the moments when, after King Carol II’s resignation, it looked as if a long sought after green “victory” had come. Moreover, Mircea Vulcănescu refuses offers from the liberal official Mircea Cancicov to work as a state undersecretary at the Ministry of Economy in the national legionary state (Vulcănescu 2005, 531). Vulcănescu saw the Legionary Movement as one under the influence of Nazi Germany, that would have tried to use it as a “pivot” in internal Romanian politics (idem, 525, 526). Moreover, although the legionaries “insisted a lot around me that I should come with them under any conditions, I did not accept, as I do not like terrorism on one hand, and on the other, did not want to alienate my personal judgement under any circumstances” (idem, 531). In addition to all of these motives, Vulcănescu told Cancicov that the legionaries had “their own program”, therefore conflicts of authority would have been inevitable between a high-ranking official and a minister controlled by them. He also considers that the splitting between the legionaries and Antonescu originated exactly in Canciov’s politics to eliminate the commissions of Romanization through which the Movement had sought to “take control of economic life in their own hands” (Ibid.). During the time of the national legionary state, anti-Semite politics were being brutally applied. Vulcănescu’s attitude regarding this is captured by one of the Jewish peoples’ leaders of the time. Making a list of the people from the Romanian administration where Jews found an open door where they could “state their views”, Alexandru Șafran recalls, together with Mircea Canciov, Professor Gheorghe Leon (Minister of Economy in the Legionary government) and Vulcănescu, “an active engineer in financial problems” (Șafran 1996, 60).

Following the legionary rebellion, Vulcănescu is once again contacted to become state undersecretary, this time at the Ministry of Finance. Initially, Vulcănescu refuses the position again in a telephone conversation that he seems to have had with General Antonescu himself, telling him that if he is not forced by an order, he would prefer to stay at Public Debt (2) (Vulcănescu 2013, 609). He also recalls the same arguments in a letter this time addressed to Mihai Antonescu (Butoi 2014). Such an ad-hoc console is convened in the family, the two girls – Mariuca and Sandra – also being asked for their opinion. The scene indicates a mixed public mood, in which the attraction of a sizeable promotion in the social life is doubled by the restlessness caused by the implied risks of such an important decision position. Vulcănescu’s older daughter, only 10 years old, at first asks him to refuse as “important people are in grave danger now” (Vulcănescu 2013, 610). The mood apparent in Mărgărita Ioana’s journal and in some of Vulcănescu’s letters varies from desperation and perplexity to the urgent feeling of having to “save the country”. “At least from now on, we save what can still be saved”, notes Mărgărita Ioana (idem, 558). In the same context as the one described above, in which territory losses alternated with traumatic changes of the political regime, all in the background of the war, getting involved in the government was felt as a duty, a mission for the collective good was being put above personal and family safety.

The political violence in which Romania had sunk was perceived as a vicious cycle which poisoned the public atmosphere:

“The wheel of luck is spinning in a hurry worthy of the era in which we are living. Those who were yesterday in prison are now great, but prisons don’t remain empty, instead they are filled with those who were in power yesterday. Much time and energy is lost to revenge. Revenge had never been useful, nor fruitful – its result is evil. And more importantly, it is not Christian” (idem, 532).

These feelings were consistent with Vulcănescu’s behavior. As a member of the Christian Association of Romanian Christian Students, he publicly condemned the anti- Semitic violence from the 1922s, and as a dignitary voted against Carol II’s Constitution due to the stipulations regarding the death penalty. In the second part of the forth inter-war decade, the king’s suppression of the legionnaires and their revenge had drowned the country in a “gloomy and police-like” atmosphere, as he was describing it (Vulcănescu 2005, 522). In addition, one of his mentors, Virgil Madgearu, also fell victim to one such retribution (Vulcănescu 1941). Therefore, the statement attributed to Vulcănescu as a final word before his death in the Aiud prison, “Do not avenge us”, beyond the hagiographic dimension, could also reflect older attitudes and conviction regarding the Romanian public life and the appropriate ways to exit the slough of violence.

