Mircea Vulcănescu: un monografist polemist

Ionut Butoi

Revista Transilvania

This paper focuses on the lesser known side of Mircea Vulcanescu’s activity, namely as a polemic monographist, caught in a moment of general effervescence of the young interwar generation from the beginning of the fourth decade, when the main monographists were trying to assert themselves in a distinct way and with programmatic articles in newspapers written for a mass audience, not only accessible to a limited academic research. It is about the polemics caused by his articles published in Dreapta, whose ideas were perceived as too “ruralist” by both Peter Comarnescu, representative of the humanist left, and Mihail Polihronide, akin to the Legionary Movement. The exchange of ideas between these figures is interesting not only for Romanian interwar history, but also because they touch generally valid and current topics of social sciences: to what extent one can speak about a linear evolution of human society, or rather, about a plurality of forms of social existence; which is the difference between the sociological and ethical point of view. The article also brings new data about Vulcanescu’s attempt to find a middle way, “a rural way”, between Marxism and fascism.

Keywords: monographists, ruralism, young interwar generation, fascism, marxism, gandhism

In articolul de faţă voi scoate în evidenţă o latură mai puţin cunoscută a lui Mircea Vulcănescu, aceea de monografist polemist. Polemica, în ciuda receptării lui Vulcănescu mai degrabă ca filosof al culturii sau ca sociolog de sistem, deci mai degrabă ca gânditor aflat oarecum deasupra certurilor sau disputelor punctuale, fie ele şi intelectuale, este un aspect mai puţin cunoscut al activităţii acestuia, deşi nu i-a fost deloc străină, dimpotrivă: a polemizat în articolele teologice, filosofice şi de atitudine, a polemizat cu Sinodul, cu profesori universitari ca Nicolae Iorga şi Rădulescu Motru, cu cei din „tânăra generaţie”, fie înclinaţi către legionarism, fie către comunism, fie către liberalismul burghez, a polemizat inclusiv cu prietenii săi apropiaţi. Ca polemist, Vulcănescu este deseori acid, ironic, chiar sarcastic, profitând din plin de vasta sa cunoaştere de tip enciclopedic şi de maniera închegată, întreagă, în care privea şi definea chestiunile aflate în dispută.

Ceea ce interesează aici sunt însă însemnările sale polemice – publicate doar parţial – pe care le-a lăsat ca monografist, aşadar pe teme sociologice şi ca membru al Şcolii Gustiene. Acestea au apărut în Dreapta, publicaţie care, la un moment dat, a reprezentat un fel de tribună publicistică pentru monografişti, iar „partenerii” de polemică au fost prietenii săi Petru Comarnescu, corespondent la Stânga, co-organizator şi animator al simpozioanelor Criterion de mai târziu, şi Mihail Polihroniade, care publica la Axa şi Azi şi care adoptase o poziţie filo-legionară. Toate aceste articole polemice sunt despre monografie şi cum era ea receptată în perioada interbelică din exterior şi din interior, cum e cazul lui Vulcănescu, despre rostul sociologic şi politic al activităţii sociologice depuse de Şcoala gustiană. În continuare voi dezvolta contextul şi conţinutul articolelor polemice menţionate, precum şi concepţia deja închegată care subîntinde polemicile lui Vulcănescu care se încadrează, la rândul ei, în contextul dezbaterii mai largi din interbelic despre soarta României, statul tare şi „statul ţărănesc”.

*

Vulcănescu începe să scrie în revista Dreapta. Foaie de cultură, informaţie şi luptă (1931-1934) la sfârşitul anului 1932, într-o perioadă în care publicaţia „Centrului Studenţesc” a părut că poate deveni platformă de exprimare publică pentru monografişti importanţi ai Şcolii Gustiene. Perioada este caracteristică pentru diversele formule de manifestare a curentelor din cadrul tinerei generaţii, marcând chiar un apogeu al exprimării acesteia în spaţiul public prin reviste, simpozioane, conferinţe etc. Presiunea ideologizării acestor curente era deja acută, lucru care, alături de fărâmiţarea taberelor şi instabilitatea lor, dă un aspect de glosolalie acestei scurte perioade de efervescenţă comunicaţională. De pildă, la Dreapta colaborează, iniţial, numele mari ale monografiei, ca Vulcănescu, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, H.H. Stahl dar şi E. Bernea şi cei care, mai târziu, vor forma grupul „dizident” (contestatar al prof. D. Gusti) legionar de la Rânduiala. Totodată, un alt membru de frunte al monografiei, Traian Herseni, publica la Stânga, adversarul ideologic declarat al revistei „monografiştilor”. Asocierile sau, dimpotrivă, disocierile din interiorul aceluiaşi curent sunt volatile şi, din acest motiv, putem considera Dreapta mai degrabă ca o revistă unde publicau importanţi monografişti decât o publicaţie monografistă în sine. Diferenţa pare de nuanţă însă este importantă, pentru că avem de-a face cu strategii individuale de punere în valoare în contextul apartenenţei la Şcoala Gustiană, de intenţii şi idei comune, şi nu neapărat cu un proiect colectiv programatic, coerent, perseverent, al membrilor acestei şcoli de sociologie. Fiecare participant încearcă, în cadrul mai larg al monografiei, să-şi definească o viziune proprie, să-şi însuşească anumite teme şi probleme considerate de actualitate.

În acest context, Vulcănescu începe o serie de articole care sunt programatice pentru viziunea sa asupra priorităţilor care ar fi trebuit, după el, să anime dezbaterile publice, să constituie obiectul politicilor statale şi să le fundamenteze, totodată. Articolele reprezintă atât o maturizare a preocupărilor sale sociologico-economice anterioare cât şi o lansare a temelor care îl vor preocupa constant de-a lungul anilor ’30, respectiv clivajul dintre România urbană şi cea rurală şi tendinţele socio-demografice relevante. De asemenea, îl şi diferenţiază în spectrul foarte larg al „dreptei” publicistice româneşti ca o figură mai degrabă bizară, fiind contestat pentru „ruralismul” său atât de „stânga” cât şi de dreapta legionară. Din cele 10 articole publicate în Dreapta între decembrie 1932 şi martie 1933, cele care interesează din acest punct de vedere sunt: În ceasul al 11-lea, Cele două Românii, Puţină Sociologie, Fatalitate sau altceva?; restul sunt dedicate temei tinerei generaţii (O cruce pe mormântul Eroului necunoscut, Problema generaţiei, Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii), două sunt polemici cu publicişti ai revistei filo-legionare Axa (Pentru dl M. Polihroniade, Basmu cu doctoru Roşu) şi un articol este despre pictorul Sabin Popp.

Schimbul polemic cu Polihroniade este prilejiuit, de altfel, tot de articolele sale pe teme socio-economice, aceleaşi la care a ripostat şi Petru Comarnescu, de pe celălalt versant ideologic. La fel ca în cazul lui Comarnescu, din păcate, răspunsurile substanţiale nu au mai fost publicate în presa vremii, ci postum, în timpurile recente.

În ceasul al unsprezecelea este un avertisment în care, în esenţă, Vulcănescu acuză problemele structurale ale României Mari, rămase nerezolvate în ciuda condiţiilor geopolitice favorabile de după primul război mondial. Răstimpul favorabil nu a fost folosit pentru remedierea problemelor structurale şi, constată Vulcănescu, el nu poate dura la nesfârşit; dimpotrivă: se anunţă vremuri tot mai grele iar România este total nepregătită. Vulcănescu enumeră câteva astfel de deficienţe:

„Cu conflictul dintre « debitori » şi « creditori », cu opoziţia « industriei » faţă de « agricultură » şi cu dispreţul oraşelor pentru sate, vom face noi faţă sufleteşte zilelor ce pot veni? Cu căile ferate încă ne-ncheiate, care să lege trupul cetăţii româneşti de câmpurile care le-nconjoară? (…) Cu o administraţie demoralizată şi cu un proletariat intelectual lăsat în prada tuturor ispitelor? Şi aş putea continua mai departe!” (Dreapta, În ceasul al unsprezecelea, 1932: pp. 1-2).

Simţul urgenţei era, desigur, destul de răspândit în rândurile generaţiei din care făcea parte Vulcănescu şi nu numai. Perioada interbelică, în general, a fost marcată de sentimentul unui sfârşit de lume şi începutul uneia noi, necunoscute. Iar aceasta stare de spirit nu mai era doar o chestiune naţională, locală, ci a fost un fenomen resimţit la scară continentală. În paralel cu aceste tendinţe structurale s-au răspândit şi curente filosofice, politice, de atitudine care aveau trăsături comune chiar dacă se manifestau pe plan local. Efectele acestui proces erau ambivalente: pe de o parte, societatea românească (sau o parte a ei) participa sincronic la aceleaşi fenomene ce afectau ţările europene, pe de altă parte prelua idei sau curente care se înfăţişau drept soluţii la crizele vremii. O imitaţie care favoriza stereotipiile şi abordările şablonarde ale priorităţilor locale. Or, una din preocupările constante ale lui Vulcănescu şi ale altor monografişti, în acest punct, a fost tocmai de a
„româniza” disputele şi crizele succesive ale acestei perioade. În acest sens erau monografiştii „autohtonişti”, nu în cel ideologic al vreunei excepţionalităţi locale, nici măcar în cel pur etnic, ci al realismului sociologic şi al specificităţii culturale (în sens antropologic). Un efort de a scoate la suprafaţă, identifica, înscrie în context palierele crizei aşa cum se manifesta ea în România. În mod similar, soluţiile „româneşti” aveau sensul de a fi soluţii la aceste probleme locale identificate. Prin urmare, subiectul articolului În ceasul al unsprezecelea este criza României Mari, alcătuindu-se o trecere în revistă a celor mai grave rămâneri în urmă. Printre ele, după cum am văzut, două teme favorite ale lui Vulcănescu: satul şi tânăra generaţie.

Cele două Românii şi Puţină sociologie, următoarele articole apărute în Dreapta, sunt gândite ca o continuare a avertismentului, adâncind tema clivajului între sat şi oraş şi, în următorul, atacând o problema de teorie sociologică. Astfel, în primul articol menţionat, al cărui titlu a făcut carieră până în zilele noastre, Vulcănescu face un contrast violent intenţionat, scopul fiind tocmai acela de a sublinia că satul şi oraşul sunt lumi sociale şi culturale total diferite, casele, limba, portul dar şi o anume viziune despre om fiind enumerate printre elementele de diferenţiere. Nu am menţionat etnia, deşi una din marile diferenţe dintre sate şi oraşe era, după Vulcănescu, faptul că ultimele sunt locuite majoritar de „străini”, iar România satelor era echivalentă, la el, cu „România românească”. Aceste accente, interpretate supeficial, l-au condus pe un reputat istoric, cum este Lucian Boia, să considere articolul drept expresie a unei „psihoze” de tip xenofob, în care pericolul este reprezentat de minorităţile naţionale (Boia, 2011: pp. 52-53). Nu acestea erau însă „spaimele” lui Vulcănescu şi nu etnia în sine era relevantă. Românii nu sunt o rasă, scrie Vulcănescu în notiţele nepublicate ce se pot găsi în arhiva sa, ci o cultură, unificată prin „limbă”, „lege” (credinţă) şi „datină”. Clivajul, aşadar, este de tip civilizaţional:

„E o problemă de alegere nu între forme de administraţie, nici chiar între două forme de societate, ci între două idei despre om, între două feluri de inserţiune a omului în cosmos, între două civilizaţii”. (Dreapta, Cele două Românii, 1931).

Miza înţelegerii adecvate a lumii satului era, pentru Vulcănescu, fundamentală, prioritară oricăror alte dezbateri ale timpului său, care se învârteau în jurul dilemelor clasice ale burgheziei vs proletariat, ale statului tare şi ale noilor „idoli” în plină afirmare ca Mussolini sau Lenin:

„Dincolo de problema statului, dincolo de problema regimului social, stă problema celor două Românii: sat sau oraş. Dincolo de Mussolini, sau de Lenin, se profilează, în adâncul iţelor societăţii româneşti, chipul lui Gandhi.” (Dreapta, Cele două Românii, 1931).

Voi reveni la Gandhi şi la ce vrea să spună aici Vulcănescu. Până atunci, trebuie să recapitulăm: România Mare se află într-un punct critic, cu probleme structurale restante sau chiar agravate de inacţiune, scindată între două tipuri de civilizaţii, cea a satului,
„organică, firească”, în care „un om cumpătat, cu nevoi puţine şi fireşti (…) trăieşte sfios, în rând cu alţii (…) în care (…) nu are altceva de făcut decât să stăruiască în stăpânirea lui de sine” şi a oraşului, „civilizaţie artificială, halucinantă, nefirească”, „de paranoici”. Opţiunea lui Vulcănescu este pentru România satelor, o opţiune pe care o descrie drept „reacţionarism ţărănesc”.

Puţină sociologie vine ca o continuare a acestei pledoarii, atacând tema raportului între diferitele stadii civilizaţionale: este trecerea de la o stare civilizaţională la alta ireversibilă sau chiar de dorit? De fapt, se poate înlocui cu o întrebare mai scurtă şi percutantă: există evoluţie socială şi dacă da, ce caracter are? Criticând abordarea marxistă a istoriei, care consideră trecerea de la o etapă socială la alta drept manifestare a unui determinism dialectic, Vulcănescu nu neagă procesul evoluţiei sociale, însă îi contestă caracterul legic:

„(…) devenirea socială nu-i deloc un proces fatal, care se petrece pretutindeni după un schematism identic şi universal pentru orişicare societate, ci un proces concret, care se petrece în fiecare societate într-o formă specială (…).” (Dreapta, Puţină Sociologie, 1932).

Scopul demonstraţiei este de respinge, pe baze sociologice, teza că satul este o realitate perimată a României care ori va dispărea de la sine, ori va dispărea sub efectul industrializării şi al proletarizării ţărănimii. Satul şi oraşul , astfel, nu sunt văzute drept două forme de viaţă socială dintre care una, mai evoluată fiind, o va înghiţi pe cealaltă, ci sunt, consideră Vulcănescu, „două tipuri de viaţă socială care se dezvoltă paralel”. Miza nu este însă doar analitică: dacă sociologic nu se poate susţine că oraşul este un tip de societate superioară, ce va prevala în mod necesar, atunci politic se poate susţine opţiunea pentru încurajarea satului ţărănesc.

Am descris pe scurt conţinutul celor trei articole deoarece este o vădită continuitate cu caracter programatic. Faţă de aceste idei, mai ales faţă de preferinţa lui Vulcănescu pentru România satelor, mai precis pentru România arhaică, tradiţională la modul propriu, s-au autosesizat atât Petru Comarnescu cât şi Mişu Polihroniade.

Petru Comarnescu, în articolul O confuzie periculoasă. Unitate umană şi romantism rural, nu îşi pierde vremea cu nuanţele şi îl pune pe auto-intitulatul reacţionar Vulcănescu în aceeaşi oală cu fasciştii „obscurantişti şi unilaterali” cu care „nu poţi discuta”. Diferenţa ar fi, observă Comarnescu, că Vulcănescu ar încerca, totuşi, o fundamentare sociologică a acestei politici, fără să reuşească, de vreme ce viziunea l-ar arăta mai degrabă ca pe un „poet paseist şi idealizant, iar nicidecum economist şi cercetător pe tărâmul monografiei sociale.” Dincolo de aceste caracterizări, argumentele pe fond ale lui Comarnescu sunt aduse pe teren sociologic; polemistul ironizează titlul articolului Puţină sociologie luându-l la propriu şi acuzându-l pe Vulcănescu de confuzii şi abordare unilaterală: satul ar fi prezentat ca o formă socială statică, spre deosebire de oraş, Vulcănescu ar ignora existenţa proletariatului rural, faptul că unităţile sociale se află într-o relaţie de interpendenţă care, aplicată relaţiei sat vs oraş, arată o crescută dependenţă a satului de oraş datorită progreselor vieţii urbane. Criticându-l pentru „romantismul ruralizant”, Comarnescu încearcă să îi dea lui Vulcănescu o lecţie despre cum se face multă sociologie:

„prin sociologie şi monografie am ajuns la nu la romantismul rural ci la conştiinţa unităţii umane şi a mersului ei convergent către sinteze şi care, după secole de conflicte, îşi afirmă azi pretutindeni dreptul de a trăi o viaţă mai dreaptă. Puţină sociologie te face să vezi numai diferenţa, vrăjmăşii şi izolări între oameni; multă sociologie, însă, te duce acolo unde vezi, dimpotrivă, unitatea, interdependenţa şi nevoia de orânduire dreaptă a permanentelor raporturi dintre oameni, indiferent de formele sociale în care şi-au întocmit trăirea. Puţină sociologie te îndepărtează de unitatea nevoilor umane; multă sociologie te apropie de ea.” (Stânga, O confuzie periculoasă. Unitate umană şi ruralism romantic, 1933: p. 7).

De fapt, Comarnescu nu face decât să reia principalele teze pe care Vulcănescu le contestase: faptul că ar exista o evoluţie socială care antrenează toate formele sociale, o evoluţie dialectică dinspre forme inferioare către forme superioare de viaţă socială. În fond, sociologia ar fi despre unitatea crescândă a raporturilor dintre oameni, despre nevoile umane comune şi justiţia globală ce derivă din observarea respectivei unităţi. Diferenţele culturale contează prea puţin şi a insista asupra lor este echivalent, de fapt, cu întreţinerea „vrăjmăşiilor”. Avem aici, într-adevăr, o mostră de sociologie tezistă de stânga şi o dezbatere care nu s-a epuizat nici până în zilele noastre în ştiinţele sociale şi în filosofia politică. Cu menţiunea că pretenţia lui Comarnescu era de a face sociologie, nu sociologie tezistă, spre deosebire de preopinentul său.

Vulcănescu pregăteşte două articole de răspuns acestor contestări (ambele rămase la stadiul de ciornă până recent, deci fără să fie publicate în Dreapta), din care unul este gândit ca o continuare a argumentaţiei din articolele precedente. El atacă în punctul slab al lui Comarnescu: tezismul, dându-i amabil o mică listă bibliografică despre un principiu epistemologic de bază al ştiinţelor sociale: „din premise constatative nu se pot trage concluzii normative”. Or, acest lucru intra în contradicţie directă, arată Vulcănescu, cu sociologia stângii, care foloseşte în mod ambivalent termeni ca „exploatare” sau care statuează „preferinţe sociologice” între clasele sociale (burghezie vs proletariat). Nu există doar o unică tendinţă către interdependenţă şi convergenţă a sintezelor, continuă Vulcănescu, ci o pluralitate de tendinţe, fie de interdependenţă, fie de autarhie, fie centrifugale, fie centripetale. Astfel, el nu negase existenţa unei relaţii de interdependenţă între sat şi oraş, ba chiar precizează „ispita” exercitată de viaţa urbană asupra săteanului, ci negase caracterul legic al dispariţiei lumii sociale a satului în urma contactului cu oraşul.

Vulcănescu nu ratează ocazia de a-i întoarce ironia legată de „puţina sociologie”, acuzându-l pe Comarnescu că „multa sociologie” înseamnă, la el, „sociologie fără societate”, dat fiind afirmaţia acestuia legată de unitatea raporturilor dintre oameni
„independent de forma socială în care şi-au întocmit trăirea”, aşadar indiferent de contextul în care acestea au loc. Prin urmare,

„nu există ritm mondial care să nu împingă înspre anumite forme ale vieţii sociale, ci numai un ritm specific impus de condiţiile în care se desfăşoară viaţa socială a fiecăreo unităţi.” (Vulcănescu II, 2005: p. 705).

De fapt, Comarnescu atacase prea devreme, făcând el însuşi confuzia între planul analitic al ştiinţelor sociale şi între atitudinea etică faţă de schimbările sociale. Continuarea de la Puţină sociologie ar fi trebuit să se numească Şi puţină etică (existând o schiţă cu titlul Şi puţină axiologie antropologică). Profesorul de etică Vulcănescu îşi dozase cu minuţiozitate argumentele şi în niciun caz nu confunda analiza sociologică cu judecata de valoare: opţiunea asumată pentru tipul de lume socială a satului (de fapt, o preferinţă pentru lumea veche) faţă de tipul de lume socială a oraşului (lumea nouă, lumea modernă) era evident de natură etică, metafizică chiar; însă posibilitatea revenirii la un mod de viaţă specific lumii vechi era o discuţie sociologică, ce privea natura schimbării sociale şi chestiunea irevesibilităţii acesteia.

Polihroniade are, la rândul său, aceeaşi problemă cu „ruralismul supărător” al lui Vulcănescu, considerând că opţiunea sa politică este „fundamental greşită”. Îl ironizează pe Vulcănescu pentru „naivităţile adorabile” cu care se închipuie la coarnele plugului când nu ar putea rezista câteva zile fără să aibă discuţii despre statistică şi fără să „deguste cu deliciu controversele” de la Corso. (Axa, O anumită stângă dar şi o anumită dreaptă, 1932: pp. 1-2). Însă argumentul principal pentru care Vulcănescu greşeşte „fundamental” este, crede Polihroniade, misiunea pe care ar trebui să o aibă tânăra generaţie. Ea nu trebuie să se întoarcă la rădăcini, să cunoască viaţa satului, ci dimpotrivă, are misiunea de a „desăvârşi procesul început de paşoptişti, de a ne integra definitiv în ritmul mondial”. (Azi, Generaţia tânără şi ritmul mondial, 1932: pp. 467-483).

Dar ce este, până la urmă, acest „ritm mondial”, se întreabă, într-o replică nepublicată la vremea sa, ci doar postum, Vulcănescu, după ce îl ironizează pe Polihroniade citând copios din Farfuridi, cu care îl asociază.

„Nu cumva este o idee suficient de vagă ca să-ncapă tot în ea, dar care nu are niciun conţinut semnificativ specific? Sub un anume raport, totul există în ritmul mondial. Dar ce ai spus cu asta?” (Vulcănescu II, 2005: p. 434).

Argumentul lui Polihroniade este că societatea românească, în întregul ei, este integrată în evenimentele istoriei mondiale, inclusiv în zona sa arhaică, cea a satului. Practic, este formula actuală a „satului global”. Vulcănescu vine cu exemple de sate care au rămas în afara „istoriei” chiar şi în cazul unor evenimente care au bulversat în mod direct societatea românească: primul război mondial. De asemenea, „actualizarea ritmului mondial”, imperativul pe care îl reclama proepinentul său de la Azi, este un proces parţial, care expune o anume parte a societăţii româneşti, care „primeşte ce i se dă de editori”, aşadar nu ar fi vorba decât de „pătura citadină”. Satul, deseori, se află dincolo de „ritmul mondial” şi, în orice caz, nu aici este miza căutată de Vulcănescu, ce nu a admis vreodată că realitatea socială ar avea o natură statică. Miza este descrierea formei specifice de viaţă a satului şi contrapunerea ei cu noua formă de viaţă adusă de oraş şi „ritmul mondial”. Misiunea tinerei generaţii, aşadar, nu poate fi aceeaşi cu a generaţiei paşoptiste, după Vulcănescu, ci aceea de recuperare a tradiţiei şi de rezolvare a problemelor acute ce afectau societatea românească prin intermediul experienţei dobândite prin tradiţie, nu prin imitaţie a formelor străine.

Aici avem de-a face cu particularitatea autohtonismului lui Vulcănescu, problemă ratată de majoritatea celor care au analizat dezbaterile tinerei generaţii interbelice. Autohtonismul său îl situa în opoziţie cu extrema dreaptă, pe care o considera neopaşoptistă – nu în conţinutul ideologic, ci în imperativul racordării la „ritmul mondial” – programul ei fiind de a împrumuta statul fascist din Italia în România, având în vedere, în plus, crearea unui nou român. Legionarismul privea fascismul şi statul totalitar drept expresii ale devenirii istorice, faţă de sistemul „învechit”, şi „perimat” al democraţiei parlamentare. ”Programul” lui Vulcănescu este cu totul opus, el militând pentru un alt tip de organizare statală, adecvată României satelor, şi pentru recuperarea românului „vechi”. În articolul polemic Şi puţină axiologie antropologică Vulcănescu încercase, de altfel, o delimitare de extremele ideologice:

„Ce ne desparte de comunişti ne desparte şi de fascişti şi de catolici. Suntem răsăriteni.” (Vulcănescu II, 2005: p. 724).

Dar care era opţiunea politică al lui Vulcănescu, până la urmă? Considerat a fi mai degrabă simpatizant al legionarilor sau apolitic, în realitate Vulcănescu avea opinii ferme în acest sens. Am văzut că, departe de a fi apropiat de poziţia legionarilor, viziunea sa era de fapt opusă, de pe poziţiile unui reacţionarism tradiţionalist explicit şi asumat. În materie de organizare statală, opţiunile sale pot părea neaşteptate în raport cu percepţia amintită. Astfel, în cadrul unor notiţe nepublicate, găsite în arhiva familiei Vulcănescu, intitulate „Statul ţărănesc (1933)”, el argumentează că organizarea statală ar trebui gândită în aşa fel încât să permită o participare consistentă a ţăranilor la procesul decizional care le afectează viaţa locală. Deficienţa democraţiei parlamentare interbelice nu e degradarea ei istorică, ci faptul că „între problemele lui (ale ţăranului – n.m.) reale şi cele pe care le legiferează parlamentul e o deosebire totală.” Prin urmare, soluţia ar fi „predominarea vieţii locale şi regionale asupra celei centrale” , lucru pe care îl considera a împlini, de altfel, o tendinţă sociologică manifestă a vieţii rurale. Departe de a considera statul tare o soluţie, Vulcănescu îl considera dăunător:

„Statul centralist e o emanaţie a nevoilor clasei burgheze, dornică să uniformizeze şi să simplifice oameni şi obiceiuri, reducându-i la un tip unic pentru a uşura plasarea mărfii standard pe care o produce. Şi trebuie să spunem că – sub acest raport- civilizaţia urbană are o mare eficienţă asupra satului.”

Tipul de organizare statală adecvată ţărănimii este, astfel

 „regimul cantonal elveţian este, după părerea noastră, forma de organizaţie de stat cea mai corespunzătoare nevoilor politice ale păturii ţărăneşti.”

În aceleaşi notiţe se regăseşte şi forma de acţiune politică pe care Vulcănescu o considera tipică şi dezirabilă ţărănimii: nu răscoala, nici organizarea cvasi-militară pe bază de celule, ci „acţiunea de hărţuire (guerilla) haiducească şi rezistenţa pasivă”, adaptată formei de existenţă socială a satului. Mai ales modelul rezistenţei pasive şi paşnice, subversiv faţă de politicile venite de la centru, l-a atras pe Vulcănescu, ce găsise în Gandhi o ilustrare concretă:

„gandhismul, mişcare politică revoluţionară într-o ţară de structură agricolă, e o ilustrare perfectă a adaptării la aceste necesităţi.”

Ţărănimea nu poate fi mobilizată militar, nu poate fi o falangă organizată ca proletariatul, deci nu poate fi o clasă socială utilă în cucerirea puterii centrale prin forţă însă,

„prin rezistenţa ei pasivă, (poate) să ducă la complecta anihilare şi anarhizare a puterii politice centrale instituite, răpindu-i orice eficacitate.”

Desigur că gandhismul şi cantoanele elveţiene au prea puţine în comun cu fascismul militarist. În acest context, ar trebui revizuite şi acele opinii care văd în România rurală o temă ideologică asumată atât de elita conducătoare a României Mari cât şi de tânăra generaţie interbelică şi, în speţă, de legionari (Livezeanu, 1998: p. 353). La mijloc este o confuzie cauzată de referirile propagandistice ale epocii la sat şi la ţăran, văzute, ce-i drept, ca un fel de rezervor de românitate. Însă, dacă se merge dincolo de aceasta părută unanimitate, semnificaţiile conceptelor şi atitudinea diverşilor reprezentanţi ai elitei faţă de sat sunt nu doar diferite între ele, ci radical opuse, deseori. Majoritatea, chiar şi mentorii legionarilor sau cei susţineau ideea de stat ţărănesc (Cuza, 1930: 295; Zane, 1936: 41), considerau ţăranul o făptură primitivă de la care nu e nimic de învăţat şi care trebuie neapărat „modernizată”. Aşadar, valorificarea ruralului era mai degrabă o chestiune retorică. În realitate, consensul era că satul românesc este o lume înapoiată şi mizeră cu care elitele şi decidenţii nu prea ştiau cum să procedeze. Cei care au făcut opinie separată în epocă au fost monografiştii, iar aici poziţia reacţionarului Vulcănescu, spre exemplu, este mult mai apropiată de a social-democratului H.H. Stahl decât de a altor reprezentanţi ai ”dreptei” româneşti.

Dincolo de aspectele poate prea particularizate ale polemicilor amintite, disputa este valabilă şi astăzi şi la fel de actuală, redusă la fundamentele sale. Este o chestiune de epistemologie, de claritate a metodei şi a planurilor de analiză a societăţii. În mod evident, Comarnescu şi Polihroniade împărtăşesc o viziune dialectică asupra istoriei, în care evoluţia socială are un sens intrinsec pozitiv, de la inferior către superior, chiar dacă, ideologic, ei împărtăşeau viziuni opuse. Avem de-a face, practic, cu mai vechea credinţă pozitivistă în progres, o credinţă care se insinuează şi astăzi în ştiinţele sociale, atunci când se confundă schimbările sociale cu dezirabilitatea lor sau când se statuează că sarcina sociologilor şi a decidenţilor ar trebui să fie identificarea noilor forme în facere ale societăţii şi încurajarea instituţională a afirmării acestora. Spre exemplu, dacă facem un efort de imaginaţie, o dispută actuală între un Vulcănescu şi Comarnescu ai anilor 2012 ar putea fi legată de problema noilor tipuri de familii. Din punct de vedere sociologic, se poate constata că, pe lângă familia formată din bărbat şi femeie, au apărut moduri de convieţuire alternative. Lucrul se poate studia, analiza, descrie, compara. Atunci când, însă, se statuează ca este dezirabilă încurajarea noilor forme alternative, că apariţia acestora este o evoluţie necesară, ireversibilă, a omenirii, care ar corespunde unor nevoi universale, este evident că nu mai avem de-a face cu sociologia, ci cu politica. Un Vulcănescu actual ar demonstra, în primul rând, că nu există temei pentru a privi legic evoluţia socială, inclusiv în domeniul familiei, şi că discuţia despre dezirabilitatea formelor de familie ar fi una etică, legată de o modul în care definim omul şi sensul existenţei sale în societate. Mutatis mutandis, un Polihroniade de astăzi ar argumenta că „ritmul mondial” cere alinierea României la instituţiile Uniunii Europene şi la agenda sa neoliberală, prezentate ca un stadiu necesar al evoluţiei istorice. Şi desigur că un Vulcănescu actual i-ar replica faptul că Uniunea Europeană este mai mult agendă politică implementată deliberat decât proces istoric obiectiv reflectat în instituţii.

În ştiinţele sociale confuzia des întâlnită între planul ştiinţelor sociale şi etică, între argumentul sociologic şi judecata de valoare, între observarea schimbării sociale şi statuarea istoristă a unei legităţi a acesteia este, în ultimă instanţă, confuzia între faptul social şi standardul moral şi a fost numită de Karl Popper pozitivism moral: dacă se întâmplă, înseamnă că e necesar şi dacă e necesar este dezirabil, moral. Pozitivismul moral se reduce, astfel, la un relativism moral în care ce este se confundă cu ce trebuie să fie şi în care etica este privilegiul puterii. (Popper, 1993). Poate că această confuzie a planurilor, întâlnită şi astăzi, nu este doar o consecinţă a unei slabe stăpâniri a fundamentelor epistemologice, ci şi a „specializării” excesive a expertului în ştiinţe sociale. Vulcănescu stăpânea diverse domenii, teologie, filosofie, sociologie, economie, iar această formare pluridisciplinară poate fi cea mai bună pregătire pentru dobândirea unei „abilităţi” uitate dar necesare: discernământul. Dar, cu siguranţă, confuzia din vremurile noastre se explică şi prin persistenţa aceleiaşi metehne pe care Vulcănescu, alături de alţi monografişti, căutau să o combată: gândirea stereotipă.

Bibliography:

Boia, Lucian (2011), Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1945/ Traps of History. Romanian intellectual elite between 1930 and 1945, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Comarnescu, Petru (1933), „O confuzie periculoasă. Unitate umană şi romantism rural” / “A dangerous confusion. Human unity and rural Romanticism”, Stânga, an II, nr. 12, p. 7.
Cuza, A.C. (1933), Studii economico-politice (1890-1930) / Economic and political studies (1890-1930), Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti.
Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-1930 / Culture and nationalism in Greater Romania: 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Polihroniade, Mihail (1932), „O anumită stângă… dar şi o anumită dreaptă” / “A certain left and also a certain right”, Axa, an I, nr. 4, p. 1,2.
Polihroniade, Mihail (1933), „Generaţia tânără şi ritmul mondial” / “Young generation and the global rhythm”, Azi, an II, nr. 1, p. 467-483.
Popper, Karl R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii săi. Vol. II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx / The Open Society and Its Enemies. Volume 2: The High Tide of Prophecy: Hegel, Marx, and the Aftermath, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (1932), „În al unsprezecelea ceas” / “At the eleventh hour”, Dreapta, anul II, nr. 1, p. 1-2.
Vulcănescu, Mircea (1932), „Cele două Românii” / “The two Romanias”, Dreapta, an II, nr. 2, p. 1, 3.
Vulcănescu, Mircea (1932), „Puţină sociologie” / “Some sociology”, Dreapta, an II, nr. 4, p. 1, 3.
Vulcănescu, Mircea, (2005), Opere. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice / Works. Spiritual faces. Sociological prolegomena, Vol. II, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea, Statul ţărănesc (1933) / The peasant state , note nepublicate, Arhiva Vulcănescu.
Zane, G. (1936), Ţărănismul şi organizarea statului român / Agrarianism and the organization of the Romanian state, PNŢ, Biblioteca de Educaţie Ţărănească.

A se vedea si:

• Tanara generatie interbelica intre monografisti, eseisti si gardisti
• Un altfel de Mircea Vulcanescu?

The post Mircea Vulcanescu: un monografist polemist appeared first on Cooperativa G.

„O armată care avea altă misiune”

Pan Vizirescu

I

- Povestim. Nu este nicio…

- Da, înţeleg.

- Ştiţi, în cât suntem astăzi?

- Trei iunie… iulie!

- Iulie.

- Oh… iulie…Gata, am intrat şi în cuptorul ăsta…

- 1998. Întrebarea mea este: când aţi început dumneavoastră publicarea? Deja la facultate… sau când?

- Nu, înainte de-a fi la facultate. Eram elev de liceu.

- Da?

- Da. Eram elev de liceu, clasa patra de liceu. Eram… când…

- Unde aţi făcut liceul?

- L-am făcut la Liceul militar o parte, altă parte la liceul… când am avut publicaţiile eram la liceul din Slatina…aşa şi… am trimes o schiţă la „Universul literar” care era sub conducerea lui Nicolae Iorga. Şi mai scrisesem şi altele, dar asta am trimes-o. Mi-era jenă să… să şi iscălesc, îmi era ruşine să-mi  pun numele, că aveau o poştă a redacţiei foarte …aşa… cum să spun… umoristică la adresa celor pe care îi desfiinţau. Şi am trimes cu numele De la Bârsa, adică satul meu. Şi când mă pomenesc că apare, apare chiar pe pagina a doua. Ei, pentru mine, copil, ăsta a fost un eveniment extraordinar. Am căpătat încurajarea profesorului, încurajarea unui doctor care făcea şi el literatură şi care mi-a prezis că voi… Mai aveam şi fratele meu mai mare care… ne ţineam de mână şi asta şi… a trimes şi el, el a trimes poezii şi i-a publicat poeziile, şi astfel noi ne-am aflat în paralel în timpul cât eram elevi de liceu, studiam şi scriam. Şi ultimele clase de liceu le-am făcut la Liceul Carol I din Craiova… Colegiul Carol I, aşa se numea… Carol I din Craiova… şi acolo l-am avut profesor de franceză pe C. D. Fortunescu. Era un mare intelectual, un om de cultură superioară şi o fineţe de om, cum rar se mai întâlneşte aşa ceva. Şi-ţi şi intra în sufletul tău şi te domina aşa… cu blândeţe şi dulceaţă. Ei, şi cu el ne-am consfătuit, i-am arătat, iar fratele meu a trimes… avea nişte poeme filosofice şi le-a trimes lui Rădulescu-Motru şi Rădulescu-Motru le-a citit şi a rămas să i le trimeată lui Densuşianu. Şi Densuşianu le-a luat în consideraţiune şi am cinci scrisori de la Densuşianu către fratele meu, cu aprecierile făcute asupra acestor poeme filosofice, gen scrisorile lui Eminescu. Şi el, era mai mare decât mine, dar era mai talentat decât mine, dar îl aduc în discuţie, Smarand se numea, pentru că noi ne-am ţinut de mână unul de altul şi am publicat… şi aşa până când am venit la facultate. La facultate…

- La ce facultate? La Litere aţi venit?

- Eu am făcut… şi amândoi ne-am înscris. Eu la Litere şi… adică la literatura română şi la Drept şi el tot aşa, la Drept şi la Filosofie.

- În ce an aţi venit dumneavoastră?

- ’925. ’25. Cu primul bacalaureat sângeros, atunci când era mai serios bacalaureatul… ce, asta este o bătaie de joc asupra instituţiilor noastre – vă spun în paranteză acest lucru… Chemi elevii… chemi elevii ca să participe la dezbateri, dacă e bine materia cutare sau… asta nu e… Şcoala este şcoală. Îşi are orientarea ei dată de către pedagogi înalţi, nu-i aşa. Până să se ajungă aici, câţi pedagogi de înaltă şcoală n-au studiat? Fiindcă veni vorba, noi eram în clasa a opta în ’925 şi în luna mai… vine legea nouă! În luna mai, ultimul trimestru. Ca să ne pregătim că vor fi examene de fine de an, până aci nu fuseseră examene de fine de an, şi-n acelaşi an noul bacalaureat, cu comisii din profesori universitari şi profesori din alte localităţi, gata de a ne lua pe nepregătite… asta era situaţia, să ne prezentăm… Ce să facem?

- Angelescu a făcut-o?

- Angelescu, da, Constantin Angelescu. Însă legea era prefaţată de un studiu asupra învăţământului secundar din România, încât o recomand foarte mult. Şi vă fac un serviciu cu asta. Dacă puteţi să puneţi mâna pe acest studiu, mare cât jumătate din lege, absolut tot istoricul învăţământului nostru secundar, cuprinde informaţii şi date din cele mai necesare. Şi iată că m-am prezentat la acest examen de bacalaureat. A venit la comisia noastră profesorul Săraru… întâi şi-ntâi ne-a dat examen de fine de an. A… de fine de an, profesorii noştri nu ne-au pretins mai mult decât ne ştiau, dar când a fost bacalaureatul, ne-am pomenit cu profesorii străini. Ne-am prezentat vreo patruzeci de candidaţi sau mai mulţi. Şi numai zece am luat.

- Fantastic!

- Numai zece. Unul s-a sinucis şi alţii au rămas dezorientaţi. Ce să facă fără bacalaureat? Ce să facă? Că bacalaureatul era legea, singura lege care să-ţi dea dreptul să urmezi facultatea. Nu erau examene de admitere la facultate. Nici nu mai era cazul, că era o barbarie totală. Dar cu bacalaureatul te-nscriai la ce facultate vroiai, cu o taxă mică şi… asta a fost…

- Se putea da bacalaureatul în anul următor?

- Da, aveai drept de trei ori să te prezinţi… de trei ori. Ei, atunci mulţi dintre colegii mei au rămas fără bacalaureat, au rămas… unii, disperaţi de tot… vă închipuiţi dumneavoastră. Şi au rămas funcţionari mici… Noi am avut posibilitatea să mergem înainte, am mers înainte la studiile universitare. Dorinţa noastră arzătoare fusese ca să ne vedem şi noi în faţa catedrei universitare, să ascultăm marile personalităţi, savanţii, care să aibă o înrâurire asupra noastră. După care noi, cu sentimentul acela al adolescenţei îi priveam zeieşte, aşa, ca pe nişte oameni… care depăşesc dimensiunile umane. Şi… în felul ăsta. Deci, la facultate am mai continuat să publicăm la “Universul literar” care acum era sub Perpessicius şi… în timpul ăsta Tudor Arghezi scoate „Bilete de papagal”. Nu ştiu dacă aţi văzut revista…

- Cum să nu!

- Aşa… mică… foiţă mică şi această revistă, pe cât era de originală, pe atât era de interesantă şi de cerută. Era ziar. Zilnic apărea. Şi am trimes. I-am trimes lui Arghezi. Şi eu, şi fratele meu. Tot ce am trimes, timp de trei ani cât a apărut această revistă, ce scriam şi-i trimeteam s-a publicat, fără să se modifice nici măcar o virgulă. Vă spun acest lucru pentru că Arghezi era foarte pretenţios. El, în literatura noastră, a venit cu o noutate, n-aş putea zice o revoluţie, dar noutatea argheziană există, atât în ceea ce priveşte modul de gândire, cât şi în ceea ce priveşte modul de exprimare. Şi viziunea lucrurilor. Este Arghezi altfel decât ceilalţi scriitori, şi noi ne însuşeam, ne însuşeam poezia lui Arghezi şi toate ăstea, deci mai mult scriam în genul în care scria el, ceea ce ne apropia mai mult de absurd, de absurd şi continuam cu absurdul… Îl aveam coleg pe Eugen Ionescu, dar nu era mai remarcat decât noi, să ştiţi…

- Dar el nu era mai tânăr decât dumneavoastră?

- Era mai tânăr cu doi ani decât mine, da, şi era cu doi ani în urmă la facultate. Dar să ştiţi că nu era mai remarcat decât noi în ceea ce priveşte… Arghezi ne-a remarcat pe noi şi pe el l-a neglijat, însă avea o obrăznicie, care în literatură îşi găseşte oarecum interpretarea şi justificarea… da…

- După facultate unde aţi lucrat?

- Staţi, da… da…

- Aţi lucrat direct la o revistă sau aţi lucrat în învăţământ sau… cum?

- Nu. În timpul facultăţii, vreau să ştiţi şi lucrul acesta, aicea aspectul social al vieţii de-atuncea era cam acesta, şi asta vă interesează şi pe dumneavoastră, desigur. Era după război, ţara era foarte secătuită, extraordinar de secătuită, lumea trăia într-o mare… trăia mari lipsuri, politicienii ca politicienii, să ştiţi… nicio deosebire între cei de-atunci şi cei de astăzi, partidele cumva pe căpătuieli… Ca să zici corupţia era desfiinţată, nu există aşa ceva, aceasta niciodată. Am o piesă de teatru în privinţa aceasta, în care tocmai aceasta este problema, ca să creezi o conducere incoruptibilă. Nu se poate… aceasta nu se poate, fiindcă este un viciu al democraţiei acest lucru. Mareşalul Antonescu putuse să facă, fiindcă el venise cu spiritul autorităţii, autorităţii şi era altceva… autoritate morală. Nu era dictatură, era o autoritate morală, dar ca să-mi vie mie Petre Roman că el… el vine ca să-şi facă interesele lui, cu ai lui toţi nu vor putea să stăpânească pe niciunul şi ultimul primar din sat caută să-şi facă… astea sunt inerente democraţiei. Şi… ce se întâmplase atuncea? După război, atunci pătrunsese pătura ţărănească în învăţământ, adică în… în treapta de a se instrui. Pătura  ţărănească… pătura ţărănească până acilea fusese neglijată, dar acuma era prevăzută-n lege, da’ legea o lovea crunt de tot, fiindcă făcea o selecţie… o selecţie sângeroasă cu examenul de bacalaureat. Şi cu toate astea, băieţii s-au dovedit a corespunde… băieţii de la ţară, dar ce se întâmpla? Ca student n-aveai cu ce să trăieşti. Ăsta e un aspect. Vă rog să reţineţi acest aspect. Nu aveai cu ce să trăieşti. Părinţii îşi pierduseră averile în timpul războiului, n-aveau cu ce să te ţie, şi trebuia să iei un serviciu. Şi nu erau servicii. S-a întâmplat unuia… servicii josnice şi… aşa că… stăteam cu chirie într-o cameră… am stat într-o cameră de baie la o doamnă care peste baie punea nişte scânduri şi pe scândurile acelea o pernă şi o saltea, încât dormeam cu fratele meu. Condiţii de mare mizerie, vedeţi dumneavoastră, şi nu numai în Bucureşti, şi-n alte părţi. Ca să găseşti o cameră era îngrozitor. Erau nişte cămine, dar aceste cămine erau prost conduse şi… cine să intre din sutele…din miile de studenţi? Şi-aşa că trebuia să intri funcţionar. Deci: student la a doua facultate şi funcţionar.

- Ce aţi făcut dumneavoastră? Unde aţi fost funcţionar?

- La „Monitorul Oficial”. Ajutor de corectori. Tata a venit cu noi şi a mers la şeful Partidului Liberal din judeţul Olt, care era Alexandru Nae Mărăşteanu, cumnat cu Ionel Brătianu, adică căsătorit cu Pia Brătianu, sora lui Ionel Brătianu. Şi tata a mers la el. „Bună ziua, cocoane”, cum se zicea atuncea. „Am venit şi eu cu băieţii mei, au luat şi ei bacalaureatul, s-au înscris la facultate, am venit să-i luaţi pe lângă dumneavoastră să aibe şi dânşii… să aibe posibilităţi de a-şi face studiile, adică să le daţi un serviciu.”. Dialogul îl spun. „Bine, mă! Ia să-ntreb.”  Întreabă pe frate-meu. „Ce urmezi tu, mă?” „Dreptul şi Filosofia”. „Hm…Şi tu?” „Dreptul şi Literele.” „Hm… Bine, dom’le, zice, eşti tată de copii, la asemenea facultăţi trimeţi dumneata copiii dumitale? Ce, vrei să se-aleagă praful de ei, dom’le? Ce, crezi că pot să trăiască cu filosofia, să trăiască cu dreptul? În drept, dom’le, în magistratură nu intră decât cei… băieţi de familie, iar în avocatură trebuie să ai talent şi să fii om politic. Deci, şansele voastre sunt nule. Iar în filosofie… ce? Păi asta-i otravă, domnule, iar literele… ce-i la Litere – literatură. Nu, domnule, aşa ceva nu iau în consideraţie! Duceţi-vă şi înscrieţi-vă la Academia Comercială. La Academia Comercială, şi atunci veniţi la mine şi v-ajut!” Ăsta a fost cuvântul acestui om… atotputernic era. Şi când am ieşit, tata, care ne ştia cine suntem, zice: „El vrea să vă vadă slugi la el. Să urmaţi dreptul, să urmaţi dreptul şi filosofia, să urmaţi ce vă place vouă!” Şi aşa am făcut. Am urmat… Şi n-am greşit. N-am greşit. O greşeam dacă făceam ce spunea el, fiindcă nu ne pricepeam la chestii financiare… la chestiile astea… Şi iacătă m-am realizat… ne-am realizat în literatură, în artă. Sunt… eram, eram în epocă, până la venirea comuniştilor, am fost printre, cum să-i spun… În generaţia noastră care a dat elemente de o strălucire extraordinară, noi eram a doua generaţie după cei care au făcut războiul, printre care era un Nichifor Crainic, un Voiculescu, un Blaga, Rebreanu, Cezar Petrescu. Ăştia făcuseră războiul, şi ăştia au adus o contribuţie enormă la ridicarea culturii, fantastică…ca un secol a fost ridicarea literaturii noastre. După ei veneam noi… veneam noi, fiindcă eu am intrat la „Gândirea”. Imediat am intrat la „Gândirea” de la „Bilete de papagal”… am trimes, Crainic mi-a publicat la „Gândirea” şi m-a susţinut, m-a băgat în gruparea „Gândirii”. Intrarea în gruparea „Gândirii”…

- Din cine era alcătuită gruparea aceasta?

- Gruparea „Gândirii”… Revista „Gândirea” a lui Crainic avea colaboratorii ei, din mari personalităţi şi erau trecuţi pe copertă, pe coperta din spate. Toţi aceşti gândirişti, care erau o familie cu o concepţie asemănătoare între toţi. Nu e…. nimeni nu-i obliga să n-aibe şi alte gânduri, dar erau în acelaşi timp într-o similitudine de gândire în ceea ce priveşte partea de fond a revistei, ştiţi, aşa…

- Este… ideologie sau numai literatură?

- Şi ideologie… şi filosofie, păi aşa s-a născut spaţiul mioritic, spaţiul mioritic al lui Blaga. S-a născut datorită ideilor gândiriste, din convorbirea pe care a avut-o, vă spun dumneavoastră asta, am mai spus-o într-un interviu, mi-a spus Crainic, Crainic…. Blaga era în Elveţia, era ataşat de presă, şi Crainic a mers pe la el, s-a dus şi zice: „Într-o seară ne plimbam pe ţărmul lacului Leman şi stăteam de vorbă şi eu îi spun, măi Blaga, zice, măi, tu ai o chemare, să ştii, ai o chemare. Să dai un început nou filosofiei româneşti!” Blaga care încerca lucrul acesta şi era ambiţionat să facă lucrul acesta, s-a gândit: „ei, da, păi trebuie să pornim de la realităţile noastre, şi spirituale şi terestre, toate acestea care formează făptura neamului românesc, acestea sunt realităţile noastre. Trebuie să existe o similitudine, locul are o mare influenţă asupra individului. Foarte mare influenţă. Există teoria fatalităţii locului natal”. Au discutat, au discutat aprins, şi atunci el a avut viziunea spaţiului mioritic… deal-vale, plai-deal, toate aceste idei din care a văzut, axându-le pe însăşi balada fundamentală a concepţiei noastre româneşti, pe Mioriţa. Şi vedeţi câteodată cum se individualizează gândirea noastră? Cu ceea ce are mai de preţ se evidenţiază, şi capătă un orizont luminos şi o identitate în care ne regăsim noi. Şi Blaga şi-a continuat activitatea asta. Sigur, cea mai de preţ operă a lui filosofică e Spaţiul mioritic. Pe urmă a făcut Trilogiile. În Trilogii el s-a lăsat sedus de alte probleme, alte preocupări, până când a ajuns la o idee greşită, foarte greşită. Adică, deşi era băiat de preot, a spus că ortodoxismul împiedică dezvoltarea gândirii filosofice. Or Crainic, care era teoreticianul ortodoxismului şi spunea invers, că ortodoxismul este nelimitat şi-ţi dă putinţa ca să-ntinzi aripile până unde te-ajunge mintea ta… Şi atuncea a avut convorbiri şi Blaga şi-a justificat… că el vrea ceva personal cu Marele Anonim şi cu… şi atuncea Crainic îmi spune mie: „A intrat dracu-n Blaga!” /râde/.

- În anii ’30 pe lângă „Gândirea” aţi mai colaborat şi la alte publicaţii? Pe vremea aceea toată lumea colabora la mai multe publicaţii. La care aţi fost dumneavoastră?

- Am publicat şi la „Viaţa literară” bunăoară, aşa, la „Revista Fundaţiilor Regale”, care era a doua după „Gândirea”, era revista cea mai de seamă, unde trebuia să fii o personalitate ca să publici, ca şi la „Gândirea”… La „Gândirea” nu se putea decât… o personalitate. Trebuie să ştiţi că în ’938 mi-am trecut examenul de doctorat.

- La Litere?

- La Filosofie.

- La Filosofie? Cu ce temă?

- În litere şi filosofie. L-am trecut la specialitatea: literatura română şi estetica literară, ţinută de Mihail Dragomirescu. Ştiţi de Mihail Dragomirescu…

- Da, da.

- Aşa… Ştiţi că Maiorescu şi-a plasat câţiva dintre elevii lui la catedre universitare. Şi a făcut bine. Era Mihail Dragomirescu, era Rădulescu-Motru, era Negulescu, era Mehedinţi şi nu ştiu mai care, foşti elevi de-ai lui Maiorescu de la „Junimea”, pe care i-a  păstrat… L-a imitat în sensul ăsta Călinescu, Călinescu cu ai lui, cu Piru, dar cred că în afară de Piru n-a avut succes cu ceilalţi.

- Piru… n-a fost serios, s-a apucat şi de plagiat….

- Piru? Da’, dar plagiatorul cel mai teribil e Barbu… Şi l-a înmormântat lângă Eminescu… Aşa… şi mergând mai departe….

- Deci, pe lângă „Gândirea” şi „Revista Fundaţiilor Regale” la ce reviste, grupări v-aţi mai alăturat?

- A, toate revistele care apăreau atuncea. Mai era „Făt-Frumos” bunăoară, pe care o scotea Leca Morariu, erau multe, nici nu mi le mai aduc aminte. Mă solicitau, veneau, sigur, de la….

- De exemplu…

- „Convorbiri literare” bunăoară.

- Gruparea şi revista care a avut o viaţă foarte scurtă, „Criterion”?

- La „Criterion” nu, n-am publicat.

- Dar gruparea o cunoaşteţi?