As far as Mircea Vulcănescu’s relationships and intellectual pursuits are concerned, these remain, despite the intense program at the Ministry, varied and diverse. Vulcănescu is involved in coordinating the Romanian Encyclopedia, whose last volume actually appears during the war (Butoi, 2014), writes The Romanian Dimension of Existence, contributes to the editing of Nae Ionescu’s courses, writes about Virgil Madgearu, holds numerous public conferences on philosophical, religious, social history or current themes. In the Vulcănescu Archive I have identified other research themes which he had started. He also develops The social aspect of the political orientation today (1944-1945), Romanian Society (possibly 1941) and the most well put together file, Karl Marx and the contemporary economy (1945). In the Social Aspect the idea transpires that in relation to the various political orientations such as liberalism, socialism, or in a more general sense, individualism and collectivism, what really matters is the socio-economic layer that exists in a given society, more exactly, the way in which trade relationships are structured. “In the capitalist regime,” writes Vulcănescu, “workers are destined to irredeemable misery, their salary barely being able to cover their day to day living”. In Karl Marx and the contemporary economy, Vulcănescu make an exhaustive, but incomplete, analysis of Marxism as a historical philosophy, sociological and economical doctrine, highlighting both theoretical contributions which have broadened the understanding of socio-economical processes, internal contradictions that have led to later developments (Leninism, for instance), as well as the epistemological limits caused especially by the one-sidedness of the economic factor (an idea also present at Dimitrie Gusti).

The relationship between Vulcănescu and the Gusti sociologists are maintained throughout the entire war period. Moreover, some of them are old family friends, especially Henri H. Stahl and Mitu (Dumitru) Georgescu. This social network had activated in the very difficult moments of Vulcănescu’s arrest and conviction. H.H. Stahl, Mitu Georgescu and Dimitrie Gusti testify in favor of Vulcănescu during the state undersecretary trial. Anton Golopenția, with whom Vulcănescu had collaborated at multiple projects during the war, will visit him frequently and help the family facing very difficult conditions following his arrest. Moreover, Vulcănescu himself gets involved in helping a monographer facing difficulty: Traian Herseni, for who he intervenes after the legionary rebellion to help free him (Vulcănescu 2013, 609). Herseni was not, however, among the monographic circle frequented by Vulcănescu. Lena Constante is a regular presence in the Vulcănescu house during the war, giving painting lessons to the two girls. Other frequent contacts were maintained with Francisc Rainer, Xenia Costa-Foru, Ion Conea, Sabin Manuilă, etc. The relationships also reflected a certain socializing practice which involved the entire family and their interactions surpassing mere collaboration in academic of professional concerns.

In noting the mood of everyday life, an important source is also the reports made by the police departments of the state. It has to be mentioned that the accounts given regarding the moods made through the secret supervision of the population was a probably a widespread practice in the era. At least in Nazi Germany it was practiced in the form of some reports conducted by professional sociologists who “measured” the morale of the population (Schöttler 1995, 144-145). In the Romanian case, the observers’ task was to monitor and identify attitudes of certain ethnic, political, social and religious groups. I have two samples of such reports, one dating from September 1938, carried out on the population from “Bucovina, Bessarabia and Moldavia”, the other from November 1939, done from the “summary of the reports done by the police departments from all of the country’s regions” (ACNSAS – File no. 8740, vol. 1, regarding the mood, 1933- 1941). These reports need to be considered with care, both because they operate with generalizations that are hard to verify, although they have a certain possibility to reflect some common attitudes, but also because they reflect certain ideological predispositions of those who carried them out and then redacted them to be sent to their superiors.

In the first report from 1938, regarding the “Romanian population”, the report records an “obvious unease” amongst the “state officials and private individuals”. For the other social categories, the unease also has actual consequences. Therefore, as far as traders and industrialists are concerned, the observer notes “an obvious stagnation” which is manifested through the restriction of economic activities due to the fear of war and the international evolution. As far as the “intellectuals’” discussions are concerned, it is reported,

“our army’s equipping failure has been discussed and many haven’t shied away to say that in this moment, the Romanian army is equipped worse than in 1916. All intellectuals are unanimous to blame our lack of arming to the democratic politic up until now and the fictive support of the League of Nations” (idem, f. 12-13).