- Da, o cunosc, o cunosc. Nu, n-am publicat. Nu eram, cum să spun, în atingere unii cu alţii, de la „Criterion”. Noi ţineam la doctrina crainicistă, a gândirismului şi… celelalte, să ştiţi, nu-şi aveau atâtea… la noi… Uite, am să vă dau un exemplu. Când am venit eu, şi am ieşit din exilul meu de taină, c-aşa numesc eu cei 23 de ani pe care i-am trăit în singurătate, când am ieşit şi, printre alţii, când îl cunosc pe Dan Hăulică, l-am auzit: „A, domnul Pan Vizirescu…”, „Da!”, „Ce bine-mi pare să vă cunosc. Dumneavoastră aţi fost maestrul meu. Mi-am făcut educaţia pe scrierile dumneavoastră când eram elev de liceu”. Mai frumos de-atâta, mai frumoasă mărturisire de-aşa… şi am multe de felul ăsta, de-aşa… cât eram de preţuit, să ştiţi. Publicaţiile noastre erau de nivelul cel mai înalt, unde intelectualii găseau şi… Aşa c-am găsit multe… multe mărturisiri de felul ăsta. Dovadă că Dan Hăulică mă preţuia şi m-a preţuit este că anul trecut a fost propus ca să fie sărbătorirea UNESCO, un cântăreţ al nostru, un mare tenor român, se cheamă  Octavian Naghilu. Cunoscut mai mult în străinătate, da’ foarte bun. Şi m-a invitat să văd un film cu el, din partea UNESCO-ului, adică filiala UNESCO de la Bucureşti, să văd filmul şi dacă-mi place are să-mi spuie ceva. Am văzut filmul, am rămas foarte impresionat… un mare artist, un mare artist!… extraordinar! Şi uite de ce, fiindcă domnul Hăulică vrea să-l prezinte la Paris în cadrul activităţii UNESCO şi a spus să ducem filmul şi interpretarea s-o facă domnul  Pan Vizirescu. Deşi nu sunt un muzicolog eu, totuşi a avut această atenţie. Şi am făcut această interpretare pe care am trimes-o… adică am publicat-o în „Gândirea”. Că eu public în „Gândirea” în momentul de faţă. Ştiţi de lucrul ăsta? Seria nouă a „Gândirii”. Şi, vă spun, am fost bine cunoscut de Goga, mă invită la masă Goga, unde-l întâlneam pe Tudor Vianu… Am fost bine cunoscut de… Brătescu-Voineşti. Cred că ştiţi de Brătescu?

- Cum să nu!

- Ei, Brătescu-Voineşti care… el l-a lansat pe Blaga.

- Cu grupul de la „Rânduiala” aţi avut contact?

- Nu, n-am avut. Bine, ei erau legionari la „Rânduiala”. Nu, n-am avut contact.

- De la bun început au fost legionari?

- Da, de la bun început, sigur că da… şi erau totuşi… aveau preţuirea lor, că erau intelectuali de seamă. Să nu uitaţi că la „Rânduiala” asta şi la alte… scria Moţa. Moţa era mai bine decât Cioran. Era un cap mai luminat decât Cioran, să ştiţi. Echilibrat… nu era ca Cioran. Cioran astăzi aţi văzut că s-a… nu ştiu, o fi avut vreun… pareză, ceva, că s-a dezagregat aşa, într-un fel… El a debutat cu mine, în acelaşi număr la „Gândirea”, Cioran, în acelaşi număr, să ştiţi. Eu am debutat cu o nuvelă, şi el cu un studiu filosofic care îl aranja atuncea… c-a scris Pe culmile disperării[1]. Pe culmile disperării era însăşi mărturia generaţiei. Generaţia noastră era pe culmile disperării, cum am spus, din punct de vedere material, din punct de vedere social, din punct de vedere… cum eram desconsideraţi de către conducători… neapărat trebuia să te înscrii într-un partid. Neapărat.

- Aş vrea să clarificaţi… Aţi spus că aţi fost de dreapta, iar despre ei că au fost legionari. Deci, a fi de dreapta şi a fi legionar nu era acelaşi lucru?

- Ba da, e acelaşi lucru, dar una era să fii numai de dreapta şi alta era să fii şi legionar.

- Adică şi legionar.

- Şi legionar. Fiindcă legionar era organizaţia care se strânsese la un loc şi care… aicea vă pot da informaţii dacă vreţi.

- Cum să nu! Mă interesează foarte mult.

- …cum s-a născut mişcarea naţionalistă. Mişcarea naţionalistă s-a născut în 1922, la 10 decembrie… atunci a avut loc prima manifestaţie, la Facultatea de Medicină[2]…

- De aici, sau de la Cluj?

- Aici, din Bucureşti. Şi-n ce consta aceasta? Studenţi, v-am spus, veniseră şi de la ţară, veneau acum şi elevi, studenţi români care doreau să înveţe şi n-aveau condiţii materiale. Asta este prima condiţie ca să poţi să te desăvârşeşti. Şi la Facultatea de Medicină predominau evreii. Ei aveau condiţii materiale, în familie, toţi erau oameni înstăriţi, cu afaceri care le mergeau bine. Şi ei veneau la facultate şi ai noştri nu mai aveau loc, dom’le. Când erau la cadavre, n-aveau loc să… Şi atuncea s-a născut ideea aceasta că să se aplice un principiu just al proporţionalizării: numerus clausus…. Proporţia. Să vină şi dumnealor, însă nu toţi câţi sunt, să mai lase şi românilor dreptul de a participa la instrucţia asta. Şi din asta s-au născut mişcările studenţeşti, care au luat aspect din ce în ce mai profund, şi domnul A. C. Cuza, profesorul de economie politică de la Iaşi, care era nepotul domnitorului Cuza, şi care avea teoriile lui în ceea ce priveşte amestecul prea, prea din cale afară de provocator al evreilor în viaţa noastră socială şi naţională, cu spiritul de acaparare… Atuncea el şi-a pornit acţiunea lui. Acţiunea a pornit-o şi stimulat de mişcările studenţeşti, şi mişcările studenţeşti de el. Şi… au luat amploare. El a făcut partidul Liga Apărării Naţionale Creştine, în care se înscriau cei care militau în spiritul lui, adică cu o tentă antisemită. Nu ne-am înscris, eu nu m-am înscris, dar avea popularitate. A. C. Cuza, era un om de o inteligenţă… fermecătoare, şi o spontaneitate.

- Şi în Parlament se ştie că avea foarte multe intervenţii…

- Da, da, da. Păi, eu l-am auzit când a fost congresul studenţilor din luna ianuarie, congres hotărâtor în viaţa mişcării naţionaliste, fiindcă s-au făcut acolo nişte mişcări iredentiste, s-au făcut acolo nişte provocări extraordinare, şi chiar guvernul a găsit necesar ca să fie o afirmare românească acolo. Şi a dat drumul studenţilor să meargă la Oradea Mare să-şi ţină congresul[3]. Şi la congresul acesta am fost şi eu. Cu fratele meu şi grupul nostru de studenţi. La congresul acesta două-trei trenuri încărcate au mers, puse la dispoziţie de guvern. Şi ne-am dus, ne-au încartiruit în regimentele… că erau mai multe regimente acolo… regimente… şi în sala Primăriei, o sală mare avea, dom’le, şi în timpul cam după trei zile, într-una din zile a fost omorât un student când trecea prin piaţă, de către nişte evrei unguri… a fost omorât. Nu făceau nimica băieţii, mergeau şi ei la congres. L-au luat la bătaie şi l-au omorât. Asta a fost suficient pentru ca să se descătuşeze răzbunarea studenţilor. Şi-au început să lovească, să trântească, să facă zob totul, să lovească. Ca sociolog dumneavoastră ştiţi, fapta are o cauză. Şi cauza dacă nu este evitată, nu se poate opri efectul. Aşa că s-a produs această busculadă. Noi am plecat, noi, grupul nostru am plecat de la Oradea Mare.

- Acolo grupul lui Cuza şi cel al lui Codreanu erau deja contopite sau se aflau în conflict?

- Erau tocmai… atunci în faza incipientă… incipientă să… s-a  pus problema următoare: dacă studenţii să facă politică sau nu. Ăsta era principiul: dacă să facă politică sau nu. Şi toţi au fost de acord să nu facă politică de partid. Dar să facă politică în Liga Naţiunii. Şi-atunci s-a ridicat grupul Codreanu şi a spus: „Da, dar a luat fiinţă acuma Garda de Fier”. Garda de Fier sau a Arhanghelului Mihai, cum ziceau ei atunci, şi zice: „Aicea e locul tuturor studenţilor. Aicea trebuie să vină că noi facem o şcoală a naţionalismului, mergem pe un drum de educaţie înaltă”… aşa, şi fratele meu atuncea a avut o idee mai nouă şi a spus, zice: „Nu e de-nţeles ca dumneavoastră să veniţi cu această propunere de scindare a mişcării naţionaliste. Naţionalismul nu e decât o singură idee şi aparţine şi generaţiei vechi şi generaţiei mai noi. Generaţia nouă are de învăţat de la generaţia veche. Generaţia veche are de profitat prin energia şi tinereţea noastră. De aceea,  zice, eu sunt contra scindării. Să mergem înainte cu toţii, alături de A. C. Cuza.” Asta a fost ideea propusă de fratele meu. El avea o înţelepciune aşa, mai bătrânească şi… bine, ei erau masaţi şi fanatizaţi… Şi a rămas aşa. Garda de Fier merge înainte cu mijloacele ei. Îşi creaseră şi mitul lor în procesul lui Codreanu care fusese în toată ţara sărbătorit şi… Da, A. C. Cuza era părintele lor spiritual…

- Şi fără ajutorul lui A. C. Cuza nu şi-ar fi luat nici măcar licenţa…

- Nu, că el a făcut-o la Grenoble, Codreanu.

- După aceea, că doar pe baza actelor de la A. C. Cuza…Profesorul Cuza l-a ajutat foarte mult.

- Da, bine, l-a ajutat, sigur că da. Păi, era… era-n familie, în familia lui. Şi aşa… noi am plecat primii, cu un tren oficial, şi am venit în Bucureşti, din Gara de Nord am mers acasă. Trenurile care au urmat au fost trenuri formate de studenţi, conduse de politehnişti, din cei de la Politehnică, ca fochişti, erau trenuri cu locomotive cu aburi şi care se opreau prin gări şi mai făceau o manifestaţie, una alta. Însă pe ăştia, cum veneau în gară, îi arestau jandarmii… îi arestau jandarmii. I-au arestat, da. Ce se întâmplă? Dăduseră o serie de lovituri prin sinagogi, luaseră suluri de-alea… din zestrea spirituală a sinagogilor. Alţii devastaseră magazine. Nişte lucruri care… nu ca să se folosească de ele, ci ca să facă… aşa cum e la revoluţie. Şi i-a găsit cu ele în braţe… I-a arestat şi i-a dat în judecată la Consiliul de Război. La Consiliul de Război era comisar regal, adică procurorul de acuzare unul Carapancea, care fusese elevul lui A. C. Cuza la Drept, şi erau avocaţi mulţi înscrişi să-i apere pe studenţi. Erau corpurile delicte acolo şi studenţii care trebuiau judecaţi într-o parte. Şi eu am fost chemat ca martor. Şi ca martor am spus de provocarea care a avut loc. Fără provocarea aceea congresul s-ar fi desfăşurat în cea mai mare linişte. Dar, cadavrul studentului omorât fără nicio vină a determinat tot. Ăsta, procurorul militar îl întreabă pe A. C. Cuza. Era el aşa, punea o întrebare de-nmormântare a lui Cuza. Zice… Ca să vedeţi inteligenţa şi spontaneitatea profesorului… Zice: „Eh, domnule profesor, şi acum, când vedeţi jafurile acestea, când vedeţi ce-a făcut această generaţie, aprobaţi sau dezaprobaţi?” A. C. Cuza, spontan: „Mon cher, ce s-aprob, ce să dezaprob, vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de apă, poţi s-aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”. Ce să mai zică Carapancea? Ce să mai spună, spuneţi şi dumneavoastră. Ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi. Dacă poţi să le aprobi sau să le dezaprobi. Că la urmă Garda de Fier a început să tragă în personalităţi de mare valoare… Dar noi ne-am îndepărtat de Gusti.

- Dar de fapt intră în tema noastră. Am întrebat de „Rânduiala”, şi de aici am făcut această digresiune. Mă interesează această atmosferă, acest mediu. Foştii elevi ai lui Gusti n-au prea vorbit despre Legiune, sau au vorbit mai evaziv. Nu ştiu în ce măsură cele două mişcări, a lui Gusti şi a lui Codreanu, au fost paralele sau opuse…

- Am să vă spun. Am să vă spun. În primul rând trebuie să ştiţi că mişcarea legionară nu a avut de la început afirmarea aceea zgomotoasă şi puternică, care să angajeze multă lume. Era mai modestă şi nu aveau publicaţii, decât nişte foi săptămânale sau lunare. Ce se-ntâmplă însă? Apăreau gazetele „Curentul” lui Şeicaru care era ostil mişcării legionare, „Cuvântul” lui Nae Ionescu. „Cuvântul” lui Nae Ionescu fusese la început şi al lui Şeicaru şi al lui Crainic. Toţi lucraseră la el şi-aicea aşa… şi din „Cuvântul” a ieşit „Curentul”, şi din „Curentul” a ieşit „Calendarul” lui Crainic. A venit un prieten de-al lui, un inginer care avea o oarecare situaţie materială şi i-a spus: „Domnule profesor, zice, aţi fi dispus să scoateţi o gazetă?” Zice: „Da, sigur că da, zice, da’ n-am cu ce”. Zice: „V-o subvenţionez eu. Pentru un an vă subvenţionez toate cheltuielile necesare şi pe urmă vă menţineţi dumneavoastră. Sunteţi de acord?”, „Da, cum să nu!” Zice: „În ceea ce priveşte orientarea politică, eu vă cunosc pe dumneavoastră, ştiu că sunteţi cu democraţia în conflict, cu partidele politice…” Zice: „Părerea mea ar fi, dar acuma depinde dac-o puteţi împărtăşi sau nu, să acordaţi o atenţie mai deosebită tineretului ăsta. Fiindcă-mi face impresia că sunt curaţi şi de la ei ne putem aştepta la un lucru mai bun. Ceilalţi…”, „Bine, sunt de acord, şefu’”. Şi atuncea a început „Calendarul” să publice articole favorabile Gărzii de Fier. Şi Victor Ion Popa i-a făcut un portret lui Corneliu Codreanu, parcă era sculptat în fier, aşa… ştii… cu nişte dungi, cu nişte expresii de mare energie, de om providenţial, portret care s-a popularizat pe urmă.

-  Eu ştiam că Victor Ion Popa ar fi fost mai mult de partea lui Carol al II-lea.

- Păi, da, sigur că da, şi de partea lui Gusti a fost. Dar el era şi desenator, pictor, care făcea portrete…

- Deci nu a fost legionar?

- Nu, nu, nu. Era profesionist, profesionist… A mai făcut şi alte portrete… A apărut el, Codreanu, şi încetul cu încetul a început să aibă succese electorale, să intre în Parlament. Crainic îl sprijinea. Sprijinul lui Crainic a fost fundamental. Până când a venit procesul lui Duca. Ce se-ntâmplă? Carol al II-lea, ştiţi dumneavoastră că a fost un aventurier. Toată nădejdea dinastiei a fost pusă în el, de regele Ferdinand, de bunicul lui, şi de regina Maria… şi el între tron şi Lupeasca a preferat-o pe Lupeasca şi fără niciun fel de părere de rău, fără niciun fel de remuşcare a părăsit ţara, plecând într-o aventură, aşa…

- Asta s-a numit ulterior “băjenie”…

- Da, băjenie, băjanie… ăsta este cuvânt cronicăresc… aşa… care nu era adevărat. Adevărul, că eu am trăit momentele acelea, este că s-a depus străduinţă pe lângă el să nu plece, şi a fost imposibil. L-a rugat regele, a plâns regina, dar el spunea că nu se poate despărţi de Lupeasca. Era o fatală … cum să spun… cucerire a lui de către această femeie şi el… nu se putea. Şi atuncea a plecat cu inima uşoară, renunţând la toate drepturile lui de principe moştenitor. Şi s-a întemeiat o regenţă[4]… o regenţa care era… Sărăţeanu, şeful justiţiei militare, Mitropolitul, patriarh al ţării şi principele Nicolae. Ăştia erau toţi, şi rege era Mihai. Un băieţel mititel. Un băieţel mititel care era pe timbrele poştale şi tot, tot, tot. Şi… el, cu Lupeasca devenise om de afaceri prin Franţa, prin Paris. Lucra… lucra pe la hoteluri. Şi atunci – am să vă spun acuma nişte lucruri necunoscute… La un moment dat s-a născut o psihoză, că ţara are nevoie de rege. Ţara are nevoie de rege! Şi regele există, dar îl îndepărtaseră Brătienii, că era victima lor, ca să-l înlăture, pentru că nu se înţelegeau… liberalii nu se înţelegeau cu el. Aici era o versiune care n-avea niciun temei, fiindcă nu puteau să meargă până acolo ca să-l detroneze. Adevărul e că el era legat de Lupeasca, era o chestie de subjugare sentimentală, aşa încât nu putea nimeni să acţioneze. Asta este. Încât ăsta, Ionel Brătianu, care fusese o personalitate, Ionel Brătianu… Cu puţin înainte de a muri a spus: „Orice-ndrăzneală şi orice încercare de a veni în ţară, să se ştie că tunurile îl aşteaptă la graniţă!” Aşa a spus despre el. Despre încercarea de a veni Carol în ţară. Eh, a murit Brătianu, şi a rămas Vintilă Brătianu, fratele lui… s-a cam scăzut acuma presiunea care era înainte, în ceea ce priveşte vinovăţia lui. A început lumea să vadă în el… un mit, în Carol al II-lea. Şi a început chiar să… să publice, Nae Ionescu în „Cuvântul”. „Avem rege. Cum stăm aşa cu tronul neocupat şi cu halandala în ţară?” Manoilescu… i s-a făcut proces, că era chestia închisă, nu era voie să se discute, şi s-a făcut proces. Manoilescu la proces a plâns când spunea, zice: „N-am să-l uit niciodată, cu ochii lui frumoşi, când eram copii şi ne jucam.” Că se spunea aşa…Vă spun ce-mi vine şi mie în minte, aşa, din toate ăstea. Şi… ţara, gata, a început să mediteze în sensul acesta. Şi atuncea Maniu a început să aibă simpatie pentru el. Maniu…

- Despre el se spune că l-ar fi adus înapoi.

- Nu, nu l-a adus. Nu. El a venit singur. Maniu a fost un om de o corectitudine extraordinară. A fost un om… dar foarte enigmatic, să ştiţi. Nu puteai şti…

- Sfinxul de la Bădăciuni i se spunea…

- Exact. Nu ştiai unde se aruncă gândirea lui. Şi pertractări… pertractări… să vedem în urma pertractărilor ce iese de-aice-aşa. Era însă un om al disciplinei şi al unor convingeri pe care şi le respecta. El ar fi vrut să-l aducă… o fi vrut să-l aducă pe Carol în ţară, dar… altfel, nu aşa. Cu condiţii. Cu condiţii. Şi acuma, care sunt condiţiile? Scria Goga în Amintirile lui următoarele lucruri: că fiind la minister, în guvern cu generalul Averescu, Averescu l-a trimes pe Goga la Paris, să stea de vorbă cu prinţul Carol, în sensul acesta: „Maiestate, noi v-am hotărât să veniţi… am hotărât să veniţi să vă luaţi tronul. Punem însă două condiţii”. S-a dus Goga la Paris, la el, acolo l-a găsit la nu ştiu ce hotel, şi având ca intermediar pe generalul Condiescu, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, al Societăţii Scriitorilor, c-aşa se zicea. Era Condiescu, deci omul de legătură. Şi Carol îl primeşte pe Goga. Eh, şi-atuncea îi spune: „Vin din partea Mareşalului Averescu, să vă fac invitaţia să veniţi să vă luaţi tronul”.  Zice: „Da, accept”. Zice: „Însă se pun două condiţii, Maiestate. În primul rând să reluaţi legătura cu casa de Habsburg, şi-n al doilea rând să renunţaţi la doamna Lupescu”. Şi-atunci el a spus: „Nu, asta n-o pot face. Asta n-o pot face”. „Maiestate, gândiţi-vă că vă aşteaptă ţara, să ştiţi, sunteţi iubit – spune el – tot aşa, absenţa dumneavoastră nu mai poate continua, vă rog foarte mult…” „Nu mai insista, Goga, că la această legătură nu renunţ”. Şi Goga a doua zi urma să plece. Înainte de a pleca, însă, se întâlneşte cu Condiescu. Şi-i spune lui Condiescu: „Ce zici, să mai încercăm o dată?”, „Eu zic să mai încercăm” îi spune Condiescu. Şi atuncea Goga, cu Condiescu se duce, şi-i spune. Zice: „Maiestate, înainte de a pleca, zice, vreau să cunosc ultimul cuvânt”, „Bine că n-ai plecat! Accept. Accept. Doamna Lupescu e de acord. Ea singură s-a oferit ca să renunţe. Să renunţe ca să-mi dea posibilitatea să-mi joc rolul de rege în ţară.” Şi atuncea Goga, foarte fericit, zice: „Oh, cu ce răspuns mă-ntorc eu acuma la Bucureşti!” Zice: „Maiestate, spuneţi-i doamnei Lupescu că va avea o despăgubire de 10 milioane de franci”. Zice: „Nu e nevoie. Nu e nevoie de aceşti bani. Nu e nevoie”. Zice: „E o recompensă din partea noastră”. Deci, gestul era făcut, ca un act, aşa… de onoare şi de obligaţie, în acelaşi timp. Iar refuzul era ca un act… un act secret în care se părea altceva, refuzul. Şi a venit Goga în ţară, şi noi care eram un grup de studenţi în anturajul lui… eram în anturajul lui, în frunte cu fratele meu, am fost convocaţi imediat la el – locuia pe o stradă Greceanu, nu ştiu cum îi zicea – la el acasă, ca să stăm de vorbă în legătură cu această propunere. Ne-am dus. Era atunci un freamăt cu regele, să ştiţi, aşa… şi acolo l-am găsit pe Radu Budişteanu, care scosese o broşură cu nişte inversiuni de fraze ca să nu se cunoască… cenzura… în care vorbea că… că vrem rege, să vină regele în ţară… da, cu inversiune, aşa… Am găsit pe un senator care ridicase chestiunea în Senat şi pe care Goga l-a considerat neserios şi… după ce şi-a lichidat clientela politică, ne-a urcat pe noi pe terasă şi zice: „Acuma suntem numai noi între noi. Întâlnirea pe care am dorit-o foarte mult, că sunteţi tineri, şi voi aveţi aceleaşi elanuri ca şi mine. Ştiţi că este o psihoză, spune el, cu regele Carol al II-lea. Toată lumea vrea rege. Eh… venirea regelui este asigurată, i-am asigurat-o, această venire. Dar, ca să vadă că este din partea naţiunii, zice, v-am convocat aicea să scoatem o revistă întitulată «Vrem rege!», s-o scriţi voi şi o tipărim în sute şi mii de exemplare, şi-n toate centrele universitare se-mparte gratis pe toate străzile. Vrem rege, vrem rege, vrem regele! Şi de-asta, zice, luaţi-vă angajamentul fiecare să scriţi câte un articol şi în trei-patru zile să-mi aduceţi, ca să scoatem gazeta. O să mergeţi echipele acolo, şi o să mergeţi la Iaşi, «Vrem rege, vrem rege». O să v-aresteze. Nu e nimic. Ăsta e prilej de-a deveni eroi. Vă-nchipuiţi ce va fi, că regele va veni în ţară”. Deci, să prefaţăm venirea în ţară a regelui prin afirmarea unui curent. Asta a fost într-o duminică. Da. Ne-a-ntrebat pe fiecare. Eu eram la coada şirului, la coada frontului, şi la-nceput era fratele meu, care era, de fapt, conducătorul nostru. Şi-ncepe cu mine. „Eh, ce zici domnu’ Pan?”, „Domnule Preşedinte, gata, sunt de acord”, „Ce subiect îţi alegi?” mă întreabă. „Subiectul meu, să lovesc în Patriarh”. Patriarhul era în regenţă, fiindcă se scrisese multe lucruri murdare despre el şi… m-am gândit la subiectul ăsta, cântarea regilor cu mitra… cu mitra. Şi… gata… M-a aprobat. Fiecare ce subiect, fiecare. Cine n-avea, îi dădea el, Goga. Când ajunge la fratele meu: „Eh, dumneata?…”, „Sunt contra!”. Şi Goga rămâne uimit: „Cum eşti contra? Cum adică? Ce vorbirăm până acum?”, „Sunt contra”, „De ce eşti contra?”, „Fiindcă e un aventurier, zice, ăsta nu aduce decât răutăţi în ţara asta”, „Măi, dragul meu, zice, ştii cât te preţuiesc eu, da’ cu vorbele astea mă dezamăgeşti cumplit, zice. Noi toţi am căzut de acord şi ştim angajamentele pe care le-am luat”, „Domnule preşedinte, zice, eu vă respect pe dumneavoastră ca pe un sfânt şi, zice, sunt doritor să văd efigia dumneavoastră întotdeauna, puritatea ei absolută, dar, zice, aicea, vrând să faceţi un serviciu ţării, păi faceţi un rău servici. Pentru că acesta este un om deprins cu răul şi cu afacerile murdare, şi care este înrobit de o târfă, şi el… el nu va renunţa”. „A renunţat. A renunţat”, „N-a renunţat, domnule Preşedinte, n-a renunţat”, îi spune. „El va veni, şi nu sunt de acord, adică e vorba să-l chemăm în ţară, să-l aducem în ţară ca pe un rege, să-l aducem ca pe un rege, cu Statul Major al Armatei, Patriarhul, cu tren regal special, să intre în ţară cu angajamentele sfinte că va fi tot una cu tronul dinastiei româneşti. În modul ăsta, dar altfel, hoţeşte, însemnează să-i dăm putinţa de a-şi manifesta planurile lui”. Şi fratele meu… Goga l-a şi admirat pe de o parte, fiindcă a văzut că-i om de caracter, şi a doua sau a treia zi, când ne duceam la „Monitorul oficial”… ediţie specială: „Regele Carol în ţară! Regele Carol în ţară!” C-aşa era atuncea, erau vânzători de ziare… „Regele Carol în ţară”. Luăm ziarul, ediţie specială.

- Până la urmă aţi scos revista aceea?

- Nu, n-am avut timp. N-am avut timp. Nu.

- Şi a venit mai devreme.

- A venit înaintea noastră, da. Înainte. Avusese o înţelegere, o comunicare cifrată din partea lui. „Sunt deplin sănătos şi aş vrea să ne vedem cât mai curând!” Cam aşa ceva spunea el.

- Şi?

- Gata. Şi în timpul ăsta mă-ntâlnesc cu Bacovia pe stradă. Eram cu fratele meu. El: „Gata, am pierdut ocazia de a fi eroi”. Da, că dacă apucam să dăm vestea, ne aresta, şi pe urmă… Da’ fratele meu nu participa. El era un caracter extraordinar, nu puteam să-l înduplec nici eu. Şi el a venit cu avionul, s-a oprit în Transilvania, a făcut o decolare acolo… a băut nişte apă… i-a adus o femeie nişte apă şi s-a oprit la Palat şi la Palat era colonelul… cum îl chema? Nu-mi vine numele lui… O să vi-l spun…

- N-are nimica.

- Da… O să vi-l spun. Care era comandantul gărzii. „Bine aţi venit, Maiestate! Poftim, poporul vă aşteaptă”. Asta este momentul înstrăinării lui. Că dacă punea mâna pe el şi îl aresta şi-l dădea pe mâna corpului de gardă, atuncea se schimba situaţia. Da’ ăsta… este interesant, numele lui… Prima dintre victime a fost el. Dintre victimele lui Carol al II-lea. Acest colonel, care i-a dat…şi pe urmă a început, a avut, cum să spun… asta… întâlnirea cu şefii de partide, şi aceşti şefi de partide, fiecare şi-a spus cuvântul. Cuvântul, bunăoară mi-l aduc aminte, al lui A. C. Cuza: „Bine-aţi venit, Maiestate, să vă luaţi rolul, să conduceţi ţara, vă aşteptam”. Cuvântul domnului Iorga: „Voi servi cu plăcere pe un principe Carol în regenţă, niciodată însă un rege Carol al II-lea”. Iorga, Iorga a spus. Al treilea, Duca: „Să mi se taie mâinile de la cot dacă voi servi vreodată un rege Carol al II-lea”. Şi alţii, Maniu, şi-a luat angajamentul ca să… Mihalache şi-a luat angajamentul ca să-l servească. Aşa că a avut adeziunea partidelor politice, cu excepţia liberalilor. Şi Duca a plătit aceste declaraţii. Pentru asta a fost omorât. Ştiţi…

- Cum să nu!

- Aşa…

- Dar, spuneţi-mi, dumneavoastră îl ştiaţi probabil pe Gusti încă de la facultate.

- A, sigur.

- Dar pe mine mă interesează dacă el a avut o legătură cu Carol al II-lea înainte de plecarea lui şi încă de la Iaşi, sau nu ştiţi despre treaba asta?

- Nu prea ştiu. Nu prea ştiu dac-a avut înainte sau nu. Ceea ce ştiu este că domnul Gusti, în afară de activitatea universitară, şi înainte de-a-ncepe aceste acţiuni cu echipele studenţeşti, dânsul avea Institutul Social Român. Acest Institut Social Român era un fel de organizaţie care copia oarecum activitatea Academiei Române. Deci se manifesta la Fundaţia Carol, care era o bijuterie şi era anume făcută pentru aşa ceva şi… Gusti… şi membrii acestei instituţii, din personalităţi mari, alese de el sau poate era şi-n comitet, personalităţile acestea mari ţineau câte-o conferinţă la Fundaţie. Aceste conferinţe durau o oră, în fiecare duminică, la ora 11. Era plină sala.

- Aţi fost şi dumneavoastră?

- Da, întotdeauna mă duceam.

- Şi ca student, şi după aceea?

- Da, întotdeauna ne duceam la toate conferinţele. Era o plăcere să asişti la conferinţe.

- Şi lumea de-acolo a fost mai selectă, adică…

- Da, sigur. Numai personalităţi de mâna-ntâi, personalităţi, academicieni, universitari de mâna-ntâi. Şi toţi veneau foarte pregătiţi. Şi Gusti era motorul, elementul dinamic care el recomanda, pe urmă era un comentariu pe care-l făcea el. Şi atuncea am văzut că Gusti era o personalitate centralizatoare, ştiţi, centralizatoare, aşa, care putea să strângă-n jurul lui mari personalităţi şi-n acelaşi timp să le dirijeze. Şi asta… am văzut. Mi-a făcut reproşuri odată – asta am şi scris-o eu în „Gândirea” – că, obişnuit cu conferinţele lui Gusti, la ora 11, ne-am dus la profesorul Paulescu. Ştiţi de Paulescu. Nicolae Paulescu, mare savant, cel mai mare savant român, care a inventat insulina, cu care se tratează diabetul. Deci, unul dintre cei mai mari binefăcători ai lumii.

- Da, da, bineînţeles…

- Însă persecutat. Foarte persecutat, fiindcă el a scris, în afară de partea lui medicală, a scris şi multe cărţi în care intră în secretele iudaice şi… trage anumite concluzii defavorabile lor şi pentru asta, gata, s-a pornit o ură contra lui, încât n-a putut să ia nici Premiul Nobel pentru această descoperire, au luat-o alţii… nişte şarlatani care i-au furat-o şi care, în cele din urmă, au recunoscut că este al lui Paulescu. Şi l-au neglijat, l-au desconsiderat mereu… ceea ce pe el… el era, era un sfânt ăsta, era deasupra tuturor şi dacă trăia, v-asigur, că descoperea leacul cancerului, că era un sfânt domnule, el lucra cu putere divină… Eh şi asta, că vroiam să spun despre el… în legătură cu ce… am uitat…

- Apropo de aceste conferinţe ale lui Gusti.

- Aşa, aşa. Şi, fiind studenţi, ne hotărâm să mergem la Paulescu să ne ţină o conferinţă. Şi ne ducem noi la el acasă, ne-a primit zâmbitor, cum era el, blând, şi îi spunem: „Am venit, vă rugăm, să ne ţineţi o conferinţă”, „Cu plăcere, dragii mei. Când?”… „Într-o duminică”, „La ce oră?”, „La ora 11”, „La ora 11? Păi, la ora 11 dumneavoastră nu sunteţi la biserică? Sunteţi studenţi creştini, văd.” Că aveam insignele noastre, studenţi creştini, ştiţi insignele astea cu tricolorul, zice: „Studenţi creştini. Nu sunteţi la biserică la ora asta?” Era foarte religios. „Da, dar…”. „A, păi atuncea, mă mir cum aţi venit la mine. Duceţi-vă la Institutul lui Gusti, că acolo găsiţi personalităţi care vă pot satisface dorinţa dumneavoastră. Eu sunt la biserică la ora asta”. „Sigur, ne cerem scuze de această neglijenţă a noastră”, şi am căzut de acord că altădată. Vă spun această…

- Deci, Paulescu nu a avut de-a face cu…?

- Nu, nu, nu…

- Şi cine nu mergea? Că aveam impresia că toată lumea ţinea conferinţe acolo. Cine nu a fost de acord cu Gusti? Cred că aproape nimeni nu putea să…

- Nu, nu, erau, erau de acord. Cu toţii erau de acord. Da, toţi. Şi aveam un profesor, Taşcă, la economia politică. Aicea vă spun o chestie mai nostimă. Aşa… şi, ca student în anul I, Taşcă ăsta avea figură de răzeş, avea mustaţă răzeşească, ziceai că e ţăran, aşa… dar îl aranja teribil, un ţăran aşa, ştii, de-nfăţişare doar, dar de mare forţă intelectuală. Şi economia politică, ştiţi că este o ştiinţă pasionantă aşa… care te atrage! Asta… în sfârşit… nu ştiu dacă trebuie înregistrată sau nu… Ei, eu nu aveam cursuri. N-aveam cu ce să cumpărăm cursuri. Şi mi-am împrumutat şi eu un curs de la un coleg şi-ntr-o noapte l-am frunzărit. Şi mi-am dat socoteala de cuprins. Să vedeţi dumneavoastră că adineaori spuneaţi de voinţă, de a face ceva… Cât eram de tânăr, şi pe vremea aia scriam la nişte reviste de dreapta care apăreau atuncea. Una-i zicea „Străbunii”, alta „Facla românească”… Scriam articole, ca student, aşa, şi… deci văd eu în ce constă… mai fusesem şi la cursuri, îi audiasem câteva prelegeri şi, văd eu… m-am lămurit. Da’-mi fac socoteala. Să mă prezint la examen aşa cum sunt, nepregătit. Zic, la urma urmei, eu îmi permit să scriu articole de economie politică şi de politică, să mă citească lumea şi să ia învăţătură de la mine, să nu fiu în stare să fac faţă la examen? Ia să-ncerc eu! Şi mă duc, dom’le, la examen cu această, această obligaţie pe care mi-am luat-o. Şi el – ne scotea aşa… câte zece-doisprezece pe un rând, în faţa amfiteatrului. Nu ştiu al câtelea eram eu. Îmi pune întrebarea. Consecvent cu încrederea ce-o aveam în mine, încep să vorbesc. Şi vorbesc, şi vorbesc, şi el m-ascultă şi dă din cap, m-ascultă, mai trece la altul, mai îmi pune o întrebare rămasă fără răspuns, şi-mi spune, zice „Dumneata n-ai citit cursul meu, se vede că n-ai citit cursul meu, dar te trec pentru că eşti inteligent. Eşti inteligent şi ştii să te descurci. Şi în problemele economice văd că ştii dă te descurci şi prevăd că vei manifesta un interes deosebit şi pentru economia politică”. Şi mi-a dat notă de trecere /râde/. Eu i-am spus că n-am avut bani să cumpăr cursul, dom’le, şi am luat şi eu cu împrumut. Asta v-am spus-o aşa, ca o amintire amuzantă, din viaţa studenţiei mele. Am avut şi alte chestii de felul ăsta…

- Aveaţi legături mai strânse cu unii dintre oamenii mai tineri din jurul lui Gusti? Văd că dumneavoastră aţi fost mai mult în mediul literar.

- Da.

- Dar au fost o mulţime de oameni, Stahl, Neamţu, Golopenţia, Herseni…

- Conea…

- Conea… Vulcănescu. Aveaţi preocupări asemănătoare…

- Nu, nu. Să vă spun cum a fost intrarea mea la Gusti. Noi scoteam o revistă, „Sfarmă piatră”. Aţi auzit de ea…

- Da, da…

- Aşa… aşa. Era o revistă de dreapta, cu titlul dat de Nichifor Crainic. După ce a suprimat „Calendarul”, c-am trecut peste epoca cu Duca şi cu procesul… procesul care era interesant de ştiut… Nu ştiu, poate vom face altădată sau… aşa. I s-a suprimat „Calendarul” lui Crainic…

- Facem altă dată, dar acum să  mergem pe această pistă…

- Da… Şi s-a suprimat „Calendarul” şi atuncea a scos, sub numele, adică, ca directorul-student Gregorian, Alexandru Gregorian. Bun gazetar era, a ajuns la Madrid el cu timpul. Şi scotea revista „Sfarmă piatră”, titlu dat de Nichifor Crainic, la care acesta scria sub pseudonim, Iuventus sau nu ştiu cum. Aşa… şi, la această revistă, care era a tineretului, a noastră, a tinerilor, foarte citită, extraordinar de citită, dezbăteam toate problemele vremii cu competenţă şi entuziasm. Şi scria la această revistă şi Octavian Neamţu şi Conea. Scriau cu noi, ei. Deci, acceptaseră şi ei coloratura asta, de dreapta. Noi eram în polemică cu „Cuvântul liber”, cu presa de stângă, adică polemizam…

- Era şi o revistă care avea numele de „Dreapta”.

- Da… da…

- Aţi publicat şi acolo?

- Da, cum să nu! Da. Puţin am scris acolo. Asta era însă revista cea mai citită, cea mai căutată, de prestigiu, care avea şi…

- „Sfarmă Piatră”.

- Da… „Sfarmă Piatră”. Şi eram al doilea în ierarhia, în publicarea ei. Şi cu Neamţu de-acolo ne-am împrietenit… venea la redacţie, una, alta… Şi am văzut că el este cel mai apropiat de Gusti. Cel mai apropiat de Gusti. Era… era ceva de legionar în el, să ştiţi…

- Da?!…

- Da, avea ceva de legionar în sensul ăsta de spirit de activitate, de organizare… de organizare. Şi ziua, şi noaptea el stătea între arhiva lui şi cu… băieţi pe care îi chema şi pe care îi îndruma… Era un om foarte activ. Şi, sigur că nu-i displăcea mişcarea legionară. Era într-o rudenie oarecum tot acel Serviciu Social cu Garda de Fier, că asta era filiaţia. Că, la un moment dat, regele, sub sugestia lui Gusti, a găsit necesar să facă o organizaţie care să concureze Garda de Fier. El, cu mijloacele pe care le-avea şi Garda de Fier cu… Şi cu legislaţia pe care-a creat-o, Gusti a născut întâi şi-ntâi interesul pentru satul românesc. Acest interes pentru satul românesc a determinat o acţiune extraordinară, generală, în intelectualitatea românească. Interesul pentru satul românesc. Nu era numai Gusti, să vă spun… în privinţa asta. Era şi Blaga, cu Elogiul satului românesc, era Nichifor Crainic cu gândirismul care… intra satul românesc, avea pe… era pe primul plan, era Liviu Rebreanu, care ţinuse la Academie… Cum să spun?… Despre satul românesc. Şi primul roman care a apărut la noi cu autenticitatea ţărănimii este Ion. Aşa… Era Rădulescu-Motru, care ţinuse la Academie Psihologia ţăranului român, şi… chiar şi eu mi-am avut contribuţia mea, în care am ţinut o conferinţă intitulată Intrăm în sat. În satul lui Coşbuc. Intrăm în satul lui Coşbuc pe o poartă, ca să ieşim pe poarta de la urmă. Şi… cum găsim viaţa românească în satul lui Coşbuc, absolut cea mai autentică viaţă românească, cea mai autentică, din toate punctele de vedere: şi idilic, şi-al muncii, şi-al petrecerilor, mă rog, sub toate aspectele. Că doamna… trăia doamna Coşbuc şi m-a invitat să-i fac o vizită acasă.

- Şi un  prieten al lui Neamţu, Anton Coşbuc, tot de la Fundaţie…

- Coşbuc. Da, da, da, da. L-am cunoscut, da, l-am cunoscut. L-am cunoscut pe domnul Coşbuc. Da… Mai trăieşte?

- Eh, nu ştiu. Nu cred.

- Nu cred… da, da, era din familia Coşbuc. Şi, deci, vedeţi dumneavoastră, manifestări au fost în general în toată intelectualitatea românească. Şi regele Carol al II-lea a găsit – că nu era prost, era foarte inteligent – că accentul acesta al politicii pentru sate este extraordinar de binevenit. Extraordinar de binevenit… pentru ridicarea satelor. C-aşa se numea acţiunea, „Ridicarea satelor”. Ridicarea din înapoierea şi starea-n care se afla. Vedeţi… părerea mea asupra ţăranului român… Ţăranul român are toate calităţile pentru ca să devină un om înstărit. Ei, şi-n primul rând pentru că este muncitor. În al doilea rând, are ambiţia de a se realiza. În al treilea rând, om care-şi face familie, şi familia trebuie întreţinută, şi ştie să-şi ia această răspundere. În alt rând, el ştie că aparţine unui neam şi este în suveranitatea de sânge a acestui neam. Zadarnic spun ăia că… rasism şi-aşa mai departe… Nu facem rasism. Îl fac cei care au introdus această formulă, pentru ca să învrăjbească lumea. Nu există rasism. Există om şi om, depinde de felul cum se manifestă. Am auzit, aseară, la televizor, şi mi s-a umplut inima de bucurie. Bunăoară, un delegat de la… asociaţiile ăştia occidentale, vorbind despre reformele care trebuiesc făcute în legătură cu viaţa minorităţilor, spune, zice: „Reformele acestea să nu ducă la conflicte. Luaţi seama!” Mult adevăr este aicea. Ca-n Serbia. Zice: „Minorităţile cu… populaţia respectivă să trăiască… e chestie de suflet şi de inimă”. Auziţi? Mi-a plăcut aceasta… Să trăiască în bună înţelegere, să se iubească ei între ei, zice, şi să se-ajute ei între ei. Asta este toată filosofia convieţuirii cu minorităţile. Ăsta este. Nu să vii… hai să facem o universitate maghiară, pentru că… Ce să faci cu ea, dom’le? Te-ntreb eu, pe matale, din punct de vedere practic, ce rost are o universitate maghiară? Decât numai o ostilitate faţă de limba română. Şi-această ostilitate pune două ipoteze. Două ipoteze. Unu: dumneata eşti incapabil să-nveţi limba română după o mie de ani de convieţuire, ceea ce-nsemnează o minte foarte redusă, ori dumneata eşti de o rea voinţă atât de groaznică, încât accepţi conflicte interetnice pentru acest lucru. Nimeni nu te obligă ca să nu-ţi ştii limba maternă, să… s-o foloseşti… asta este… nu s-a pomenit. Cum am trăit pân-acuma, cum… trăim bine. Şi eu ştiu de la unguri, de la unguri ştiu… Să ştiţi, dumneavoastră, eu am avut un prieten ungur, poet. Îi am cartea aicea, cu dedicaţie. M-am împrietenit cu el la masă la scriitori. Mă duc eu la masă să găsesc un loc liber lângă o masă la care era numai o doamnă. O doamnă cu-n copil. O doamnă foarte drăguţă. „Doamnă, zic, e loc aicea?”, „Da, poftiţi”. Şi vine chelneriţa să ne servească. Da’ eu zic… „După doamna”. Zice „Nu”. Doamna era soţia unui… unui scriitor, care nu era de faţă. Nu era de faţă. El ar fi avut dreptul să comande, dar ea nu. Aşa că… „Uite, îi dau cartela mea, zic, poftim, bonul de la cartela mea, să serveşti pe doamna, şi pe mine mă serveşti la liber”. Şi-n sfârşit a acceptat aia. Doamna, care a fost foarte impresionată de gestul meu. Deci, gest nepremeditat, necalculat, un gest omenesc, aşa cum trebuia să fie. Şi vine soţul ei, care-avea dreptul şi… şi-i spune ceva. Soţul ei mă ia în braţe şi mă sărută. Era ungur. Scosese o carte şi nu, n-o avea cu el, da’ a spus când va veni rândul viitor… Ei bine, oamenii ăştia mi s-au făcut aşa de prieteni mie… Vă spun, când veneau la Bucureşti, ea singură spunea: „Nu era nevoie să viu, da’ am venit neapărat ca să mai stăm la masă cu domnul Vizirescu”. Ce vreţi mai frumos?

- Vă mai aduceţi aminte de numele lui?

- Am cartea aice-aşa, am cartea, da… Sigur că… o să vedeţi că are o dedicaţie… pentru mine este un… cum să spun… o recomandaţie faţă de lume… O am, cartea, aicea, o am cartea… Dar să ştiţi, memoria mea, vedeţi dumneavoastră, că nu mai funcţionează cum trebuie.

- Oh, vai de mine! Îl concuraţi chiar pe Stahl, care a avut o memorie fantastică.

- Da?

- Dar să rămânem la „Sfarmă Piatră”, la Neamţu şi Conea…

- Făceam deci, eram o familie împreună la… „Sfarmă Piatră”. Şi atuncea când a luat fiinţă… ăsta era cu echipele… Neamţu. El era cel mai apropiat lui Gusti. Îl iubea Gusti extraordinar şi… era cu echipele, cu tot… şi el sigur că-şi publica în „Sfarmă Piatră” articolele în legătură cu filosofia lui Gusti, ceea ce noi eram de acord. El are o filosofie „militans”. Asta defineşte, nu-i aşa…

- Sociologia militans.

- Sociologia militans. Asta-i defineşte aşa de plastic şi de simplu activitatea. Că altfel, sociologia fără această acţiune nu face doi bani. Rămâne teoretic. A scos-o din cabinet şi a băgat-o… şi a mers pe teren. Asta este revoluţia pe care a făcut-o Gusti. Şi nouă ne plăcea. Şi ne place. Ne place. Altceva este… mai nou în sociologie nu poate veni, după socoteala mea. Mergi acolo, cum faci cu bolnavul în spital, să-l analizezi. Să vezi ce faci cu el, tot aşa, a mers cu ţăranul, să-l cunoşti în toate. Şi acţiunea era fantastică, însă era paralelă cu mişcarea legionară. Asta a fost…

- Deci nu au fost în conflict?

- Nu, nu a fost un conflict, dimpotrivă, pot spune că în Serviciul Social existau foarte mulţi legionari. Foarte mulţi! Aceşti legionari fuseseră elevi de-ai lui Gusti, şi Gusti ştia – cum era Bernea bunăoară –, ştia că este legionar, şi cu toate astea îl iubea şi îl folosea în toate celelalte. Nu numai atâta, dar Gusti nu era exclusivist. Ştiţi, el vroia şi din experienţa altora, să-şi asume şi el în programul lui, activitatea pe care o s-o desfăşoare. Deci, prezenţa legionarului era binevenită. Eu ştiu că printre…. Nu numai atâta, dar Gusti avea… avea un grup de elită, de legionari care-l ţineau protectiv sub garda lor, sub atenţia lor. Nu că-l păzeau, dar erau oamenii lui de nădejde, ca Garda de Fier să nu-i poată face vreun rău. Şi… ştiţi, exista poate şi îndoielile acestea că s-ar putea întâmpla ca Garda de Fier cu… cu anumite apucături pe care le avea, să zicem, nu în mod absolut, dar, mai mult, că se infiltraseră între ei şi diferite elemente… destructive. Se infiltraseră… Şi asupra acestei chestiuni vă spun următoarea amintire. Mi-a spus Dănulescu, care făcuse parte din generaţia de la ’22 – el era doctor, ieşise doctor, dat afară, şi-a făcut studiile la Paris şi lucra pe vizavi de Legaţia engleză. Şi că într-o noapte l-a chemat Corneliu Codreanu – se-mbolnăvise nevasta lui. Şi Costache, c-aşa îl chema pe Dănulescu, Costache, zice, uite, am consultat-o, am văzut ce este, am luat măsuri, una, alta şi pe urmă am stat toată noaptea cu el de vorbă. Şi i-am spus aşa, zice: ‚Mă Corneliu, tu ştii mă, că au năvălit în Garda de Fier o serie întreagă de elemente oportuniste, de elemente compromiţătoare, zice, tu ştii? Tu ai un ideal sfânt, curat şi ăştia o să te compromită”. Şi-atuncea Codreanu i-a răspuns: „Ştiu, dragă Costache, zice, ştiu, zice, suntem însă în faza aceasta de popularizare. Acum suntem în faza de popularizare, când contează şi numărul. Zice: n-am ajuns la selecţie. Nu suntem gata să… noi nu suntem organizaţi acum să luăm puterea. Nici pomeneală! Aşa că vom fi organizaţi şi selecţia toată făcută, şi atunci când va fi vorba de putere, eu la tine viu să te pun ministrul sănătăţii. Nu pun chiar dintre cei mai apropiaţi ai mei”. Aşa era… mi-a spus el… mi-a spus el punctul lui de vedere… pe care l-am…

- Dar, apropo de grupul de legionari care-l ocroteau pe Gusti?…

- Da, acest grup care era dintre cei care-l admirau pe Gusti. Era imposibil să nu-l admiri pe Gusti şi să-l socoteşti în afară de ideea românismului. Că totul era pe linie românească… totul ce se făcea, ştii… Eu… păcat, aţi văzut „Curierul Serviciului Social”? Aţi văzut?

- Da, da.

- Da? Cum… cum arată? Că…

- Pot să vi-l aduc.

- Da!? Să-mi aduceţi şi mie să văd.

- Sigur că da. Ce mă interesează… nu vă aduceţi aminte de oamenii, de legionarii care-l apăreau pe Gusti?

- Păi, toţi aşa, care erau în jurul lui, toţi care erau în jurul lui. Sigur, Bernea era cel dintâi, nici nu mai încape discuţie. Şi alţii şi… Păi, şi toţi. Ţineam la… Eu ţineam la Gusti extraordinar, ca la un părinte al meu.

- V-aţi împrietenit cu Neamţu şi atunci el v-a chemat la Serviciul Social?

- Da, el m-a chemat. Aşa.

- Şi ce aţi lucrat acolo?

- Să vedeţi… ne-a chemat, întâi-şi-ntâi pe Alexandru Gregorian, care era directorul lui „Sfarmă Piatră”. Ăsta era un tânăr gazetar de foarte mare talent. Şi l-a chemat pe el, ca să fie conducătorul „Curierului Serviciului Social”. Şi eu, ajutorul lui. Şi am acceptat. Ce se întâmplă însă? Nici n-a apucat să apară „Curierul Serviciului Social” şi ăsta, angajat de ziarul „Universul” a fost trimis în Spania, corespondent de presă al ziarului în Spania. Şi lui Gregorian i-a convenit această alternativă… să aibă rol de ziarist internaţional al ziarului „Universul”, decât să stea la… Aşa a socotit el. Şi atunci Neamţu mi-a spus: „Domnule Pan Vizirescu, te rog să iei dumneata lucrul lui Gregorian, să iei conducerea, adică redactor-şef… sau director… Ce se-ntâmplă? Domnul Gusti era la Washington, era cu expoziţia românească de la Washington. Poate c-aţi auzit…

- Da, cum să nu!

- O expoziţie care a durat trei luni de zile. Şi în timpul ăsta se formase Serviciul Social.  Pe strada Cobălcescu, ştiţi, acolo sunt casele acelea… Erau trei case.

- Da, imense.

- Imense, da. Şi mai erau şi alţii, aveau… din consiliul de conducere… mai erau, unu’ Pană, nu ştiu mai cine, însă eu căpătasem o importanţă extraordinară… extraordinară. Îl făceam, Serviciul Social, în colaborare cu Neamţu, cu… trebuie să-l organizăm. Şi-mi dăduse pe Radu Miron Paraschivescu, care era un trepăduş ţigan, aşa, băgat pe sub pielea lui Gusti, să colaboreze cu mine. Am colaborat vreo două numere şi pe urmă l-am îndepărtat. Eu l-am îndepărtat. „Dom’le, pleacă de-aicea, te rog să nu mai vii, că mă-ncomodezi!” Şi i-am spus-o şi lui Neamţu. Însă auziseră ei de mai înainte. L-am îndepărtat. Era un comunist, chiar de-atunci comunist. Ştiţi cum m-a bulversat într-o zi? Când în vara lui ’40 sau ’39… mă urc în tramvai, veneam de-acasă şi mă duceam la redacţia „Gândirii”, şi când colo, în tramvai, mă pomenesc cu el că vine la mine şi zice: „Ai auzit, ai auzit, ai auzit, dom’le, auzi?” Zic: „Ce s-aud?”, „Ne-au cerut ruşii Bucovina şi Basarabia, dom’le! Ne-au luat… trei zile… ne-au cerut ruşii…” Da’ a fost satisfăcut, aşa, şi zic: „Cum?! Cum, cum, cum?! Cum spui vorba asta şi te râzi, zic, eşti fericit?”, „Păi eu prevedeam lucrul ăsta!”… Aşa că asta-i imaginea pe care am avut-o eu despre această secătură, ţiganul ăsta ce era! Şi… asta era după ce îl dădusem afară de la „Curierul Serviciului Social”. Ei, şi la „Curierul Serviciului Social” aveam centrele de formare a cadrelor. Adică şcoli pentru băieţi şi pentru fete. Or, toţi studenţii care aveau licenţa, nu puteau ocupa un post în meseria lor, dacă nu făceau un an de practică pe teren. Asta a fost legea care… care da-n cap mişcării legionare. Da-n cap mişcării legionare. Pentru că asta era oficială, mergea pe teren şi-avea posibilităţi ca s-ajute ţăranii. Avea posibilităţi să-i ajute. Avea posibilităţi superioare… superioare pentru ca să poată face educaţia ţărănimii şi-n acelaşi timp ajutorul pe care-l merita. Asta a fost o lege extraordinară din punctul ăsta de vedere, fiindcă mergea la fiecare om în sat, la fiecare om, să vadă condiţiile de viaţă. Ce vrei mai mult de-aşa? Ce mişcare a mai făcut acest lucru? Să vadă condiţiile de lucru, de ce are nevoie, de le treci pe hârtie, se transformă în legi. Legile… partidele politice, spuneţi şi dumneavoastră, ce credit poţi să dai partidelor politice? Ca să vorbim cinstit acuma, ştii… În democraţie, că vine ăla cu un program, ălălalt cu un program, programul e… sunt demagogice, nici ei nu ştiu despre ce e vorba, şi numai cu făgăduieli vin, ca să obţină sufragiul de care au nevoie. Şi pe urmă să devină nişte beneficiari ai unor salarii şi-ai unor funcţii… care să le aducă numai beneficii. Eh, Legea Serviciului Social era formidabilă, era ca o armată care avea altă misiune, nu aceea de a lupta pentru a-şi apăra ţara, ci de a o ridica. A o ridica din toate punctele de vedere. Această armată, cu elementele pregătite, cum v-am spus, studenţi licenţiaţi. Şi evreii erau excluşi…

- Cum?