The generalization stands out (“all intellectuals”, “unanimously”), through which the frustrations are accentuated towards “the democratic politics”, term which probably refers to the parliamentary regime that had just been suspended by Carol II. It is hard to differentiate between the real unanimity of the public or an added attribute from the “examiner” to correspond ideologically. In September 1939 the Munich Accord episode was in full swing. Germany’s attitude, the attitude of the Allies and the fate of Czechoslovakia impressed society and aroused worries. As far as the “Romanian population” was concerned, France and England’s surrender in front of Germany’s determined attitude as far as the Czechoslovakia matter was concerned was hotly debated and it was affirmed that such a situation could also be created in Romania”.

In general, the population is eager for peace, “harbors antipathy towards the Germans’ action” and is afraid of the fact that if the war starts “the Soviets will pass through this region” (idem, f. 14). Minority groups obviously relate differently to the same event. According to the report, the Hungarian minority would see Hungary’s claims towards Czechoslovakia as favorable; in turn, the Ukrainians and Ruthenians had divided themselves into two camps: one favorable towards Germany for the future support of an independent Ukraine, another favorable to Soviet Russia. “The German minority represents a danger” in case of a war, having, according to the document, bigger and bigger claims to the status of a minority and confessional schools in their native tongue (idem, f. 16). As far as Jews are concerned, these manifested “fear towards the German success” and fear towards the possibility that the anti-Semite currents from Italy and Germany to extend in Romania, as well. The document notes that “it is affirmed that the Jewish population, in case of a war against Germany, if Romania would fight together with the USSR against Germany, it would help. USSR is considered the only protector” (idem).

As far as political life is concerned, the report observes the complete failure of the suppression and the fight against the influence exercised by the Legionary Movement: “the recent searches, raids and arrests, as well as the found evidence have proved that the movement is not stifled, instead it enjoys the sympathy of the masses. Manifests and the book “The truth about Codreanu’s trial” have spread everywhere. The following rumors have been launched and spread: the Legionary Movement will facilitate His Majesty Michael’s ascend to the throne”. Exactly a year before Armand Călinescu’s assassination, the report records “Mr. Minister A. Călinescu’s assassination has been planned”. Regarding the international situation, “the representatives and sympathizers of the Legionary Movement will not fight against Germany” (idem, f. 18). The success of the movement was registered especially amongst pupils and students: “the school and university youth especially are almost unanimously sympathizing with this movement (legionary – A/N). This movement is being confused with the nationalist movement”.

At the conclusion, the analysis retains the fact that “the psychosis of a new war has influenced the attitude and activity rhythm of the population”. Among the monitored groups, according to the observer, “Jews”, “Ukrainians”, “Communist” and “Legionaries” are designated as having a favorable attitude, for obviously different reasons, towards the start of the war. In general, “all (minorities – A/N) are opportunists and we cannot count on any minority, even if their interests are consistent with the orders and instructions from the different external circles” (idem, f. 20).

In the other report from November 1939, conducted as a summary from all of the areas of the country, an evaluation is made of the “state of affairs” that stir discontent among the people: the difficulty of completing agricultural work due to the requisitions, the stagnation of commerce, the lack of credits, small salaries for functionaries and workers, the existence of some work conflicts and strikes (idem, f. 27). Rumors are recorded regarding the surrender of Bessarabia (f. 45) and about the outbreak of inflation (f. 55) and the rationing of food (f. 49). “Serious” sources draw attention towards the danger of “communization” of the peasant classes due to the famine. The communist danger is mentioned in relation to the Legionary Movement as well, which would have been infiltrated by agents sent from the USSR:

“from the missions received by soviet propaganda agents caught in the Eastern frontier area, as well as in the rest of the country, it becomes clear that the Soviets tend to insert communists in legionary organizations, with the aim to supervise and sublimate these organizations. These infiltrations are done especially in the worker’s legionary organizations” (f. 295).

The minorities are seen even more intensely as a potential subversive presence: “special attention to the minorities, which in the current situation – as is mentioned in the police department reports – is worth following as it has been observed that the basis of their activities is not the loyalty towards the Romanian State”. As far as Jews are concerned, these

“are presented according to regions: those from the areas currently bordering the Soviet Union can barely hide the happiness caused by this neighboring. Only those with a good situation are looking for shelter and to move in the Old Kingdom, selling off the goods they had in those regions (Bukovina). Those from Bessarabia are indifferent, but believe in the occupation of this province by the Soviets” (idem, f. 51).