- Evreii erau excluşi. Şi când m-am dus eu la o şcoală, în inspecţie, c-atuncea se făceau inspecţii pe la şcolile astea, am găsit vreo doi care mi s-au plâns. Că „de ce noi nu suntem acceptaţi, de ce nu suntem?”, „Păi, zic, e o acţiune pur românească, înţelegeţi dumneavoastră, pur românească, dirijată chiar de suveranul ţării, care are răspunderea ei şi, zic, ca să nu se creeze conflicte…”, „Păi, zice, şi noi suntem medici, şi noi suntem…” spuneau. E-adevărat că aveau dreptate din punct de vedere, dar regele îşi lua şi această… cum să spun… principiul ăsta, ştii, ca să fie de un caracter mai românesc, toată această acţiune. Deşi, la drept vorbind, în toate ţările socialiste, în… Anglia… în Germania era Hitlerjugend, tineretul englez… tineretul german, în Italia, fascismul, tineretul fascist, da’ nu organizaţi aşa. Nu, ei erau organizaţi pe mase politice. La Gusti, absolut pe masă strict naţională. Iar ţara în cercetare. Ţara-n cercetare şi îi descoperi nevoile şi vii cu remediile. Şi remediile se transformă în legi şi partidele; nu e nevoie să vină cu doctrinele lor, pentru că doctrina o impune însăşi necesitatea pe care ţi-o aduce constatarea la faţa locului a realităţilor. Formidabilă! Ideea asta… e… cum să vă spun? N-am putut să… s-o… şi am scris cu tot entuziasmul,  cu tot entuziasmul…

- Înţeleg.

- Şi-n timpul ăsta, Gusti era la New York. Era conducătorul expoziţiei noastre de la New York. Unde a fost şi Maria Tănase, luată ca o exponentă a cântecului popular românesc, da’ unde ea era o răsfăţată şi cică ar fi făcut… în sfârşit… ar fi spus un vers pornografic, în cântecul ei cu busuiocul, care l-au înţeles românii care erau acolo, şi pentru asta a fost ea expediată imediat în ţară. Şi când a venit Gusti ne-a găsit pe noi, albinele la treabă, ştii, în plin lucru. Octavian Neamţu, parcă-l văd pe Neamţu… sta, aşa, pe-un scăunel, înconjurat de reviste, de arhivă, şi Octavian Neamţu, când a venit, m-a prezentat lui Gusti. Gusti mă ştia din scris. Fiindcă am avut, să ştiţi, plăcerea de a fi remarcat de personalităţi glorioase în scrisul meu înainte de a fi cunoscut. Şi asta este pentru mine un capital de apreciere în ceea ce priveşte valoarea mea de scriitor. Când m-a privit, măi, şi s-a bucurat atât de mult că eu lucrez la revistă! I-a părut aşa de bine! „O, mulţumesc, domnu’ Pan Vizirescu, că colaboraţi cu noi. Vă mulţumesc”. Zice: „Uite la revistă!” Revista… i-a plăcut. „De-acum înainte, spune aşa, o să lucraţi direct cu mine. Lucraţi direct cu mine, zice. Eu vă dau toate directivele şi dumneavoastră le folosiţi în… dezbaterile pe care le faceţi”.  Şi… revista apărea mereu, săptămânal apărea.

- Da, da, în timpul verii, nu?

- Da… apărea cu fotografii de Bauh. Cine era Bauh? Bauh era un mare artist fotograf, foarte mare artist fotograf, evreu, da’ era… ne-ntrecut. Era cam şchiop. Şi îl angajase Neamţu, cum făcuse, dar îl angajase, îl plătea enorm de mult, şi ăsta mergea la şcolile unde se organizau cadrele mişcării. Ştiţi că toţi mergeau la centre de educaţie. Aşa… şi Bauh mergea cu aparatul lui şi, şchiop, aşa cum era… şi lua nişte… aveam şi eu nişte fotografii cu Gusti alăturea… mi s-au distrus, au putrezit. Nu le mai am. Şi, aşa că revista, care avea formatul „Universului” publica fotografii făcute de Bauh ăsta, artistice, la mărimi deosebite, şi aveau foarte mare putere de atracţie. Şi plus articolele. Şi Gusti îmi spune într-o zi: „Domnule Pan Vizirescu, zice, îţi sunt aşa de recunoscător pentru «Curierul Serviciului Social», cum apare”. Titlul i l-a dat Neamţu… „Curierul Serviciului Social”. „Sunt aşa de… ştiţi ce spune Maiestatea sa regele, zice, m-a întrebat: «Mă, unde-o scoateţi, la Paris? Că numai la Paris am văzut asemenea publicaţii». Nu, aicea, zice, uite, cu băieţi de-ai noştri”, „Bravo, mă, bravo!”

- Şi hârtia era foarte bună.

- Şi hârtia, da, da… desigur, comandă specială. Zice: „Spune-le colaboratorilor tăi că… toată admiraţia mea. Bravo, bravo!” Îi plăcea regelui foarte mult, şi noi eram încântaţi că putem să-i satisfacem şi dorinţa aceasta. Deosebit de Serviciul Social exista şi Straja ţării, ştiţi?

- Da, cum să nu!

- Straja ţării care era o altă organizaţie, de care vom vorbi altă dată.

II

- Data trecută am vorbit despre Octavian Neamţu. L-aţi cunoscut la „Sfarmă Piatră”.

- O revistă de dreapta, aşa… unde scriau, din generaţia noastră, elemente mai remarcabile, aşa, din generaţia noastră, şi printre ei se afla la  „Sfarmă Piatră”, şi Conea, Ion Conea, care era din Serviciul Social. Şi alte valori, aşa, Dragoş Protopopescu, profesor de limba engleză, Toma Vlădescu… Dragoş Protopopescu, cel mai bun traducător al lui Shakespeare, un om de o valoare extraordinară…

- Cine a înfiinţat revista, cine a fost redactor-şef?

- Iniţiatorul este Nichifor Crainic, care a înfiinţat-o… el a înfiinţat-o, pentru că îi desfiinţaseră ziarul lui, „Calendarul”. Avea un cotidian, „Calendarul”, şi l-au desfiinţat. Nu ştiu dacă v-am vorbit despre „Calendarul”. Trebuie să vă vorbesc… Era al treilea ziar. Întâi „Cuvântul”, unde scrisese şi Crainic şi Şeicaru, şi de aicea a plecat Şeicaru, şi a făcut „Curentul”, şi pe urmă… unde era şi Crainic şi Cezar Petrescu. Pe urmă a plecat Crainic şi a făcut „Calendarul”, care a fost subvenţionat de un inginer, nu-mi aduc aminte numele lui acuma, da’ pe parcurs poate că da. Şi… nu i-a pus nicio condiţie. I-a spus: „Mie-mi place cum scrii dumneata şi vreau să ai o gazetă personală”. Crainic era ortodoxist şi naţionalist…

- Nu era şi legionar?

- Nu, nu era legionar. Şi-n acelaşi timp era una din cele mai puternice forţe spirituale ale culturii noastre, cu o viziune personală, tradiţionalistă, dar înnoitoare… cu spirit înnoitor al tradiţionalismului, ortodoxismul nostru şi naţionalismul. Ăstea erau cele două principii pe care se axa gândirea lui Crainic. Şi el scotea în timpul ăsta revista „Gândirea”, unde se afirma doctrina…

- Aceea a  fost revistă lunară.

- Lunară, da.

- Iar „Calendarul” apărea zilnic.

- Zilnic. Şi la revista asta lunară care era cea mai mare revistă a ţării, era o revistă întemeietoare de cultură, Crainic era cu doctrina lui, cum nu era nicio altă revistă şi… acolo erau grupaţi cei mai mari scriitori ai vremii: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu – poetul, Gib Mihăescu – romancierul, Cezar Petrescu, Ion Pillat, valorile mari ale scrisului nostru românesc, acolo erau… Acolo se dezvolta o filosofie, o filosofie originală, românească. „Spaţiul mioritic” acolo s-a creat, acolo s-a iniţiat, şi Lucian Blaga acolo şi-a publicat toată filosofia lui. O publica fragmentar, în eseuri şi… asta era în revista „Gândirea”. Şi din „Gândirea” pe urmă a scos „Calendarul”. „Calendarul” acesta – aşa l-a numit Crainic – era de dreapta. Domnul Cristodorescu, aşa se numea cel care-a finanţat… Şi domnul Cristodorescu a spus, zice: „Eu te ştiu pe dumneata, zice, că nu agreezi partidele politice din vremea noastră”. Fiindcă partidele… Dumneavoastră ştiţi ce sunt partidele. Sunt asociaţii de afacerişti, mai mult, interesul ţării este pe alt plan. Partidul e pretextul, ei sunt ca să poată să-şi facă… afacerile lor. Şi, i-a spus, zice: „Eu atâta ţi-aş… dacă intră în voinţa dumitale, să dai o atenţie deosebită tineretului”. Tineretului, care s-afirma atuncea. Tineretul, adică, mişcarea legionară luase fiinţă, era chiar în desfăşurarea activităţii, dar nu aveau o publicitate. Nişte reviste lunare, săptămânale… Aşa că primul ziar care i-a luat în serios a fost „Calendarul”. Şi, la „Calendarul”, Crainic le-a dat o consideraţie deosebită, adică i-a valorificat. Că, ei ce urmăreau? Urmăreau ca să facă o politică de caractere, adică să creeze caractere în politica noastră, pe care să se poată bizui ţara în nevoile ei. Şi… le-a acordat creditul lor. Nu s-a-nscris, dar le-a acordat creditul lor. Şi asta a mers până când a fost asasinat Duca. Dar, înainte de asasinarea lui Duca, Crainic, care fusese unul dintre cei care l-a simpatizat pe prinţul Carol când era-n exil, şi-l vizitase, şi-a militat pentru întoarcerea lui, acum era foarte dezamăgit, fiindcă adusese-n ţară pe Lupeasca, ştiţi povestea…

- Da, da, da…

- Aşa… şi… ăsta… Carol, adusese pe Lupeasca şi făcea abuzuri mari de tot, abuzuri mari de tot. Era un dictator care-şi impunea punctul de vedere şi era sub directa influenţă a ei, a Lupeascăi. Şi lumea era revoltată… toată lumea era revoltată, dar nu protesta nimeni. Decât numai Iuliu Maniu care luase o atitudine, aşa, morală, din punct de vedere moral şi patriotic. Şi apare un articol în „Calendarul”, scris de Dragoş Protopopescu, care era secundul lui Crainic. Scrie, zice: „În Ruritania…”. Ruritania era un cuvânt creat de el, imaginând o ţară, o ţară imaginară – şi-n această „Ruritanie” – îşi începe articolul aşa… Mi-aduc perfect de bine aminte. Asta n-o s-o ştiţi de la nimeni. Numai de la mine aflaţi. Dragoş Protopopescu era un modernist, un dandy, cum se zice, un om aşa, de formaţie… îşi făcuse studiile la Londra, mergea mult la Londra, se-mbrăca la Londra şi avea… el locuia la Athenée Palace, trăia absolut ca un… un modernist. Era necăsătorit, cu amante, cu artiste, aşa… Era un om al vieţii mondene. Şi el scria aşa articolul. Începe-aşa – zice: „Am auzit că-n ţara asta este o femeie foarte interesantă, foarte voluptoasă şi roşcată. Şi că această femeie ar avea foarte mare succes la bărbaţi”. Aluzia era la Lupeasca. Zice: „Da’ mă surprinde, zice, fiindcă prin patul meu n-a trecut pân-acum /râde/. Nu cred să fie de calitate superioară”. Şi pe urmă mai dezvolta el ideea asta. Şi acest articol era vizibil la adresa Lupeascăi. Şi-atunci Crainic, când a văzut acest lucru şi-a dat seama că este… au luat-o pe o pantă pe care trebuia să meargă înainte. Şi-a convocat redacţia, la o masă şi le-a spus: „Mă, voi vreţi să dispară gazeta? Atuncea, lăsaţi-mi mie această plăcere”. Şi-atuncea a scris el articolul hotărâtor, intitulat „În ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”. Deci, pe faţă! Regele Wieder era un evreu, cum să spun, din anturajul Lupeascăi, omul ei de afaceri, prin care făcea şi regele Carol al II-lea afaceri. Era un evreu foarte realizat din punctul ăsta de vedere, mare afacerist. Şi regele Carol se preta la afaceri. Şi atuncea Crainic spune, dă pe faţă. Că noi nu suntem conduşi de o femeie nefastă, care, zice, dictează regelui ţării şi impune măsurile care trebuiesc luate în conducerea acestei ţări. Această femeie – nu ştiu dacă i-a spus numele – are o mare influenţă, zice, şi ea lucrează în complicitate cu Wieder, un evreu, mare afacerist, şi care, toate acestea se fac la Palat, sub oblăduirea conducerii. Şi a dezvoltat această idee, va să zică, cum vedeţi şi dumneavoastră, cu tot curajul, fără menajamente. Când a apărut ziarul, a doua zi, regele Carol – prim-ministru era Duca…. De ce-l adusese pe Duca? Duca era şeful Partidului Liberal. Liberalii, în frunte cu fostul Ionel Brătianu au fost cei care au dirijat, nu alungarea, dar plecarea prinţului Carol din ţară. Au stăruit să rămână şi ei… nu l-au alungat ei, au stăruit să rămână, însă el era hotărât cu Lupeasca să plece cu ea şi s-a certat cu părinţii, cu Ferdinand, cu Maria, cu tot, tot, tot, şi-atuncea Ionel Brătianu a luat o atitudine fermă şi l-a exclus cu totul din… dinastie, din casa de Hohenzollern şi l-a obligat să părăsească ţara, nedându-i voie să mai poarte numele de Carol al II-lea, decât Carol Caraiman, aşa-i zicea. Şi i-a spus: „Dacă vei mai încerca să mai vii în ţară – fiindcă el alesese între tron şi între o târfă, alesese o târfă – tunuri te aşteaptă la hotare!” Aşa a fost plecarea lui Carol. La urmă însă s-a născut un curent pentru el.

- Despre asta aţi pomenit.

- Am pomenit. Bine, atuncea trec…

- Mă interesează cum s-a…

- Cu Duca? Cu Duca… când l-a chemat regele la putere, nu de drag, ci ca să se răzbune pe el, fiindcă Duca când a venit în ţară n-a vrut să-l recunoască, v-am spus asta, nu?

- Da, ştiu asta.

- A spus să i se taie mâinile dacă el va servi unui rege Carol al II-lea. Şi regele l-a adus la putere, cu gândul ca să-l înlăture, să-l extermine. Şi Garda de Fier începuse să aibă credit în viaţa politică. Şi l-a pus, i-a cerut nimic altceva, decât să desfiinţeze Garda de Fier.

- Şi această revistă, probabil.

- Nu.

- „Calendarul”.

- Nu. Să desfiinţeze Garda de Fier. Asta i-a propus-o lui. De ce l-a pus să se desfiinţeze Garda de Fier? Fiindcă el ştia că, poate a avut şi-o combinaţie cu Garda de Fier în exterminarea lui Duca… Pentru că, înainte chiar de chestia asta, apăruse „Calendarul” şi atunci i-a arătat „Calendarul”. Zice: „Dumneata ce faci acolo?” i-a spus lui Duca. „Ce să fac, maiestate?”, „Ai citit ziarul ăsta? Ai văzut cum sunt atacat?” Zice: „Nu”, „Păi, atunci ce faci, dormi? Apără-ţi regele!” Şi, imediat, Duca atuncea a suprimat „Calendarul” pentru totdeauna. N-a mai apărut niciodată. L-a suprimat, iar cu ocazia asta regele l-a pus să desfiinţeze Mişcarea Legionară. Ajunseseră şi ei la o oarecare treaptă de impunere în ţară şi acolo… desfiinţaţi şi arestaţi. Şi legionarii… s-au răzbunat pe Duca. L-au împuşcat. Dar n-avea nicio legătură cu „Calendarul”. Absolut, decât că era o coincidenţă, „Calendarul” atacase pe Lupeasca. Şi regele de ce l-a desfiinţat? Fiindcă el nu putea să facă proces lui Crainic, de lezmajestate, fiindcă trebuia să apară-n proces cu scandalul lui de la Palat cu Lupeasca şi cu Wieder. Şi aşa că, după asasinarea lui Duca, i-a arestat pe legionarii care l-au împuşcat, cei trei, poate că-i ştiţi dumneavoastră…. I-a arestat şi l-a arestat şi pe Crainic, să-l facă că a fost complice cu ei. La asasinarea lui Duca. Vedeţi, combinaţiile regelui, care n-aveau nicio legătură una cu alta, dar fiindcă nu putea să-i facă proces. Şi l-a arestat şi pe Dragoş Protopopescu, de care v-am spus şi o mulţime întreagă de legionari. Pe Codreanu, nu… Codreanu n-a fost arestat. Şi toată lumea era uimită de ce nu era arestat Codreanu. S-a dovedit că a fost o înţelegere între Mişcarea Legionară şi Carol al II-lea, pentru asasinarea lui Duca. Dovada a fost următoarea: era un legionar, Sterie Ciumeti, macedonean, care, se ştie că făcuse legătura între Garda de Fier şi între Palat… Sterie Ciumeti… făcuse legătura între Palat şi Garda de Fier. Eu vă spun din auzite, astea nu sunt controlate. Singurul indiciu real este că l-au găsit mort, înecat, la Şosea, în canal, într-unul din lacurile de la Şosea. L-au găsit mort acolo şi au zis că… s-a înecat. Şi la autopsie a găsit că era împuşcat. El fusese împuşcat cu pistolul şi autopsia i-a făcut-o chiar un legionar, doctorul Roşu, Nicolae Roşu, care era şi un mare scriitor legionar, un doctrinar, era… foarte bine pregătit şi era şi medic legist. Şi i-a făcut autopsia şi el a descoperit că a fost asasinat, nu s-a înecat el. Şi atuncea logica te duce la gândul că cineva a avut interes să-l asasineze. Cine putea să aibă interes decât regele, ca să dispară orice bănuială de legătură pe care ar fi avut-o. Acestea vi le spun şi eu din auzite, dar eu am întâlnit-o pe doamna Sterie Ciumeti în redacţia revistei „Ţara noastră” la Octavian Goga. Şi atuncea i-am spus, zic: „Doamnă, e-adevărat c-a fost asasinat?” Zice: „Da. A fost asasinat bărbatul meu, zice, de şi-au făcut interesele cu el, şi acuma eu, zice, sunt muritoare de foame. Şi vin la domnul Goga ca să-mi dea un ajutor din care să pot trăi”. Asta e reală. Am vorbit chiar eu cu ea. Şi mai multe n-am intrat în discuţie. Deci, această combinaţie trebuie să fi fost reală, că regele pusese gând lu’ Duca să-l suprime.

- Deci după asta a făcut Crainic „Sfarmă Piatră”.

- Da, după asta. Înainte de asta vreau să vă spun că Corneliu Codreanu a apărut la proces. Când a fost procesul, s-a deschis procesul, a părut în instanţă. De unde fusese ascuns. În ceea ce priveşte ascunderea lui, circula zvonul, dar cu 90% credit, că a fost ascuns de vara Lupeascăi. Adică nu ştiu dacă era soţia sau viitoarea soţie a lui Gusti. Asta a circulat şi a rămas ca valabilă această chestiune. Că Siguranţa l-ar fi găsit în altă parte, sigur şi că l-ar fi găsit… Pe urmă, asasinii lui Duca, care au fost trei, au fost condamnaţi la o pedeapsă foarte mică, de vreo zece ani. Când primul ministru al ţării merita ca asasinii să fie condamnaţi la 30 de ani. Cine a fost, totuşi, cu mare greutate, scăpat ca să nu fie condamnat? Nichifor Crainic. Înţelegeţi imediat de ce. Crainic era arestat, era cu ei arestat la Jilava, şi regele dăduse dispoziţie Tribunalului Militar ca să-l condamne la fel cu asasinii, că a fost instigator, aşa zicea, a fost instigator. Dar nu instigase împotriva lui Duca, nimic, ci articolul lovise numai pe Duduia şi pe el… Magistraţii primise ordin ca să-l condamne, conştiinţa lor însă nu i-a lăsat, pentru că nu era vinovat omul, nu era vinovat. I-a luat, i-a confiscat toate manuscrisele, un sac de scrisori, şi scrisori de-ale mele, de-ale… cei care eram în corespondenţă cu el. Confiscate au rămas până astăzi… Şi magistraţii nu l-au condamnat, dar ca să-i dea şi regelui o satisfacţie, l-au achitat numai cu un vot în plus. Nu cu mai multe. Deci, la limită. A avut şansa asta, că magistraţii au fost oameni de conştiinţă, şi „Calendarul” n-a mai apărut. Şi Crainic a intrat în dizgraţia regelui, tot timpul. Aşa se isprăveşte chestiunea cu „Calendarul”, la care eu eram cronicar literar şi redactor de pagina întâi. Dar n-am suferit nimica din pricina asta. Eram profesor la Cernăuţi, la Liceul Militar, şi de acolo îmi trimiteam articolele şi primeam cărţi de la autori, ca cronicar literar, ca să le fac cronici… Şi pe urmă lucrurile s-au desfăşurat… Trecem acuma în altă parte, la alt subiect.

- S-a făcut, deci, „Sfarmă Piatră”…

- „Sfarmă Piatră”, aşa. După suprimarea revistei, a „Calendarului”, atuncea Crainic a încercat, dar nu s-a mai putut şi… a iniţiat revista „Sfarmă Piatră”. Titlul e dat chiar de el. Şi el nu mai avea dreptul să semneze, dar semna cu pseudonim. „Sfarmă Piatră” era o revistă cu un portret deasupra. Prima pagină avea un portret al unei personalităţi şi, înăuntru, a doua pagină, era articolul directorului. Şi directorul era Crainic, în fond. Dar ca director pe copertă era pus un coleg de-al nostru, student, adică nu student, terminase studiile ca şi noi… un gazetar foarte talentat, Alexandru Gregorian. Şi pe urmă scria Dragoş Protopopescu, scriam eu, scria Toma Vlădescu, scria Conea, scria Octavian Neamţu, Ovidiu Papadima, şi Vintilă Horia de care ştiţi… şi alţii, mă rog, condeie de frunte ale generaţiei noastre. Şi era foarte citită, extraordinar de citită…

- Acesta a fost săptămânal sau…

- Săptămânal… săptămânal… Foarte citită a fost, apreciată de tot. Acolo… pot să spun c-acolo mi-am făcut eu numele meu de gazetar de calitate superioară.

- Şi nu aţi venit înapoi din Cernăuţi?

- Am venit în Bucureşti. În timpul ăsta Crainic lucra… În timpul anilor lucra ca să-i reapară „Calendarul”. Avea promisiuni că da, una, alta şi-mi scria la Cernăuţi să mă pregătesc ca să viu la Bucureşti, ca să fac parte din redacţie, că el mă socotea pe mine unul dintre cei mai buni redactori… Chiar a şi scris lucrul ăsta şi… şi eu eram bucuros să viu, adică să mă mut cu catedra, ca profesor, şi-n acelaşi timp să…

- Şi unde aţi venit?

- Am venit după… şapte ani am stat la Cernăuţi, pentru că eram profesor şi la Liceul Militar, dar eram şi-n învăţământul civil. Şi-am venit în învăţământul civil prin Ministerul Educaţiei Naţionale, la Liceul Comercial „Carol I” – aşa se numea – la Liceul Comercial…

- Aici? În Bucureşti…

- Da, în Bucureşti. Aici, în Bucureşti. Catedra pe care-o avusese Călinescu. Că era greu de obţinut catedre în Bucureşti, foarte greu… nişte… erau… pentru profesorii remarcaţi.

- În ce an aţi venit în Bucureşti?

- În ’37. Şi-am venit şi-n anul ’38 mi-am dat doctoratul. Tot la Universitatea din Bucureşti. Pe care l-am luat în chip strălucit, foarte strălucit. Şi-aşa că m-am format. Aveam capacitatea luată, aveam toate… în sfârşit… nu mai vorbim… inteligenţă… şi… am stat în învăţământ…

- Din şcoala Gusti, în afară de Conea şi de Neamţu, prin redacţii pe cine aţi mai văzut, prin cafenele, sau…?

- Păi, în redacţia „Curierului Serviciului”?

- Nu, înainte de „Curier”…

- Aa!… Ce scriitori, ce astea… ce alţi scriitori… Nu mai mi-aduc aminte. Nu mai mi-aduc aminte…

- Bine, atunci să trecem la „Curierul Serviciului Social”. Pe cine aţi… readunat acolo?

- Redacţia era cam formată. N-am format-o eu. O formase Neamţu. El avea puteri depline… da, Neamţu avea puteri depline şi…

- Pe cine a adus?

- Şi scriau asistenţii lui Gusti, toţi scriau acolo. Toţi asistenţii lui Gusti, că erau datori să scrie, plus vreo doi de la „Sfarmă Piatră”, grupul nostru de la “Sfarmă Piatră”, care era… care va să zică eram eu, eram directorul, era Papadima, era Horia…

- El semna, Papadima?

- Da, semna, semna. Horia Niţulescu şi… alţii şi…

- Horia Vintilă…

- Horia… da… Horia Vintilă, Ovidiu Caledoniu… adusesem elemente de-ale mele de la „Sfarmă Piatră” şi… era foarte vie, foarte tinerească, fiindcă lui Gusti îi convenea să aibă elemente de dreapta, ştiţi, pentru că era concurenţă acuma, între Garda de Fier şi Serviciul Social. Serviciul Social… cum să spun?… angaja politica noastră în mod oficial, dar de fond legionar, ştiţi… Avea chiar şi tentă antisemită, să ştiţi lucrul ăsta. Bunăoară la nişte cursuri la care am mers, că mă duceam în inspecţie, ca să văd, luam fotograful cu mine… La nişte cursuri m-au înconjurat o serie de studenţi, erau toţi licenţiaţi, printre care erau şi doi evrei. Nişte evrei… nu ştiu cum ajunseseră acolo. Şi-mi spune, zice, „Domnule, de ce noi nu suntem încadraţi oficial în Serviciul Social?”, „Pentru că este o mişcare pur românească, pentru satul românesc!” Zice: „Bine, tot aşa putem şi noi să fim de folos, să intrăm şi noi în această obligaţie”. Că era obligaţie. „Ei, zic, aveţi avantajul că sunteţi scutiţi de această obligaţie” /râde/. Gusti nu făcea antisemitism, îi era chiar imposibil să facă, că soţia lui… Dar curentul îl obliga, fiindcă Garda de Fier… Nu că era un antisemitism, fiindcă antisemitismul a existat în România, ca să vă spun adevărul, a existat. Numai o atitudine împotriva acelora care erau ostili neamului românesc, sau care-şi făceau afaceri murdare pe socoteala noastră, folosind elementul românesc şi îmbogăţindu-se. Dacă vreţi să vă lămuriţi foarte bine asupra acestei politici, cum a fost… Că nici eu nu-i uram pe evrei, nu-i ura nimeni, nici A.C. Cuza nu-i ura. Însă demascam ceea ce era partea urâtă. Dacă vreţi să vă lămuriţi, citiţi scrisorile publicate de Brătescu-Voineşti, apărute în cartea „Huliganism”. Nu ştiu, s-o mai fi găsind… eu am avut această carte. Mă iubea foarte mult Brătescu-Voineşti, că mă socotea că sunt urmaşul lui în proză. Şi chiar aşa eram. Şi, vă spun, el a lămurit foarte bine aceste lucruri.

- Să revenim la colaboratorii revistei. Deci nu dumneavoastră aţi făcut echipa, ci Neamţu.

- Împreună, el cu ai lui, eu cu ai mei…

- De unde au venit oamenii aceştia? Horia Niţulescu, bunăoară?

- De la „Sfarmă Piatră”. Era gazetar de dreapta… Horia Niţulescu. Da, el era mai tânăr şi mai neînsemnat, nu era aşa de… fusese unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Crainic la Teologie, şi era şi poet. Aşa era şi Caledoniu, tot aşa… student de la Teologie… Ovidiu Caledoniu. Cred că-l găsiţi pe-acolo. Chiar… eu aveam un frate care îşi luase licenţă în Drept şi… îl trimiteam şi pe el în… să…

- Da, Ion Vizirescu, am văzut vreo câteva scrieri.

- Reportaje. Câteva reportaje…

- Da, vreo trei, patru.

- Aşa, că se plătea foarte bine, să ştiţi…

- Ce salariu aveaţi dumneavoastră acolo?

- A, un salariu foarte mare, foarte mare salariu. Treizeci de mii…

- O, asta da…Şi un redactor simplu?

- Păi aveam, bune salarii, zece, cincişpe… În învăţământ ştiţi cât aveam? Opt mii de lei, ca profesor. Aşa că n-am mai putut funcţiona în învăţământ. Pe urmă când a venit Crainic ministru, m-a luat director de cabinet, de… fusesem cu Serviciul Social, şi am intrat la Radio, unde am avut o stare materială tot aşa de bună. Dar, ce s-a întâmplat? Când s-a desfiinţat Serviciul Social… v-am spus asta, repet…

- Nu, dar încă nu mi-aţi spus, Vintilă Horia de unde venea? Ştiu că avea alt nume.

- De la „Gândirea”. Caftangioglu îl chema. Numele i l-a dat Nichifor Crainic. El i-a dat numele de Vintilă Horia. Era un băiat foarte subţire, foarte cult, foarte drăguţ, deosebit de manierat, aşa… ştiţi, de când îl vedeai… ţi se impunea aşa ca un efeb, frumuseţea lui era deosebită, şi foarte talentat, foarte talentat, foarte pregătit. Era printre cei mai buni din generaţia lui. Generaţia lui era pe sub generaţia noastră. Noi eram mai mari decât el. Mi-aduc aminte de un articol de-al lui în „Curierul”, „Gusti – dascălul generaţiei noastre”, cam aşa ceva. Nu ştiu dacă l-aţi întâlnit?

- Da, da.

- Aveţi colecţia cumva?

- Nu, doar câteva numere, dar în bibliotecă se găseşte toată.

- Unde, la Academie?

- Şi la Academie… şi în altă parte.

- Îmi pare bine.

- Am adus un număr, ca să-l vedeţi.

- L-aţi adus?

- Păi v-am promis.

- Da, da, da.

- Dar şi el a intrat până la urmă ca simpatizant în mişcarea legionară, nu?

- Nu.

- Nu a existat o asociaţie de simpatizanţi?

- Nu, nu. Aşa, simpatizanţi, nu era o asociaţie. Aşa, fiecare individual. Cum ai fi şi mata, cum aş fi şi eu. Adică, ce e frumos aici? Iei ce este bun şi îi aprobai. Ce nu, nu-i aprobai. De aceea-s simpatizanţi. Însă, ce s-a întâmplat cu el? Nu vreau să anticip chestia… că a început Serviciul Social… nu? O să vă spun de el, cum m-am despărţit de el, de Vintilă Horia.

- Puteţi să spuneţi acuma.

- În ’39 a venit Crainic ministru, a venit guvernul Gigurtu. Adus de regele Carol, care făcuse dictatura, şi partidele politice nu mai vroiau să colaboreze şi l-a chemat pe Gigurtu ca prim-ministru, care a fost un guvern de dreapta. Chiar regele a ţinut să fie guvern de dreapta. În acest guvern de dreapta l-a băgat şi pe Horia Sima, pe care până în acel moment… îl căutase ca să-l împuşte, unde l-or găsi. Acum l-au băgat, ca să aibe şi Garda de Fier, să fie bine cu nemţii… regele. Regele Carol al II-lea să fie bine cu nemţii. Îl omorâse pe Codreanu… Şi Crainic era ministrul propagandei, şi Crainic m-a chemat pe mine. Deci, fusese certat cu regele, gata, regele trecuse peste asta, dar avea nevoie de numele lui în Guvern, fiindcă era foarte preţuit de nemţi, Crainic. Şi Crainic imediat când a venit, mă cheamă. Zice: „Dragă Pan, zice, vrei să te numesc secretar general?”, „Nu, nu. Nici nu vreau s-aud. Nici nu vreau s-aud.”, „Păi, de ce?”, „Nu, zic, mă-ncarc cu nişte obligaţii care nu-mi fac plăcere şi, zic, eu vreau să-mi văd de atribuţiile mele, de scriitor.”, „Bine, zice, da’ atuncea vino la cabinetul meu, nu mă lăsa singur, am nevoie de un om de încredere la cabinet”. Şi m-a numit director de cabinet. Pe mine, directorul lui de cabinet. Dar eu eram funcţionar la Ministerul Propagandei, eram redactor la Direcţia Presei, numit de Giurescu. Mă numise Giurescu cu gândul să mă trimeată în străinătate, la Paris, şi fiindcă momentul nu fusese oportun, m-a numit ca să mă aibă aici, asigurat în post, la Ministerul Propagandei. Deci, Crainic, când a venit ministru, eu eram în minister, aveam funcţia. Şi m-au detaşat ca director de cabinet la postul lui. Aveam aicea, ca director de cabinet, vreo 23 000 lei pe lună. Plus un fond pe care-l manevram eu. Şi, în timpul acesta, s-a desfiinţat Serviciul Social. Că a fost omorât Armand Chiorul… Armand Călinescu, criminalul ăla care a fost un monstru, ăla l-a omorât pe Codreanu. Aşa se tratează un şef de partid? Cu crime de-astea monstruoase? Şi după, uciderea lui, Carol a ucis 300 de legionari în toată ţara. Noaptea i-a luat din pat şi i-a ucis, să se răzbune. Vedeţi, unde a avut interesul? A ucis pe câtă vreme era Duca… Abia i-a condamnat la câţiva ani pe ăia. Se vede, comparativ se vede imediat toată…. Deci, după asasinarea lui Armand Călinescu, care şi-a meritat din plin moartea, o spun cu toată tăria, pentru că adevărul şi dreptatea… şi după asasinarea lui, va să zică, s-a format guvernul ăsta, de care-ţi spun, care era de dreapta, şi Horia Sima a fost numit la Ministerul Cultelor. Şi n-a vrut să primească decât cu mare greutate, şi n-a rămas decât o săptămână. Atâta a stat. Că regele i-a făcut observaţie că se ducea la ora de lucru neprotocolar, adică neîmbrăcat în hainele specifice. Şi el a spus: „Bună ziua, maiestate!” Zice: „Am plecat!” Aşa l-a tratat. Şi nu s-a mai dus.

- Deci dumneavoastră aţi ajuns la Nichifor Crainic.

- Director de cabinet.

- Şi cum v-aţi despărţit de Vintilă Horia?

- Staţi să vedeţi! Staţi să vedeţi! Şi-atuncea Crainic l-a luat şi pe Horia Vintilă, ca şef de cabinet. Eu eram director şi el şef de cabinet. La Nichifor Crainic. Înţelegeţi? Aşa, deci… discipolii lui. S-a pus problema de trimitere la Roma a unui ataşat cultural. Şi ne-am gândit să-l trimitem pe Vintilă Horia şi el era foarte doritor să plece. Se căsătorise atuncea cu o fată foarte frumoasă, de familie mare şi… a plecat. A plecat la Roma. Chiar mi-a şi trimis de-acolo o ilustrată cu „Salutări din ţara lui Tizian”, şi în felul ăsta ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut niciodată. Că evenimentele s-au precipitat. Atunci s-a desfiinţat, după uciderea lui Armand Călinescu, Serviciul Social. Ăsta a fost motivul desfiinţării Serviciului Social. Şi mi-a spus Gusti, Gusti care l-a chemat regele, zice: „Gusti, zice, am desfiinţat Serviciul!”, „De ce, Maiestate, zice, păcat, că era…”, „Eşti naiv, Gusti – chiar astea au fost cuvintele lui –, zice, nu-ţi dai seama că stai pe un vulcan. Mişcarea era căptuşită de legionari. Era plină de legionari, zice, şi te aruncau în aer şi pe tine”. Ceea ce nu era adevărat, că legionarii ţineau la Gusti, să ştiţi. Ţineau la Gusti. Gusti avea elementele lui foarte devotate în mişcarea legionară. Şi printre alţii era şi Bădăuţă, care mai târziu a fost secretar general la Ministerul Propagandei. Şi ăsta ţinea mult la Gusti, lucrase şi el în echipe… Şi atunci a desfiinţat Serviciul Social. Şi pentru că Serviciul Social fusese organizat prin lege, şi legea proteja statutul funcţionarilor, situaţia funcţionarilor, i-a despăgubit, dom’le. Pe toţi! A fost aşa: să li se dea servicii corespunzătoare în alte ministere, în alte organizaţii. Şi se pomeneau băieţii, dintr-o dată, care a fost directori la Serviciul Social, directori la ministere /râde/. Vă închipuiţi saltul extraordinar. Şi eu cum eram subdirector, aveam dreptul să-mi aleg un post de subdirector într-un minister oarecare. Şi sigur că m-ar fi aranjat mai bine decât profesoratul, care mi-a plăcut, m-a pasionat, dar oricât… leafa… şi mă plictisisem numai să am de-a face cu copii rău crescuţi de părinţii lor, care în loc să-şi vadă de copii, îi lăsau pe socoteala noastră, că asta-i şcoala. Părinţii… Şi mi-am făcut şi eu stagiul meu, şi pe urmă, zic, gata. Venise ale împrejurări, care mă săltau. Şi-atuncea m-a chemat pe mine: „Ce vreţi, servici nou sau despăgubiri?” Dacă nu, primeai salariul pe două luni. Or eu eram director de cabinet la Crainic şi eram funcţionar permanent la Direcţia Presei. Şi, zic: „Nu, eu sunt încadrat. Îmi daţi despăgubiri”. Şi mi-a dat 60 de mii de lei. 60 de mii de lei! O garsonieră costa 90 de mii. Era să-mi cumpăr chiar o garsonieră, vizavi de Facultatea de Drept.

- Deci aţi fost la minister…

- Când eram la Ministerul Propagandei, la cabinet, erau persoane multe, străine, române… minister de elită era, ca şi Ministerul de Externe… Şi atunci am avut plăcerea să cunosc şi să mă împrietenesc cu Franyó Zoltán. Ei, ce om! Era extraordinar. El a tradus pe Eminescu în limba germană. Şi venea şi-ntotdeauna stăteam de vorbă, era deosebit de… Şi era un foarte bun prieten… aşa, prieten şi-al nostru, al românilor, şi să ştiţi, cu el mă înţelegeam extraordinar de bine. Domnul Franyó Zoltán. Ce-o fi făcut el? Mi se pare că nu prea era agreat în cercurile oficiale.

- Dar avea un talent extraordinar de a supravieţui. A fost apreciat, a tradus din foarte multe limbi şi avea o voinţă de a lucra, de a publica… fantastică!

- Extraordinară! Mi-a fost foarte drag, să ştiţi. Când venea mă bucuram aşa de mult…

- În anii ’70 l-am întâlnit.

- Trăia vasăzică…

- Da, da, a murit la peste 90 de ani.

- Da? A trăit peste 90 ani!

- Sigur. El a fost militar de carieră în primul război mondial.

- Da!? Da!? Militar de carieră a fost? Dar era cărturar el…

- A terminat Academia Militară la Budapesta şi, după război, a ieşit din armată şi s-a ocupat de ziaristică şi de literatură… Cine a mai fost dintre oamenii de seamă din generaţia dumneavoastră la Ministerul Propagandei?

- Dacă-l ştiţi pe Walter Cizek. El era sas, mi se pare. Foarte pregătit. Foarte pregătit şi bun scriitor, el făcea parte şi din gruparea „Gândirea”. Era apreciat de Nichifor Crainic. Bun scriitor, şi el făcea toate traducerile noastre în limba germană. Că făcea nişte traduceri… o perfecţiune teribilă. Şi de-ale mele a făcut. Şi a fost chiar directorul Presei. El a fost. Şi la un moment dat m-a rugat pe mine să iau Direcţia Presei. Era un post mare, aproape echivalent cu cel de ministru. Aicea se făceau toate relaţiile noastre, ştiţi, de presă, cu străinătatea, tot. Şi m-au rugat pe mine. Şi zic: „Nu, nu, nu mă amestec în chestii de-astea că mă angaja carieristic, ştiţi, aşa… Şi eu nu voiam să mă afund aşa într-o profesiune. Voiam să fiu mai mult liber, ca să-mi pot vedea de ocupaţiunile mele. Şi mai aveam şi alte… nu numai astea.

- Dintre cei din Şcoala Gusti cine a fost la Ministerul Propagandei?

- Acuma, vă spun… Când s-a desfiinţat ministerul şi ne-a întrebat: „Vreţi să vă încadraţi în altă parte sau nu”, eu am spus: „Am primit despăgubire de leafă pe două luni”. Că aşa se dădea, leafa pe două luni. Ceea ce însemna 60 de mii de lei. Dacă mai puneam 20 de mii, îmi luam garsonieră, chiar vizavi de Facultatea de Drept, unde era blocul universitarilor. Şi alţii, cum a fost Bernea… Bernea a fost încadrat la Ministerul Propagandei într-un post egal. Şi a devenit funcţionar la Ministerul Propagandei, unde eu eram mai dinainte. Şi alţii, nu mai mi-aduc aminte care dintre ei.

- Bernea a fost de fapt legionar… Cum a fost el primit la minister?

- A, păi mai erau legionari la Ministrul Propagandei. Erau… şi aveau posibilităţi…

- Înseamnă că au fost iertaţi? Ce s-a întâmplat?

- Nu, dar apucaseră ca funcţionari şi pe urmă s-au încadrat ei. Bunăoară, era directorul Cinematografiei, Cantacuzino. Noi aveam acolo mai multe direcţii, între care şi cinematografia. Acolo se făceau filme! La Ministerul Propagandei. Avea chiar un studio unde se făceau filmele, dar… începător aşa, ştiţi… Acolo s-a format ca operator ăsta, cum îl cheamă? O să-mi vină numele lui, acum îmi scapă. Unul dintre cei mai mari operatori ai noştri. Aveam direcţia turistică unde era Corbu, director cu turismul din ţară. Direcţia studii şi documentare, unde se făceau studii adevărate asupra…

- Şi acesta a funcţionat până în ’44?

- Da.

- Sau mai departe?

- Până când au venit comuniştii, şi pe urmă l-au transformat ei şi l-au luat ei, şi au făcut din el un… Noi, propaganda noastră… se făcea o propagandă cinstită, frumoasă, manierată, absolut fără falsuri, fără… Acolo aveam, la Ministerul Propagandei un… dom’le, îmi scapă numele… directorul era o personalitate foarte înaltă, foarte înaltă, Busuioceanu…. Busuioceanu şi alţii, şi direcţia de documentări…

- Mi-am notat nişte nume, ca, spre pildă, N. Crevedia?

- A, Nicolae Crevedia, da, da. Bine că l-aţi amintit şi pe el. Era unul din poeţii remarcabili ai generaţiei noastre, Nicolae Crevedia. Poet adevărat, foarte talentat.

- Cine l-adus acolo?

- Eu. Eu l-am adus. Eu. Că era de la „Gândirea”. Era de la „Gândirea” şi de la  „Calendarul”. Poet talentat, căsătorit cu nepoata romancierului Gib Mihăescu. Care a fost unul din cei mai mari romancieri ai noştri. Da… şi bun reporter, foarte bun reporter, foarte bun. Le citeşti cu plăcere, articolele lui, că au şi o tentă umoristică, aşa… Bine că mi l-aţi amintit. Îl pomenesc cu multă plăcere şi cu multă simpatie.

- Şi cu el ce s-a întâmplat după…

- După asta el a intrat în diplomaţie. Adică în Ministerul Propagandei, că noi aveam posturi în străinătate. Şi l-am trimes la Sofia ca ataşat de presă, că ştia bulgăreşte. Şi acolo a stat până la 23 August.

- Şi după aceea?

- După aceea a venit în ţară, n-a păţit nimic. N-a fost arestat, n-a avut nimic de suferit. Şi când m-am întors eu, l-am găsit bine, în sfârşit… Fiul lui era ăsta… Eugen Barbu. Îl ştiţi pe Eugen Barbu?

- Da, cum să nu. A murit deja.

- Care era comunist, mare. Era fiul lui, făcut aşa… clandestin. Când era student, a stat la un şofer… şi a trăit cu nevasta şoferului şi l-a făcut pe ăsta. Şi… l-o fi ajutat, nu l-o fi ajutat, da’ ăsta a ajuns mai mare decât el. Şi în timpul când era… i-a făcut cadou un apartament, lângă Ministerul Justiţiei. E un bloc acolo… la ultimul etaj. Foarte frumos, parcă-i o terasă deasupra Cişmigiului, deasupra Bucureştiului. Foarte frumos, dar săracul de el n-a mai trăit mult, a murit cumva… de rinichi. Era un om simpatic, foarte afemeiat însă, foarte afemeiat.

- El n-a fost legionar puţin?

- Nu, nu, n-a fost. Era de dreapta. Scria şi la „Porunca vremii”. La „Porunca vremii”, acolo am scris şi împreună, la „Porunca vremii”. Şi scria întotdeauna articole… era foarte umorist, mare epigramist. Vesel întotdeauna… plăcut la vorbă.

- Pe urmă, Dragoş Vrânceanu?

- Dragoş Vrânceanu, da. Dragoş Vrânceanu era un gazetar foarte bun, de la „Curentul”, de la Pamfil Şeicaru.

- Tot dumneavoastră? Sau Neamţu?

- Da, împreună l-am ales, împreună… Era din generaţia noastră, bine afirmat la „Curentul”. L-am găsit eu când am ieşit, dar pe urmă el a murit, n-a mai trăit mult. Şi ăsta era un gazetar… foarte remarcabil, din generaţia noastră, la „Curentul”.

- Mai sunt aici o mulţime de nume, bănuiesc că nu doar de ziarişti… De Iacob Mihăilă vă aduceţi aminte?

- Am auzit de Mihăilă, da, da. Era de-ai lui Gusti, sigur că da.

- Era profesor de fiziologie sportivă, era doctor.

- Am mai pierdut din memorie… dar îl ştiu, numele îmi evocă imediat.

- Aş vrea să vă întreb dacă toate materialele au trecut pe la dumneavoastră? Chiar şi cele care nu au fost scrise de ziariştii dumneavoastră?

- Bine, nu pe toate le citeam, că aveam ziarişti în care aveam încredere şi ei ştiau… erau îndoctrinaţi cu mişcarea şi ştiau, dar pe unele dintre ele trebuia neapărat să le văd, să văd dacă corespund.

- De Horia Niţulescu vă aduceţi aminte?

- De Horia Niţulescu v-am spus. Era de la „Sfarmă Piatră” şi era fost elev al lui Crainic.

- El a ieşit în diplomaţie, sau ce s-a întâmplat cu el?

- Nu, nu, el n-a fost în diplomaţie. El făcea gazetărie şi… cam urma să se facă preot, după câte ştiu eu. Dar nu s-a făcut preot niciodată. Că a făcut puşcărie, pentru că la o şezătoare sub comunişti a pronunţat numele lui Crainic. Atâta. A spus că unul dintre marii noştri poeţi, zice, este Nichifor Crainic. Şi pentru asta l-a arestat şi a făcut puşcărie. Dar nu s-a astâmpărat!

- Dumitru Imbrescu?

- Imbrescu, da… Mi se pare că era pictor.

- N-a fost la Fundaţie, inspector?

- Sau inspector, da. Că mai era încă un Imbrescu, da, îmi aduc aminte şi de numele lui.

- Aţi fost în relaţii bune cu oamenii de la Fundaţie?

- Cum să nu! Sigur că da! Ştiţi că Fundaţia a fost întâi Fundaţia Principele Carol. Când era Carol în ţară aşa a fost făcută. Şi Fundaţia aceasta a avut două secţii: una de tipărituri, unde scotea „Cartea Vremii”, dacă ştiţi… „Cartea Vremii”, unde a publicat Ion Pillat Poemele satului lui, unde Crainic a publicat pe Rainer Maria Rilke în traducerea lui, nişte povestiri ale lui Rilke… şi doctorul Voiculescu a publicat Toate leacurile la îndemână, carte extraordinară, cu plantele medicinale. Poate că e cea mai bună dintre toate. Apăreau multe lucruri, şi apărea şi o revistă, „Boabe de grâu”.

- A lui Bucuţă.

- Bucuţă, dar era tot în cadrul…

- Cum era Bucuţă? Era mult mai în vârstă decât dumneavoastră.

- Da, era mai în vârstă, de vârsta lui Crainic. Era un om foarte talentat… dar nu ştiu cum… nu te atrăgea… ştiţi, aşa… Cel puţin pentru mine. Era… nu că era mândru, nu, n-avea un sentiment de mândrie, dar avea o particularitate a lui, aşa, ştiţi, care îl scotea din comun. Altfel, era un scriitor foarte bun pentru, mai ales literatură populară, din care se inspira şi el. Era Vasile Voiculescu acolo, vasăzică am spus, Ion Pillat… cine mai erau? Erau mulţi la Fundaţie… Asta a fost Fundaţia, din care, pe urmă, s-a născut „Revista Fundaţiilor Regale”, care i-a fost dată lui Rosetti. Regele Carol a făcut-o când a venit el. I-a fost dată lui Rosetti. Şi cred că şi mişcarea asta a lui Gusti tot cam de-acolo porneşte.

- Axintescu?

- Nu… Acsinteanu. Da, Acsinteanu era un prozator… Şi el era un prozator care scria la revistele lui Mihail Dragomirescu. Gheorghe Acsinteanu îl chema.

- Miluţă Bucată? De vreo trei ori a semnat, materiale destul de mari.

- Da. Miluţă, îmi aduc aminte numele de Miluţă, dar Bucată, nu.

- Lascarov Moldoveanu…

- Aaa! Lascarov Moldoveanu, da… era un scriitor religios…. Foarte… A tradus din Apostoli. El, împreună cu Sadoveanu, a publicat o carte de sfinţi… biografiile lor. A scris un roman Mamina, mi-l aduc aminte, romanul Mamina, şi încă unul, Tătunul mi se pare. Toate pe un fond religios. Era cunoscut ca un scriitor religios, foarte bine format. Şi el sigur că scria la Gusti, fiindcă Gusti aprecia asemenea elemente şi le găsea necesare pentru cultura poporului. El corespundea.

- Ion Lărgeanu… Şi el a semnat, nu mult. Nu vă aduceţi aminte? Nu-i nimic… Tiberiu Ionescu, doctorul?

- Nu mi-l aduc aminte nici pe ăsta.

- Nu-i nimic. Un lucru interesant este că nici pe Neamţu, nici pe Stahl nu l-am văzut în „Curierul Serviciului Social”.

- Cum? Nu publică în aia? N-au articole?

- Nu. Un singur sociolog care scria destul de mult, Anton Golopenţia.

- Golopenţia da, scria într-adevăr foarte mult. Neamţu poate că scria fără nume, sau scria sub pseudonim. El era foarte ocupat cu organizarea. Extraordinar de ocupat cu organizarea! Era, aşa, ca un fel de legionar, care ţine din scurt lucrurile şi… chiar asta era metoda după care se orienta el. Nu că era legionar, dar era… el era bănăţean, bănăţean din aceia foarte… Când am venit eu din exilul meu, m-am întâlnit cu el şi am avut de-a face cu el. Era foarte activ, extraordinar, cel mai activ. Nici n-am mai pomenit asemenea activitate, şi aproape îl vedeai încărunţind de atâta activitate. De ce să nu fi publicat el, când el a înfiinţat revista, el i-a dat acest titlu, el m-a chemat pe mine… Da, probabil era prea ocupat.

- Şi nici Stahl n-a scris, nici Vulcănescu. De exemplu, de un preot, Dejan, vă aduceţi aminte? De două ori a publicat.

- Nu.

- M-a surprins faptul că a publicat Miron Constantinescu, care a fost mare comunist.

- Pe mine m-a revoltat lucrul acesta. Păi Neamţu îl băgase pe Radu Miron Paraschivescu, nu pe Constantinescu.

- Nu, acesta e altul, Constantinescu, un tânăr.

- Da, da, Constantinescu ăsta care a avut rol mare la comunişti. Eu nu mi-l mai aduc aminte. Dar, în sfârşit… Se băgaseră mulţi pe sub pulpana… Că Gusti era foarte larg, el avea principiul ăsta că de la fiecare poţi să scoţi câte ceva bun, de la fiecare poţi să ai câte o contribuţie care să fie folositoare societăţii. Şi acesta-i un principiu bun, într-adevăr, pentru cine vrea să facă o organizaţie de largi dimensiuni.

- Cred că pentru astăzi este de ajuns.

III

- Eram dezorientat, eram foarte dezorientat când am ieşit din exilul meu de taină – aşa-mi numesc eu epoca mea de izolare. Exilul meu de taină. Şi când am ieşit eram foarte dezorientat… Dar, într-o zi, am intrat la librăria Sadoveanu, unde se lansa cartea lui Neamţu şi Bădina despre Gusti. Şi acolo era şi doamna Gusti. Acolo m-am văzut prima oară, după atâta vreme, cu Neamţu. Ne-am îmbrăţişat, cu emoţie multă de tot, şi mi-a dat cartea cu autograf. Şi am făcut cunoştinţă cu doamna Gusti. Foarte distinsă. Şi m-a invitat să-i fac o vizită, dar n-am avut când, că stăteam mai mult în Slatina atuncea. Şi n-am avut timp să-i fac… Şi am primit cartea lor şi chiar am scris un articol.

- V-a plăcut cartea aceea?