Special attention is given to the population’s attitude towards the Legionary Movement, most of all during the period of repression carried out as a reaction to Armand Călinescu’s assassination. Therefore, the repressions would have split “public opinion in two camps”.

“Public opinion considered the repressions as an instinctive reaction of His Majesty the King, caused by the rage of being once again hit in the faithful interpret of his achieving thoughts. People outside of political life attached themselves to the repression, to a group that also attached the democratic and ultra-democratic minority (…) The group forming the public opinion against the repression comprises of the legionary world, the sympathizers of the old Iron Guard, political and instinctive adversaries of the King, the faint- hearted who are scared by the repression” (idem, f. 61-62).

The way in which the police described the attitude of different social categories from the time of the old National Legionary State is interesting. The general note of these reports is negative, the disorganization and uncertainty with which the legionaries exercised power being criticized. Therefore, it is reported in a report

“a large majority of the population, although it sympathized with the legionary movement, is worried by the fact that the country’s leadership is put in young hangs without experience. (…) The young legionaries, those who hold important decision-making positions, although they are often put in a situation that they cannot solve, do not resort to the knowledge and experience of the old clerks, instead, either due to a spirit of wariness or due to considering that their love of self is injured by talking with others, or due to the spirit of authority manifested towards their underlings – do not always give practical solutions” (idem, f. 304).

The police and gendarmerie especially were organizations that distrusted the legionaries the most, a mutual attitude, considering the former harsh conflicts between the latter and the police forces from the previous political regimes. After the legionaries rose to power, according to the probably exaggerated reports, the police and the gendarmerie had become “nonexistent”:

„In many places, these two institutions are almost inexistent. Some of the officers and gendarmes have fallen in a sort of apathy; they are not interested in anything and come to work only to be counted as present. This apathy would be due to the trials and investigations that are completed against certain acts, which – they say – they only played the part according to the orders they had received. (…) Others cry about the distrust that the legionary circles manifest towards them, even in work related issues. In truth, this lack of trust not only discourages the personnel of these two, but the lack of experience of the young legionary rulers, despite all the zeal they show – gives birth to failures that could have been avoided if some people’s zeal would have been corroborated with experience. (…) It is this state of affairs that the communist circles seem to try to take advantage of, who on one hand seek to introduce themselves in the legionary organizations, and on the other hand, under the legionary guise spread certain ideas in a way that is not too different from that of the communists” (idem, f. 302).

Within these reports there are also mentions of the abuse committed against the Jews in the period of the “Romanization” of their properties. The record is made, obviously, only in cases in which they had something “novel” and worthy of reporting in the vision of the police inspectors. Therefore, in an informative note from November 1940 regarding Brașov, the consequences of the rivalry between legionaries and the Transylvanian Saxons are described, regarding the takeover of the shops from the Jews. Due to the hurry, “so that the Transylvanian Saxons won’t get ahead of them”, the legionaries pushed people in the shops who had no training in this area, which risked creating a “bottleneck” (idem, f. 330). The Jews, the report continues, would have preferred to negotiate with the Transylvanian Saxons because “they had promised to pay the entire buying price” (idem, f. 332), while the legionaries had the following “offer”: “concluding a sell-buy contract through which a legionary would buy the store together with the entire inventory for the sum of x lei. The Jew would continue to remain in the shop under the leadership of the legionnaire and from the net income: 40% goes to the Jew as payment of the sale price; 60% goes to the legion, and the leader legionary would be an employee” (idem, f. 331). The aggregation of such reports and the strong reluctance felt by the coercive state towards the legionnaires constituted one of the factors which lead to the rift between Antonescu and Sima.

At the start of the war, Romania goes through a series of dramatic and traumatizing events that deeply affect both the Romanian majority and the ethnic minorities. The external enemies become, overnight, old allies, a situation which will occur, again, towards the end of the war. The reports mentioned above reflect who was identified by the police departments as the “enemy within”: ethnic minorities and radical-extremist political movements. This way of perceiving a “threat” towards “national safety” which manifested since 1938 in the eastern parts of the country, but not only, most likely had a significant role in the continuation and increase in repression and persecution politics from the time of the war, with catastrophic consequences and genocides in Transnistria.