- Da, mi-a plăcut. O biografie a lui… Am aflat nişte lucruri neştiute de mine. Şi Neamţu m-a rugat, zice: „Domnu’ Vizirescu, dacă scrii, te rog să menţionezi în chip deosebit pe Bădina, zice, că el are o contribuţie deosebită la această carte! Şi, bine, am luat în consideraţie aceasta. Şi cartea mi-a luat-o unu’, ştiţi, şi nu mi-a mai dat-o. Atât de mult îmi lipseşte mie această carte, fiindcă am dat peste nişte noutăţi extraordinare. Bunăoară, când îşi făcea Gusti studiile la Berlin – şi asta i-am spus-o şi doamnei Delavrancea – îl vizita pe Caragiale. Şi Caragiale îl preţuia în mod deosebit pe Gusti. Era fiu de boieri, mari boieri, avea originea lui… Şi povesteşte că, într-o zi, a venit Delavrancea să-şi vadă fata, că Cella Delavrancea stătea la Caragiale şi era pianistă, devenise celebră chiar de-atuncea. A fost invitată chiar la familia imperială să dea un concert, doamna Cella Delavrancea. Şi a venit Delavrancea. Venea din când în când să-şi vadă fata. Şi Gusti mai întotdeauna era prezent în casa lui Caragiale. Şi, într-o zi, după ce a plecat Delavrancea, Caragiale îl întreabă pe Gusti, zice: „Ei, ce zici de literatura lui Delavrancea?” Şi-a exprimat o părere… aşa, o oarecare desconsiderare. Prima oară când am reţinut acest lucru din partea lui Caragiale la adresa lui Delavrancea, cu care era foarte bun prieten /râde/. Şi i-am spus doamnei Cella Delavrancea: „Caragiale n-a fost chiar aşa de onest faţă de Delavrancea”. Şi i-am povestit amănuntul acesta.

- După ce aţi ieşit din izolare aţi reluat legătura cu Cella Delavrancea?

- Da, da, sigur că da. Am reluat cu doamna Cella Delavrancea şi cu mai multe doamne… şi cu soţia lui Ionel Teodoreanu, cu soţia lui Sadoveanu… cum o chema… Erau prietene amândouă, colege. Am fost foarte buni prieteni… Smaranda mi se pare că o chema, cam aşa ceva. Foarte bun prieten cu doamna Sadoveanu, deşi eu îl atacasem pe Sadoveanu. L-am atacat cumplit! Înainte, pentru romanul… cum îl chema, romanul francmason. Uite, vezi, îmi scapă… uite, vezi, sunt obosit, din pricina asta…

- Nu Baltagul.

- Nu, dar şi Baltagul este un roman tot pe temă francmasonă făcut.

Interviuri realizate 1998.

The post „O armata care avea alta misiune” [interviu cu Pan Vizirescu] appeared first on Cooperativa G.

”Între stânga și dreapta, o datorie”

Articol publicat de Henri H. Stahl in publicatia Dreapta, nr. 2, 1932

Fisa de descriere

Cine: Henri H. Stal (1901-1991), unul din cei mai importanti monografisti ai Scolii Gustiene, fondator al sociologiei istorice. La vremea respectiva, avea deja contributii stiintifice publicate in urma campaniilor monografice de la Dragus, Nerej, Cornova.

Ce: H.H. Stahl atrage atentia asupra caracterului artificial al dihotomiilor ideologice din anii interbelici. Nici “stanga” marxista, nici “dreapta” fascista si nationalista nu aveau productii ideologice care sa derive din cunoasterea realitatilor sociale de pe teren – in principal, de pe terenul rural -, ci functionau in registrul imprumuturilor teoretice, al importului de doctrine din spatiul de referinta occidental.

Cand: In 1932, in al doilea an si al doilea numar al publicatiei saptamanale “Dreapta”.  Cand spunem “al doilea an” ne referim, de fapt, la a doua serie a acestei publicatii interbelice, aparuta dupa o pauza de noua luni. Aparitia sa fusese intrerupta din cauza imprejurarilor politice: grevele si demonstratiile studentesti soldate cu violente din martie 1932, suspendarea publicatiei “Calendarul” la care scria Nichifor Crainic.

Unde: “Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă” (primul numar – 13 dec. 1931), a fost, initial, “gazeta” oficiala a Centrului Studentesc din Bucuresti (filiala locala a Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Romani – UNSCR, principala organizatie studenteasca interbelica), fiind condusa de Traian Cotiga si avandu-l ca redactor pe E. Horescu. Gruparea studenteasca “simpatiza” cu miscarile nationaliste ca LANC-ul lui A.C. Cuza sau Garda de Fier a lui C.Z. Codreanu insa, inca din prima serie, si-a revendicat un anume statut de independenta in zona dreptei nationaliste, un statut de voce aparte. In a doua serie a gazetei, redactor este in continuare E. Horescu, dispare asocierea formala cu Centrul Studentesc Bucuresti, iar revendicarea unei voci distinctive este mult mai vizibila. Apar monografisti importanti ca Mircea Vulcanescu, H.H. Stahl, Anton Golopentia si altii. A. Golopentia se gandea la o posibila transformare a acestei “gazete” intr-una a monografistilor, proiect esuat. Este important de retinut ca Octavian Neamtu, un alt membru important al Scolii Gustiene (insa mai degraba pentru rolul important organizatoric jucat  in coordonarea echipelor regale studentesti din perioada 1934-1939), este implicat in redactarea “Dreptei” inca de la debutul acesteia.

Cum: H.H. Stahl, asumandu-si formarea intelectuala marxista, isi aroga, totodata, un statut independent, lipsit de partis-pris-uri ideologice, care i-ar permite, astfel, sa critice la fel de legitim “dreapta” ca si “stanga”. Legitimitatea ii este conferinta de experienta sa directa a realitatilor sociale ale tarii capatata prin intermediul monografiei sociologice. Practic, Stahl afirma ca zona politica – fie ca vorbim despre polemici ideologice, fie ca vorbim despre coduri de legi – este rupta de societate.

De ce: Sunt doua “de ce-”uri aici. 1) H.H. Stahl scrie in “Dreapta” pentru ca, asa cum am precizat (si cum se va detalia si in alte articole viitoare), monografistii au crezut, la un moment dat, ca o pot transforma in publicatie monografista. 2) Mesajul lui Stahl consuna cu alte articole din “Dreapta” din acelasi numar. Se pot identifica doua tematici comune: critica modului “galagios” de a face politica, a stilului bombastic, a “pozei” de nationalist, in favoarea unei implicari “mediocre”, care sa inceapa cu “munca de jos”, cu mai putina frazeologie si retorica; evidentierea clivajului adanc intre orasul si satul Romaniei interbelice. In acelasi numar, Mircea Vulcanescu publicase “Cele doua Romanii”. (I.B.)

***

”Un cetățean care se respectă trebuie să aibe un crez politic: așa te cere lumea. Grăbit, tânărul intelectual aleargă deci la calea cea mai ușoară pentru constituirea unei gândiri politice, adică aceia a compulsării textelor.

Textele, la rândul lor, sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai la modă, deci scrise în limbi străine.

Află astfel neofitul întru ale politicei că în Occident există o ”dreaptă” și o ”stângă”. Și atunci, temperamental sau prin influența grupului căruia întâmplător aparține, se hotărăște și el spre una din cele două atitudini. Și învață crezul pe de rost, din broșuri de propagandă și articole de ziar și încetează, astfel, a mai fi un om cu care se poate sta de vorbă: orice împrejurare de fapt i-ai ridica, piedică, entuziasmului său, ea este gata soluționată prin fraza broșurei de propagandă pentru care a optat. Mai dinainte știi părerile pro și contra, ce se vor ciocni, singurul elan oratoric și violența fanatică urmând să deosebească, de aci înainte, pe om de om.

Boala aceasta intelectuală o cunosc – acei care o cunosc – de mult, la noi în țară. Mai pregnant sub forma ”bonjurismului”, de care deseori râdem. Însă forma cea nouă a bonjurismului nostru întors cu ochii spre Răsăritul Sovietic sau spre Apusul fascist, hitlerist sau maurrassist, nu ne pare ridicolă. Cădem, astfel, în aceleași greșeli pe care la alții le osândim.

Căci greșeală este a scoate gândul politic din cărți. Gândul politic se scoate din nevoia luării unei atitudini etice față de realitatea socială în milocul căreia trăiești, care te doare sau îți este dragă, dar pe care, în tot cazul, o cunoști. Cu atât mai serioasă va fi gândirea politică a cuiva, cu cât această cunoaștere istorică și sociologică a realității este mai adâncă. Și cunoașterea aceasta nu se face numai cu intenții bune și nobil entuziasm, ci cu trudă umilă și muncă, ani de ani, zi la zi.

Și pentru că azi scriu pentru cei de la ”Dreapta”, să spun, în același șir de gânduri ce mă neliniștește în partea lor după cum și celor din ”stânga” le-aș putea spune ceva tot așa de grav, după credința mea.

”Dreapta” noastră tinerească și-a făcut o specialitate protestatară. Se ține de capul stângii s-o lovească. Își mărginește activitatea la această urmărire pas cu pas a stângii și la proclamarea manifest după manifest, a ”naționalismului” și ”autohtonismului” ei. Nimic de spus.

Întreb numai: ”naționalism”, ”autohtonism”, foarte bine; dar, pe ce se cunoaște? Pe frază? E rușinos ca cineva să se laude doar cu naționalismul lui. Iubirea pământului în care te-ai născut e profund omenească, dar afirmarea dumitale că ești naționalist e altceva. În care eu nu pot crede atâta timp cât lucrul acesta nu te obligă la nimic în faptele tale de muncă. Ce prinos ai adus dumneata, prinos efectiv, fie cât de modest, la cultura acestei națiuni? Și ”autohton” fiind, unde e străduința de a iubi cunoscând, acest fond autohton?

Dar la această întrebare, puțini ar putea răspunde.

Plecați de la țară, majoritatea, odată cu lepădarea straielor țărănești (păstrate uneori demonstrativ politic, nu cultural), se leapădă de viața copilăriei care a rămas încă a rudelor lor. La oraș, se înghesuie dând cu coatele, ca la praznic, să apuce măcar frânturi din cultura aceasta orășenească, a ceea ce însemnează o din ce în ce mai întreagă părăsire trădătoare a țării însăși, țară de vechi tradiții culturale în toate domeniile spirituale, țară de veșnic spontană creație rurală.

O spun nu pentru că am cetit-o undeva, ce am cetit m-ar duce mai curând spre stânga, ci o spun pentru că, atât cât am putut, opt ani de zile, am cutreierat sate. Monografia sociologică (hulită uneori ca francmasonă sau mai știu eu ce) m-a învățat că în țara aceasta, pe care o iubeam din datorie abstractă, sunt oameni (și cât de mulți!) pe care-i poți iubi și altfel: adevărat! Dacă-i cunoști.

Îmi amintesc cum adeseori, în sate, mergând singur din casă în casă, ceteam seara, oamenilor adunați la odihnă, câte ceva din cărți. Și ți-era rușine că n-aveai mult ce le ceti, căci rușinos de puțini sunt acei cărturari care să fi creat literatură românească, adică lietarură pe care și țăranul să o poată citi. Plecai cu ură împotriva orașului acestuia mitocănesc care e orașul românesc, orașul în care fiul cutăruia sau cutăruia din întinsul plaiurilor țării ajuns ”naționalist” cu tremolo în glas și mari demonstrațiuni de stradă, scrie într-o limbă care nu mai seamănă a nimic, o literatură și o știință care nu se mai potrivește cu nimic. Și apoi, aceiași naționaliști ajung oameni de stat și fac legi. De pildă fac un cod civil în care se interzice un cod de stăpânire devălmașă, pe care nimeni nu-l știe în amănunt, deși cuprinde aproape 30% din Vechiul Regat. Sau fac coduri ale familiei care din fericire nu se aplică, altfel ar duce la dezastru, atât de străine sunt de ralitatea socială. Sau ajung oameni politici cari, lasă rudele lor sărace, biata rumânime până mai ieri clăcașe, în cea mai cumplită mizerie igienică ce se poate închipui.

Muncă de umil cărturar pus în slujba înțelegerii nevoilor și drepturilor pe cari le au cei mulți. Muncă ce nu trebuie să fie neapărat și numaidecât politică.

De s-ar putea, aș dori ca la ea să se adune, fără comitete și fără ligi, oameni de treabă mulți. Să ajungă, prin legături veșnic păstrate, iarna în biblioteci, cu trecutul ei, vara de-a dreptul de la om la om, cu prezentul ei, să-și cunoască țara, altfel decât cu fraze și cu manifeste.

Apoi, va veni abia timpul ca să ne despărțim din nou și să o luăm, unii la stânga, alții la dreapta. Ceea ce ar însemna însă, sunt sigur, cu totul altceva decât stânga și dreapta frazei învățate pe de rost.”

Vezi si:

• Mircea Vulcanescu: un monografist polemist
• Exista un curent monografist in cadrul tinerei generatii interbelice?
• Trei în unu sau Despre cum încap dreapta, stângaşi centrul în aceeaşi oală
• Interviu cu H.H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: “Eu n-am fost fanatic niciodata”

The post Intre “stanga” si “dreapta”, o datorie appeared first on Cooperativa G.

O identitate disputată în românia interbelică: intelectualul. Intre tribulaţii generaţionale și  diferenţe  specifice[1]

Dragoș Sdrobiș

extras din Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013

Abstract: The Romanian intellectual in Interwar Romania: between Generational Kneading and Specific Dissimilarities.

The present study tries to reveal the concept of intellectual in close relation with the idea of young generation, a fertile debate in interwar Romania. After a brief presentation of the European context in which these concepts developed, I search the most convenient arguments in order to give a proper answer to the main question: was the intellectual a social identity and a social actor in interwar Romania? Is there any reason that could make plausible the assertion that among the youth being an intellectual was the equivalent of being socially successful? And, moreover, were the young intellectuals authorized to become the leaders of the Great Romania?

The answers formulated by those involved in this debate share at least one central idea: the intellectual is or should be, first of all, a creator of ideas and less a social activist. The remembrance of the First World War made them believe that the intellectual should stay away from politics, but fostering ideal models of society. But, by doing so, the intellectuals reinforced the idea of uto‑ pia, that emerged as the alternative for the politics. Instead of criticizing the radicalism, the intellectuals of the young generation finally began to promote and to embrace the radical political solutions.

Although the answers provided by this polemic are more ideological and less sociological, the great merit of the debate consisted in revealing the champ culturel (Pierre Bourdieu) as a distinct and independent sociological network, where the intellectual was the necessary linkage. The social conditions and the institutional ones (the University, media, or intellectual associations) converted the idea of intellectual into a mechanism of social promotion and cultural con‑ secration. But, the symbolic capital this identity was supposed to bring was deflected by many intellectuals into a way of perverting the social realities and of inventing social expectances. That is, the political radicalization.

Key‑words: intellectual, social change, young generation, interwar Romania, literary enquiries.

Pentru istoriografia românească, intelectualul este de cele mai multe ori confundat cu produsul muncii sale. Chiar dacă vorbim despre scriitori, universitari, gazetari sau chiar toate la un loc, întruchipate într‑un singur personaj, intelectualul este văzut ca o realitate istorică și mai puțin ca o identitate socială labilă, dar a cărei semnificație socială este dată de eficacitatea dialogului dintre cei care pretind și ajung la câștigarea capitalului simbolic intelectual și cei care acceptă dominația „aristocrației inteligenței”.

Studiul de față își propune să releve evoluția rolului intelectualului într‑o societate în care a fi tânăr și a avea aspirații intelectuale devenise crezul unei întregi generații. Iar instrumentul de lucru utilizat pentru a surprinde această evoluție nu este altceva decât canalul de comunicare cu cititorul: presa. Ceea ce am încercat să privilegiez în cadrul acestui studiu a fost formula gazetărească prin care tinerii intelectuali formulau și întrețineau un dialog cu cititorii: ancheta literară. De fapt, prin caracterul său interogativ, ancheta literară evidenția că intelectualul nu era o identitate la care se adera, ci o identitate în marginea căreia se polemiza.

Intelectualul de după război și încercarea de încarnare a utopiei

Mutațiile pe care Primul Război Mondial le‑a provocat la nivelul mentalului colectiv reprezintă sfârșitul unei lumi: încetarea încrederii în raționalitatea societății și implicit negarea ideii de progres în istorie, labilitatea politicului în fața pasiunilor colective și chiar estomparea ideii de dreptate și de libertate. De fapt, fenomenul care se generalizează acum este cel al rupturii ireversibile între politic, știință și moralitate. Wolf Lepenies este cel care a prezentat evoluția spre un astfel de mod de „raționare” a realității, acțiune întreprinsă de intelectualul modern. Pentru Lepenies intelectualii sunt acea categorie socială născută mult mai de timpuriu, dar care se manifestă social doar în timpul afacerii Dreyfus. După cum îl întruchipează Wolf Lepenies, avem de a face cu un intelectual melancolic, „specia care se plânge”, pentru că e nemulțumit de dezordinea lumii. În fond, „intelectualul european e o întruchipare a conștiinței vinovate”, primul război mondial atârnând ca o povară pe umerii celor care credeau că Europa va fi pentru mult timp un continent pacificat. Acesta este și motivul pentru care intelectualul are un singur mijloc „de a se sustrage melancoliei [și acela] e reprezentat de utopie”2. În fața evacuării moralității din arhitectura politicului sau, altfel spus, a „scientizării” politicului, prin care se ajunge ca discursul să se rezume la o simplă enumerare de „oportunități”, „amenințări” sau „beneficii”, intelectualul încearcă să reimpună spiritul utopic în gândirea omului secolului XX. Renunțarea la idealul etic nu este o opțiune pentru intelectual. Intelectualul nu poate să accepte că „egoismul nu mai este considerat un defect, un lucru rău, ci dimpotrivă, o condiție necesară a oricărei societăți care funcționează bine și în care înclinațiile altruiste au fost de mult depășite”3. Până acum gândirea melancolică a fost cea care marcase culoarul gândirii utopice.

La începutul „secolului scurt”, în lumea utopiei nu mai este loc de melancolie. Tentația utopiei îl determină pe intelectual – de altfel pasiv, retras – să acționeze pentru „a realiza fericirea socială”. Într‑adevăr, în atmosfera de pesimism de la sfârșitul primului război mondial, intelectualii – „clasa celor veșnic nemulțumiți” – se lăsau seduși de ideea că pot să „organizeze fericirea”4. Intelectualul se vedea obligat să proiecteze un model, dacă nu perfect, cel puțin unul căruia să nu i se găsească nicio alternativă. Oricum, ideea că viitorul trebuie să fie mai bun făcea din intelectual un actor social cu forță de predicție, la fel ca în motto‑ul sociologiei enunțat de Auguste Comte: „A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”. Acest vis al materializării utopiei nu va dura mult. Eșecul totalitarismelor va releva incapacitatea de a prevedea de pe poziții pretins științifice. Numai așa putem înțelege și afirmația unui intelectual care a preferat să se autoexileze din distopia nazistă: „reușim întotdeauna să întârziem la timp”5.

Tineretul european, o nouă forţă socială?

Dar până a se ajunge la această concluzie o generație a crezut și s‑a lăsat convinsă că istoria poate fi reordonată. Tineretul a fost cel care se considera îndreptățit să redemareze istoria. Secolul al XIX‑lea, printr‑o cadență impresionantă de revoluții care zguduie Europa de la Atlantic până la Urali, este secolul afirmării tinerilor. „Tânăr” devine apanaj al unui veac care poartă pecetea mișcărilor subversive de emancipare națională a națiunilor central și est‑europene. Printre alții, și Giusseppe Mazzini pare convins că bătrânul continent trebuie să devină o „Tânără Europă”. Revoluțiile de la 1848 – întreprinse de tineri intelectuali – rămân în memoria colectivă sub numele de „primăvara popoarelor”, trimitere cât se poate de evidentă spre ideea de regenerare, tinerețe și schimbare intergenerațională de roluri. Încercările de instituționalizare a învățământului obligatoriu, serviciul militar obligatoriu, reticența acordării sufragiului universal ca și dezvoltarea sistemelor peni‑ tenciare în secolul XIX – toate sunt măsuri de disciplinare socială menite să țină în frâu un tineret tot mai radicalizat. Mișcarea decemvirilor și, mai apoi, nihilismul rusesc dovedeau impetuozitatea, dar și violența unor astfel de mișcări ale tinerilor. Și poate că nicăieri ca aici nu devine tot mai evident acest decalaj ideatic și axiologic între tinerețe și senectute, așa cum va fi acesta proliferat în literatura rusă. Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev – toți acești romancieri ruși nu fac altceva decât să aducă un elogiu tinereții în con‑ flictul său cu rigorile parentale. Și, prin prisma faptului că spiritul juventin stăpânește cercurile intelectuale europene, literatura rusă se bucură de o mare popularitate la nivel continental.

De aceea debutul secolului XX „va confirma permanența acestei ecuații între tineret și rebeliune, în Franța, Germania, Anglia, Italia, unde atâția purtători de cuvânt ai tinerilor vor invoca virtuțile regeneratoare ale războiului: chemare la arme căreia îi va răspunde, disciplinată, generația de la 1914”6. Deși vedea în război o formă de revoluționare socială, totuși tineretul nu va reuși să suporte duritatea acestui conflict. Iar răspunsul dat acestui conflict în care tineretul s‑a văzut târât va fi pacifismul ori naționalismul. Răspunsuri contrarii, dar care aveau o caracteristică comună esențială: tineretul s‑a simțit înșelat, trădat și ținut departe de domeniul politic și aceasta numai din cauza generației vechi. Acestor frustrări trebuie să le adăugăm faptul că aparatele administrativ‑politice ale statelor erau formate din funcționari bătrâni. Încă un motiv pentru tineret de a se simți ținut departe și de acest domeniu.

O concluzie care își găsește valabilitate pentru multe țări europene din interbelic, era aceea că tinerilor li se refuza „posibilitatea de a deveni adulți”, acumulându‑se numeroase tensiuni interne. Nu este deloc întâmplător că toate mișcările politice extremiste de aiurea accentuau importanța tinerilor în arhitectura socială pe care o vehiculau7. Și la fel de adevărat este că inte‑ lectualul devine sinonim cu tinerețea în detrimentul adultului sau al bătrâ‑ nului. Sentimentul care stăpânește întreaga lume a intelectualilor europeni este acela că timpul se accelerează: totul se judecă și devine valoros numai dacă implică ideea de „revoluție”, de schimbări bruște. Este o perioadă în care „timpul capătă o importanță decisivă, prevalând în raport cu spațiu. Timpul este spațiul unui mare număr de posibilități”8. Salvarea timpului devine o valoare în sine. Și cum putea fi câștigat timpul dacă nu prin cedarea inițiativei tineretului9?

Cumva, impetuozitatea tineretului și moda intelectualismului devin nedespărțite. S‑ar părea că nu mai exista loc pentru savanți, pentru oameni dedicați emancipării umanității prin apelul la știință și rațiune. Totuși, nu. Odată cu acest model al intelectualului ancorat se conturează acum și imaginea omului de știință, prototipul conștiinței împăcate, care, „dincolo de melancolie și dincoace de utopie”, nu urmărește să schimbe lumea, ci doar să o explice, asumându‑și o poziție amorală față de societate. De fapt, pentru omul de știință socialul nu a reprezentat un scop10. Poziționându‑se, dacă nu în slujba totalita‑ rismelor, dar împotriva intereselor umanității, omul de știință face pierdut uma‑ nitarismul și moralitatea propovăduite de secolul XIX. Pentru această nouă specie, știința înseamnă observare și explicare, așa cum istoria înseamnă devenire și redevenire, fără un scop ultim umanitar. În fața unor astfel de multiplicări a opțiunilor – indiferent de natura lor – secolul XX trece drept o mare paranteză, secolul XXI fiind obligat să reia lucrurile de acolo de unde le‑a lăsat secolul XIX. Cu o singură moştenire certă: demolarea credinţei în progresul uman.

Intelectualii și masele: trei viziuni europene

Debutul perioadei interbelice se transformă într‑un proces moral dar și în ralierea la un nou spirit în care acţiunea urma să înlocuiască ideea. În schimb, alți intelectuali – e drept, nu foarte mulţi – au adoptat poziţii variate care aveau în comun un singur lucru: pesimismul. De la Oswald Spengler care anunţa declinul Occidentului la Julien Benda ce întrezărea lucid trădarea cărturarilor, toţi aceştia din urmă împărtăşesc o singură idee: pierderea inocenţei, otrăvirea societăţii cu spiritul vindicativ al maselor. Theodor Adorno surprinde acest simptom care inundă și cotidianul:

„Nu mai există nimic inocent pe lume. [...] Conversaţia întâmplătoare cu individul din tren, căruia, pentru a nu ajunge la dispută, îi accepţi cele câteva fraze, deşi ştii că logica lor trimite, în ultimă instanţă, către crimă, constituie deja un început de trădare [...]”11.

Întâlnirea politicului și a literatului sfârșește în degradarea ambelor și în afirmarea primatului acțiunii asupra rațiunii. Această alegere a fost determinată mai ales de memoria vie a primului război mondial.

Pentru intelectuali intervalul cuprins între succesul afacerii Dreyfus și perioada interbelică a reprezentat o evoluţie, dar o evoluție ce nu a fost tocmai în direcţia care ar fi trebuit să fie. Considerându‑se nişte oameni care se pun în slujba societăţii pentru a o ridica din punct de vedere moral, văzându‑se drept unicii apărători ai ideilor de libertate şi justiţie, în fine, crezând că sunt educatorii societăţii, intelectualii se văd puşi în postura de a trebui să îşi redefinească statutul în funcţie de percepţia celorlalţi asupra lor. Până la urmă era vorba de un proces care trebuia urgentat cu atât mai mult cu cât se intrase într‑o nouă eră, cea a maselor. Dacă secolul XIX lăsase să prindă contur imaginea intelectualului ca fiinţă solitară, rebelă, uneori chiar cultivând mizantropia, în perioada interbelică şi mai târziu – în contextul dezvoltării mass‑media şi a creşterii numărului celor care se consideră inte‑ lectuali – se pune tot mai mult întrebarea dacă intelectualul ca voce inde‑ pendentă mai poate exista sau nu; devin intelectualii o clasă distinctă şi detaşată, rămân cantonaţi doar în sfera ideilor sau cumva apelează la un compromis, încercând să înnoade pasiunile maselor cu ideile lor? Aceste interogaţii sintetizează de fapt chiar poziţiile pe care le vor adopta intelectu‑ alii la nivel european mai ales în perioadă interbelică. Poziţiile a trei intelectuali – Antonio Gramsci, Theodore Adorno şi Julien Benda – sunt cele care descriu polemica asupra identităţii şi a rolului intelectualului în societatea de mase. Identitatea sa devine tot mai problematică, întrucât intelectualul se vede pus în faţa alternativei: confortul detaşării, al separării de societate sau dorinţa de a deveni parte a unui curent de masă care, până la urmă, îi conferă popularitate, autoritate, legitimitate şi deci identitate socială12.