For some members of the young elite from Bucharest, these astounding moments showed that their darkest expectations had been surpassed by reality: Greater Romania, towards whose “prosperity” they had dedicated their lives, had ceased to exist. The reason Vulcănescu got involved as a technocrat in the Antonescu government was based in his belief and that of others in his social circles that he had a duty to “save what could still be saved”. At least in this case, there had been no ideological, “nationalist” or “anti-Semite” reasons or geopolitical sympathies towards the Axis forces as a motivation to enter the Antonescu government. They weren’t doing it from the position of “conquerors” and did not have the feeling that they were approaching a “victory”. On the contrary, their implication was meant as a mission to limit the disaster and a limited recovery following the assaults. At a daily level, life and social relations were the same as before during the war. An example of this is even the social network of monographers, the most reputable of them showing solidarity with Vulcănescu when he was judged in the trial for state undersecretaries of Antonescu’s government (3).

Notes

(1) This is not the place for a study of Vulcănescu’s pursuits regarding “the Romanian type” and the Romanian metaphysics. I will do it in an independent study. I will only mention that this “type of Romanian” is a subject of reflection for Vulcănescu in the spirit of cultural typologies, not one of dogmatic definitions or pragmatic ones, as he himself mentions in The Romanian Dimension of Existence (Vulcănescu 2005, 1014).

(2) In a letter from 1943 towards his superior from then, Alexandru Neagu, the moment is evoked like this: “I entered, as you know, in a military government the second day after the rebellion, called to a phone call from Marshall Antonescu – whom I had never seen in my life – at 4 o’clock in the morning and after a bad dream, in a time where everyone was struggling and when the country was at the brink of disaster, I was listening to what seemed to be more of a military call up than a promotion decree in public life. I was then told that the salvation of the country requires the suspension of any political activity” (Butoi 2013, 133).

(3) It is useful to remember that Mircea Vulcănescu was condemned during the trial under subparagraph 2, paragraph a) and subparagraph 1, paragraph b) from the Law 312/1945, or more exactly for “declaring or continuing the war against the Union of Soviet Socialist Republics and the United Nations” and respectively “militating for Hitlerism and fascism and having actual political responsibility, they permitted the entry of the German army on the country’s territory” (Mezdrea 2013, 665). In Vulcănescu’s case, as well as that of others, “militating for Hitlerism and fascism” had been inferred simply from participating in the Antonescu government, given that the defense’s evidence showed the exact contrary. It has to be mentioned that even the court that convicted him to 8 years in prison and the seizing of his property detained, in the appeal, “extenuating circumstances” derived Vulcănescu’s independent activity at the Ministry of Finance. No accusation regarding offenses committed against the Jews has been used in his sentencing.

References

Books
Șafran 1996 | Șafran, Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România, 1939-1947. Memorii, București, Ed. Hasefer (1996)
Vulcănescu 2013 | Vulcănescu, Mărgărita Ioana, Memorii – Jurnal, vol. 1, București, Ed. Vitruviu (2013)
Vulcănescu 2005 | Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic (2005)
Mezdrea 2013 | Mezdrea, Dora, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, Cluj-Napoca, Eikon (2013)
Articles
Vulcănescu 1941 | Vulcănescu, Mircea, Virgil Madgearu – intelectualul, în Revista de studii sociologice și muncitorești, 28 (1941)
Butoi 2014 | Butoi, Ionuț, The Enciclopaedia as a power strategy. A snap-shot of a precarious domination and an unfinnished project: Vulcănescu and the national character în Transilvania, 10-11 (2014)
Butoi 2014 | Butoi, Ionuț, The Young Generation in official clothes. Mircea Vulcănescu’s case în Anuarul Institutului de Istorie „George Baritiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, XII (2014)
Butoi 2013 | Butoi, Ionuț, O corespondenţă inedită din timpul guvernării antonesciene. Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu, în Sfera Politicii, 175 (2013)
Archives
Arhiva CNSAS – Dosar nr. 8740 vol. nr. 1, privind starea de spirit, 1933-1941

photo: Willy Prager, Bucharest, 1940, pinterest.com

The post “The Most Troubled Times Ever”. Everyday Life in the 1940s Romania appeared first on Cooperativa Gusti.

Viewing all 25 articles
Browse latest View live