Succesul revoluţiei bolşevice a avut darul de face din radicalismul politic o idee tot mai atractivă şi de a‑i determina pe mulţi intelectuali să adopte cât mai repede astfel de metode de luptă politică prin care să îşi poată pune în practică ideile. Astfel se ajunge la imaginea marxistă a intelectualului ca persoană radicală sub unghi politic, definindu‑l în raport cu societatea, cu celelalte clase şi cu actul cultural13. Antonio Gramsci, jurnalist şi filosof italian, este cel care trasează limitele sferei intelectuale, pe care o analizează prin prisma ideii de rol social. Pentru Gramsci a fi intelectual reprezintă la nivel individual o alegere subiectivă; în schimb devenea necesar de trasat limitele identității celor care îşi puteau asuma rolul de intelectual la nivelul societăţii. Pornind de la criteriul de funcţie socială Gramsci operează o distincţie clară între intelectualii tradiţionali (cum ar fi profesorii, avocaţii etc) care continuă să facă acelaşi lucru de la generaţie la generaţie şi intelectualii organici, cei care sunt în contact permanent cu masele, cu societatea şi care urmăresc să deţină cât mai mult control, chiar să dobândească puterea14. Aceştia din urmă trebuie să fie în permanentă mişcare, în drumul lor de a (re)câştiga societatea. Dacă mai luăm în considerare că intelectualul repre‑ zintă în perioada interbelică un individ lipsit de putere, este naturală – în accepţia lui Gramsci – fraternizarea cu masele, cu cei slabi şi nereprezen‑ taţi. În fond, viziunea marxistă a lui Gramsci face din intelectual acea minoritate iluminată cu rolul de a conduce lupta de clasă.

Aceiaşi idee o reîntâlnim şi la Julien Benda, numai că pentru filosoful francez pactul cu masele reprezintă nu actul constitutiv al intelectualităţii, ci trădarea finalităţilor actului intelectual. Trădarea cărturarilor reprezintă de fapt pierderea ultimei „stavile în faţa realismului popoarelor”, în special prin adoptarea pasiunilor politice.

„Nimeni nu va putea contesta că astăzi (1925– 1927, perioada în care acest eseu este redactat – nota mea) în toată Europa uriaşa majoritate a oamenilor de litere şi de artă, numeroşi savanţi, filozofi, „slujitori ai cultului” îşi interpretează partitura integrându‑se în corul urilor de rasă, de partid; cu atât mai puţin se va putea nega faptul că asimilează pasiunile naţionale”15.

Benda condamnă interferarea convingerilor ideologice cu activitatea intelectuală, din care rezultă nemijlocit omul de acțiune care se caracterizează prin dorinţa de rezultate imediate şi prin „dispreţul faţă de argumente”.

„Cărturarul modern nu‑l mai lasă pe laic să coboare singur în piaţa publică; el consideră că a dobândit spirit cetăţenesc şi înţelege să şi‑l exercite din plin; e mândru de acest spirit; literatura lui e plină de dispreţ faţă de cel ce se izolează împreună cu arta sau cu ştiinţa şi se desprinde de pasiunile cetăţii[...]”16.

Nu este deloc întâmplător că autorul a ales să utili‑ zeze termenul de cărturar (în franceză clerc), în dauna celui de intelectual; de fapt şi această titulatură este mincinoasă, pentru că

„[a]ceşti oameni [...] nu sunt cărturari, [ci] se pretind şi trec drept cărturari [...] şi tocmai datorită acestui titlu se bucură de un prestigiu deosebit între oamenii de acţiune. Subiectul meu îl constituie nu cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din jur şi capabil să influenţeze lumea în virtutea acestei embleme” (subl.mea)17.

Ceea ce condamnă Benda este mai degrabă pragmatismul acestor cărturari care abdică de la ideea de dreptate, de libertate şi de frumos în favoarea ideii de utilitate socială; utilitatea socială este cea care devine modul de definire a ideii de dreptate şi de frumos18. Aceşti gânditori care cer ca „toga să se plece în faţa spadei” reprezintă pentru Benda o noutate, cel puţin pentru spaţiul francez, gânditori care, colportând idei de subminare a democraţiei, se transformă în partizani zeloşi ai regimurilor autocratice19.

Un amănunt se cere adăugat, deloc lipsit de substanță: Benda se număra la începutul secolului XX prin tre cei care susțineau cauza lui Dreyfus. Primul război mondial și succesul naționalismului în Franța – numai dacă ne referim la Marcel Baurres sau la succesul de masă al ziarului Action français – reprezintă adevăratul mobil al redactării acest eseu, unul prin care încearcă să impună o definiție restrictivă a intelectualului. Această versiune radicală a portretului intelectualului face din acesta o incarnație a spiritului critic, un misionar și, la rigoare, un martir al principiilor nobile în mijlocul barbarilor. În cele din urmă, intelectualul trebuie să fie nonconformist, să gândească altfel, chiar împotriva opiniei publice și, acționând astfel, nu poate să nu devină un critic al timpurilor sale20. S‑ar părea că intelectualul nu are de ales: trebuie să fraternizeze cu masele – viziunea gramsciană – dar pierzându‑şi independenţa şi statutul de minte limpede, de călăuză autentică a societăţii, în viziunea pesimistă a lui Benda. Singura şansă de evadare din această capcană a istoriei nu este decât exilul intelectualului, cel puţin la această concluzie ajunge Theodor Adorno. În caz contrar, „[a]daptându‑te la slăbiciunea celor năpăstuiţi, [nu faci altceva decât să] confirmi prin ea premisa dominaţiei şi te dai tu însuţi după măsura gro‑ solăniei, inconştienţei şi a violenţei necesare în exercitarea puterii”21. Exilul, starea de a te simţi tot timpul în afară, devine din punct de vedere metafizic o stare de nelinişte, de dezrădăcinare, o încercare de a rămâne suspendat. Dar cum aceasta este imposibil, „[f]or a man who no longer has a homeland, writing becomes a place to live”22. Prin această detaşare intelectualul devine singurul care poate înțelege și explica mecanismele transformării realității23.

Ceea ce era cândva o vocaţie se transformă într‑o carieră; iar dacă înainte intelectualul era până la urmă imaginea unei elite, în perioada interbelică, peste tot în Europa – şi foarte vizibil şi în România –, intelectualul răsare de pretutindeni; tocmai eclectismul originii sale este cel care generalizează radicalismul. Acest radicalism stă la baza proliferării intelectualului subversiv24, cel care militează pentru construirea unei alternative prin mijloace care subminează fundamentul democratic al societăților interbelice. Scopul multora dintre intelectualii acestei perioade nu mai este acela de a obține un consens social asupra căilor de urmat, ci de a‑i convinge pe ceilalți că viziu‑ nea lor asupra schimbării sociale este singura validă. Pentru acești intelectuali societatea se confrunta cu numeroase probleme, care impuneau soluții rapide. Bineînțeles, ei – intelectualii – erau singurii capabili să găsească răspunsurile potrivite. Promovând utopiile – nazismul în Germania, comunismul în Rusia, dar și pacifismul în Franța25 – intelectualii au eșuat. Au uitat un amănunt esențial: „The study of human institutions is always a search for the most tolerable imperfections”26.

O ultimă remarcă, înainte de a vedea cum și‑au (re)construit intelectualii români identitatea în această lume diferită. Peste tot în Europa, grație puterii editoriale, intelectualii devin tot mai mult figuri publice, capabile să influențeze masele. Până la urmă este vorba despre transferul dinspre vita contemplativa spre vita activa (Wolf Lepenies). Dar, alături de acest intelectual public regăsim aproape tot timpul pe cei care se autodefinesc drept intelighenție. De fapt, intelighenția devine pandantul intelectualului public, pentru că scopul lor nu este neapărat de a fi creatori de idei, ci mai degrabă colportori. Pentru intelighenție important este să rămână la curent cu ideile pe care intelectualii le produc. În schimb, rolul său este cel de diseminare. Că este profesor, jurnalist, activist social sau chiar ideolog politic, membrii intelighenției nu fac altceva decât să lege mutual masele și intelectualii. Régis Debray este convins că numai datorită intelighenției au reușit intelectualii să dobândească puterea simbolică, ce a marcat mai ales societățile occidentale și întreg secolul XX.

România interbelică: tânăra generaţie și obsesia primenirii

„Cred, mai întâi, în vitalitatea indestructibilă a neamului românesc. […] Fără credință în această vitalitate indestructibilă aș cădea în cel mai negru pesimism. Ceva mai mult: aș fi căzut în ispita de a fi revoluționar”27.

„Vrem minunea cuvântului nou și plin în sine. […] Să ne ucidem morții”28.

Profilul generației ‘27[29] ce se afirmă în interbelic se remarcă printr‑un atribut esențial: tinerețea. Mișcările tinerilor, fenomen european de reînnoire a generațiilor, se caracterizează printr‑un gust al nonconformismului accentuat de fenomenul războiului care a cruțat‑o și de criza social‑economică ce a convins‑o că refugiul din cetate nu este o opțiune: „Ils seront acteurs et même moteurs de l’histoire”30. Reluând titlul unul articol din 1934 tineretul devine o nouă categorie socială:

„Până acum zece ani tinerețea era privită drept o situațiune între copil și om cumsecade [...]. Un tânăr nu putea aspira la o întrebuințare socială, decât în momentul când toți din jurul său, mai marii, îi acordau un certificat de perfectă și docilă normalitate [...], când devenea un număr dintr‑o serie, coincizând perfect cu tipul de mediocritate”. Respingând valorile lumii vechi și refuzând să mai fie doar o simplă verigă în lanțul generațiilor, tineretul „nu admite să fie prins de nimeni pentru viitor, dorind să‑și păstreze mâinile absolut libere, iar spiritul într‑o perfectă disponibilitate. Se înșeală acei care cred că generația următoare va respecta obligațiunile luate fără consimțământul ei”31.

Moștenirea pe care războiul de reîntregire (formula prin care era cunos‑ cut în epocă) a lăsat‑o în urma sa, pe lângă „hemoragia subită” în rândul generațiilor de intelectuali, a împărțit și generațiile. Dispar figuri emblema‑ tice ale spațiului cultural românesc, din motive biologice (Petre Carp, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, I.L. Caragiale)32, unii devin marginalizați murind în deplină ignoranță (cum s‑a întâmplat cu Slavici), alții, în schimb, care păreau să devină adevărate spiritus rector al unei noi generații, cum era Vasile Pârvan, se sting prematur. Indiferent de motivul pentru care aceștia părăsesc scena culturală și socială (poate cel mai nedreptățit de istorie este totuși Constantin Stere, liderul generației sociale de la 1907, care din cauza filogermanismului și al ideilor socialiste nu va reuși să devină un lider de generație), se impunea schimbul liderilor generaționali.

Dar până la alegerea sau nașterea liderilor, dezbaterea interbelică debutează cu delimitarea conceptului de generație, prin aceasta înțelegând obsesia definirii caracterelor identitare și a misiunii proprii. Aceste tribulații precipitate reflectă o teroare a istoriei, o apăsare care – după 1918 – părea să lase aceste valuri de tineri neancorate din punct de vedere istoric. Era o simplă aparență, pentru că generația tânără, sătulă de mimetismul occidental al generațiilor anterioare și degrevată de misiunea istorică a unității naționale, își regăsea rostul în experimentarea autenticului românesc. După cuvintele lui Mircea Eliade,

„[e]ram liberi, disponibili pentru tot felul de experiențe. În credința mea de atunci, experiențele acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală. Ele ni se impuneau printr‑o fatalitate istorică” (subl.autor)33.

Reîntoarcerea spre propriul itinerar spiritual era întărită și de sentimentul de criză pe care Occidentul părea să îl traverseze. Tot Eliade surprinde această moștenire a războiului asupra conștiințelor:

„Mitul progresului infinit, credința în rolul decisiv al științei și industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală și justiția socială, primatul raționalismului și prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă”34.

Tânăra generație românească, cea de a șasea generație din istoria socială a României moderne conform „cronologiei” lui Mircea Vulcănescu, traversează două momente definitorii: momentul spiritual cuprins între 1925–1929, al definirii programului și al misiunii, rezultatul fiind Itinerariul spiritual redactat de Eliade, și o a doua fază, nespirituală de această dată, 1929–1932, a decepțiilor, în care criza economică și instituțională, șomajul intelectual și repudierea culturală de către generația războiului o aruncă în brațele luptei politice, extremiste chiar35. Dar Vulcănescu merge mai departe, definind tânăra generație nu doar ca un simplu concept biologic, ci în deplinătatea sa sociologică. Generația este pentru el „o grupare socială bio‑psiho‑istorică”, în care intervalele de vârstă sunt apropiate36 și în care „conștiința solidarității” are ca resort intim memoria unui eveniment istoric izbucnit în momentele de formație intelectuală.

Cu atât mai mult zdruncinarea conștiinței acestei generații și acutizarea precoce a sentimentului istoricist o îndrumă spre experimentarea autenticului ca formă de joc la sfârșitul istoriei (în sensul pe care îl dă acestui concept Francis Fukuyama). Tocmai asta încearcă să nege tânăra generație: ideea că istoria s‑a sfârșit. Asemeni unui proces de transmutatio mundi ei redescoperă spiritualul ca esență a individului și constată că totul trebuie trecut „prin foc și sabie”. Alexandru Vianu nu ezită să se facă avocatul unei astfel de soluții radicale. Cauza? Omul modern este caracterizat prin „încordare” spirituală, o existență care se derulează într‑o „dualitate contradictorie” marcată de „dezorientare și încordare, criză și posibilitate”37. Tocmai de aceea tineretul devine singurul mijloc de „fortificare a vieții publice”, iar fascismul–„spiritul întreprinzător” juvenil care se opune „spiritului recapitulator” al senectuții – devine pentru autor un model de urmat, mai ales că e singurul tip de regim politic care „a lansat în lume un anumit stil eroic al existenței, potrivit unei epoci de tragism și vitalitate”38.

„Dacă tineretul reprezintă valoare universală a epocii acesteia, numai autenticitatea lui, modul direct al realizării, atitudinea conformă cu sine și seriozitatea autocontrolului sunt garanțiile unei integrări efective în actualitate și ale conștiinței unei misiuni excepționale. Din însușirea morală a sincerității decurge calitatea intelectuală a omului tânăr de astăzi”39.

O astfel de revoluție propune tânăra generație, înălțimea acestor aspirații plasând‑o din punct de vedere etic deasupra vechii generații politicianiste. 1918 este un an atipic pentru români; criza pe care România o traversează în perioada interbelică se mai întâlnește ca amploare doar în sânul statelor învinse, ca Ungaria sau Germania, sau în Italia, care, deși câștigase războiul, pierduse pacea. România, dimpotrivă, deși pierduse războiul, reușise „să câștige pacea” (Sorin Alexandrescu), un succes insuficient pentru o generație care vedea în trecut o istorie a imposturii. Ceea ce trebuia să fie un moment de continuare a consolidării statului român și de refondare a consensului social se transformă într‑o ruptură care antagonizează societatea românească, dând naștere unei dezbateri de amploare între oportunitatea continuării occidentalizării și necesitatea reîntoarcerii la origini, la autentic, la tradiție. Tânăra generație, prin opțiunea sa excesiv spiritualizantă se detașează profund de toate generațiile care au contribuit la construirea României moderne, dar mai ales față de generația pașoptistă, momentul terminus al modernizării românești. Aceste două generații, cea de la 1848 şi cea de la 1927, deşi par complementare, sunt într‑o profundă antiteză40. Generaţia paşoptistă milita pentru sincronism, nutrind la un destin european al spaţiului românesc. Această emulaţie faţă de Occident poate fi tradusă prin formula lui Ion Heliade‑Rădulescu: „Totul e de făcut!” În schimb, generaţia de la 1927, care aderă la o ideologie naţională axată pe profetism şi mesianism, crede cu fervoare într‑un destin românesc. Dacă paşoptiştii credeau în perenitatea valorilor occidentale (mesianism pozitiv – după expresia lui George Călinescu), generaţia Manifestului Crinului Alb se lasă absorbită de mesianismul negativ al mişcării legionare în virtutea căruia tot ce este străin „trebuie trecut prin foc şi sabie”, pentru că „totul e putregai”. O dispută de idei care este purtată de către intelectuali, mai ales cei tineri.

Menționam mai sus că tânăra generație interbelică se remarca prin non‑conformism. Nonconformismul, în opoziție cu valorile vechii Românii, se traducea pentru ei prin anticapitalism, antiliberalism și antiraționalism, încercând prin aceasta să reînnoiască noțiunile dezbaterilor politice. De aici se naște și (bi41)polarizarea în jurul clivajului dreapta‑stânga, vizibil mai ales în presă. Se impune aici o paranteză mai largă. Printre numeroasele schimbări pe care marele război le‑a provocat, una pare a fi trecută prea ușor cu vederea: apetența publicului pentru actualitate, dorința de informare rapidă asupra problemelor. Dacă istoria s‑a accelerat, omul a preferat să intre și el în această cursă s informării. Rolul de colportor al informației și‑l asumă presa, care explodează în perioada interbelică42. De la ziare regionale la ziare centrale, oficioase și presă ilegală, orientări ideologice diferite, hebdomadare sau mensuale, reviste ilustrate până la broșuri, cu tiraje și număr de apariții foarte variate, toată această explozie a publicisticii relevă un aspect esențial: lectura ca formă de informare. E drept, nu putem stabili un număr exact al cititorilor (într‑o țară în care jumătate din populație era totuși anal‑ fabetă); mai mult de atât, nu putem ști câți dintre cei care răsfoiau ziarele sau revistele practicau o lectură silabisită sau critică. Dar, dincolo de aceste inconveniente, trebuie să remarcăm că presa, cea care până la urmă ajută la difuzarea opiniilor și a informaţiei, renunţă sau trece în plan secundar rolul său informativ, devenind un formator de opinie și chiar un formator al unei culturi de masă. Esenţială devenea acum provocarea unei anumite atitudini. Iată cum ziarele își asumă rolul de a oferi oamenilor cu opinia nestructurată fundamentul argumentativ pentru a putea să creadă, inoculând cititorului impresia că poate avea propria viziune asupra societăţii.

Intelectualul român nu putea rămâne departe de acest canal prin care avea posibilitatea, în sfârșit, să ia contact cu masele, să încerce să le educe, dar și să devină o figură populară, trăsătură importantă în era votului univer‑ sal. Propaganda, îndemnurile electorale ca și atacurile la adresa oponenților politici erau ceva ordinar în presa românească din interbelic. Fiind ieftine și finanțându‑se din reclame, ziarele interbelice contribuie decisiv la afirmarea unor noi personalități culturale și chiar politice43. Critica permanentă la adresa politicului, a vechiului, necesitatea primenirii, chiar a refondării spațiului public, dar de pe alte principii, și asumarea unei etici sociale din care politicul este evacuat: acestea ar fi doar câteva dintre elementele prin care scriitorul‑intelectual se transformă într‑o instanță morală a societății, ceea ce în fond se transferă într‑o creștere a influenței sale asupra opiniei publice44.

- Va urma -

NOTE:

1 This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN‑II‑ID‑PCE–2011–3–1089.
2 Wolf Lepenies, Ce este un intelectual european? (intelectualii și politica spiritului în istoria europeană), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 273.
3 Adam Smith sintetiza astfel această schimbare de viziune: „Nu bunăvoinței cârciumarului sau a brutarului ne datorăm masa, ci doar faptului că și aceștia își au ochii ațintiți asupra propriului interes”. Ibidem, p. 296.
4 Idem, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, Cluj, Editura Casa Cărții de Știință, 2005, p. 18.
5 Ibidem, p. 53.
6 Sergio Luzzatto, Tineri revoltați și revoluționari (1789–1917), în Giovanni Levi, Jean‑Claude Schmitt (coord.), Istoria tinerilor în Occident, vol. 2‑Perioada contemporană, Iași, Editura Institutul European, 2001, p. 231.
7 Ute Frevert, Heinz‑Gerhard Haupt (coord.), Omul secolului XX, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 213.
8 W. Lepenies, Ce este un intelectual european?, p. 165.
9 Ibidem, p. 54: revalorizarea timpului în detrimentul spațiului favorizează conceptualizarea și exploatarea celeilalte dimensiuni a timpului, viitorul, care este în fond latura posibilităților dezirabile, spre deosebire de trecut, latura dezirabilului imposibil. „Programul antimelanco‑ lic al futurismului comportă, în special, cultul progresului și al vitezei, opus celui al muzeelor, al ruinelor și al monumentelor; tinerețea are o valoare mai mare ca vârsta adultă, și gimnastica e mai valoroasă ca lectura”.
10 W. Lepenies, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, p. 18.
11 Theodor Adorno, Minima moralia (reflecţii dintr‑o viaţă mutilată), Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 17.
12 Timothy David Shakesby, Redeeming America: Politics, Culture and the Intellectual in the USA, with special reference to the ‘New York Intellectuals’, teză de doctorat, The University of Cambridge, King’s College, September 1996, p. 97.
13 Ibidem, p. 101.
14 Edward Said, Representations of the Intellectual, New York, Vintage Books, 1996, p. 3–4.
15 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 61.
16 Ibidem, p. 62.
17 Ibidem, p. 64.
18 Ibidem, p. 83.
19 Ibidem, p. 105.
20 Pascal Ory, Jean‑Francois Sirinelli, Les intellectuels en France de l`Affaire Dreyfus a nos jours, Paris, Editura Armand Colin, 1986, p. 9.
21 Theodor Adorno, Minima moralia op. cit, p. 18.
22 Theodore Adorno, apud E. Said, op.cit, p. 58.
23 Ibidem, p. 60.
24 Jeffrey C. Goldfarb, Civility and Subversion (the intellectual in democratic society), Cambridge, Cambridge University Press, 1998, p. 17.
25 Conciliatorismul politicii externe engleze și franceze are pentru Thomas Sowell o explicație de ordin sociologic. Franța a fost statul care – la sfârșitul primului război mondial – suferise cele mai mari pierderi, din toate punctele de vedere. „No country was more fertile soil for pacifism and demoralization, and no one created more of both than France’s intelligentsia”(p.216). Așa se explică teroarea acestor societăți în fața posibilității unui eventual război. Deviza era „orice, mai puțin războiul”. „Being a pacifist in the 1920s and 1930s was a badge of honor, and pacifist phrases facilitated admission to the circle of the self‑congratulatory elites” (p.217). Pentru societățile fran‑ ceză și, într‑o mai mică măsură, engleză războiul în sine era un inamic. Așa se explică și poate fi înțeleasă declarația lui Neville Chamberlain, premierul Angliei, după semnarea Acordului de la Munchen în 1938: „I believe it is peace for our time”. Vezi Thomas Sowell, Intellectuals and Society, New York, Editura Basic Books, 2009 (paginile citatelor fac trimitere la această ediție).
26 Richard Epstein, apud Ibidem, p. 79.
25 Conciliatorismul politicii externe engleze și franceze are pentru Thomas Sowell o explicație de ordin sociologic. Franța a fost statul care – la sfârșitul primului război mondial – suferise cele mai mari pierderi, din toate punctele de vedere. „No country was more fertile soil for pacifism and demoralization, and no one created more of both than France’s intelligentsia”(p.216). Așa se explică teroarea acestor societăți în fața posibilității unui eventual război. Deviza era „orice, mai puțin războiul”. „Being a pacifist in the 1920s and 1930s was a badge of honor, and pacifist phrases facilitated admission to the circle of the self‑congratulatory elites” (p.217). Pentru societățile fran‑ ceză și, într‑o mai mică măsură, engleză războiul în sine era un inamic. Așa se explică și poate fi înțeleasă declarația lui Neville Chamberlain, premierul Angliei, după semnarea Acordului de la Munchen în 1938: „I believe it is peace for our time”. Vezi Thomas Sowell, Intellectuals and Society, New York, Editura Basic Books, 2009 (paginile citatelor fac trimitere la această ediție).
26 Richard Epstein, apud Ibidem, p. 79.
27 Răspunsul lui Constantin Rădulescu‑Motru la ancheta „In ce cred?”, în Adevărul literar și artistic, an X, nr. 573 din 29 noiembrie 1931.
28 Manifest către tinerime, în Contimporanul, an III, nr. 46 din 16 mai 1924, p. 2.
29 Explicația oferită de Dan C. Mihăilescu pentru adoptarea acestei denumiri este simptomatică pentru atmosfera culturală a perioadei: în primul rând, publicarea Itinerarului spiritual de către Mircea Eliade chiar în paginile ziarului Cuvântul. În al doilea rând, dar la fel de important, tot în 1927, la Iași Corneliu Zelea‑Codreanu punea bazele Ligii Arhanghelului Mihail. Intelectual, dar și politic, tânăra generație începea să se exprime odată cu anul 1927. Apud Marta Petreu, De la Junimea la Noica (studii de cultură românească), Iași, Editura Polirom, 2011, p. 251–252.
30 P. Ory, J. Francois‑Sirinelli, Les intellectuels en France, p. 91.
31 Alexandru Mironescu, Tineretul: o nouă categorie socială, în Revista Fundațiilor Regale, an I, 1934, nr. 4, p. 128, 130.
32 Universul literar și artistic evocă într‑un serial memorialistic intitulat „Scriitorii noștri dispăruți în timpul războiului” cele mai importante figuri care au dispărut în timpul primului război mondial. Astfel, sunt scrise medalioane în memoria lui Barbu Ștefănescu‑Delavrancea, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu. Evident, nu se poate afirma că acești oameni au murit din cauza războiului. De altfel, Lucian Boia remarca faptul că puțini dintre cei care se făcu‑ seră avocații intrării României în primul război mondial s‑au înrolat voluntari sau au fost în primele rânduri ale frontului. În comparație cu situația din Franța, patriotismul universitari‑ lor sau al scriitorilor români apare ca unul de paradă. Lucian Boia, „Germanofilii” (elita intelectuală românească în anii primului război mondial), București, Editura Humanitas, 2009, p.123–124.
33 Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Mircea Hadonca (ed), București, Editura Humanitas, 1991, p. 145.
34 Ibidem, p. 144.
35 Mircea Vulcănescu, Generație, în Criterion (revistă de arte, filosofie și literatură), an I, 1934, nr. 3–4, p. 3–6, studiu reluat și în volumul Mircea Vulcănescu, Tânăra generație (crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români?, Marin Diaconu (ed), București, Editura Compania, 2004, p.41-75.
36 Enumerarea anilor de naștere a corifeilor tinerei generații este edificatoare pentru această solidaritate biologică, de vârstă: 1904‑ Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dumitru Georgescu, 1905‑Petru Comarnescu, 1907‑Traian Herseni, Mircea Eliade, Dan Botta, 1909‑ Anton Golopenția, Constantin Noica, 1911‑Emil Cioran.
37 Alexandru Vianu, Libertate și cultură, București, Editura Tiparul Universitar, 1937, p. 23. Culegerea de texte apare postum (autorul murise în 1933), fiind rezultatul comasării tuturor articolelor pe care Al. Vianu le publicase în revistele de cultură românești mai ales după 1930. Volumul este prefațat de către Tudor Vianu, fratele autorului.
38 Ibidem, p. 25.
39 Ibidem, p. 26.
40 Diferenţa între cele două generaţii nu constă doar în violenţa şi radicalismul generaţiei interbelice. Dacă primul naţionalism justifica şi grăbea o mai rapidă aliniere a civilizaţiei româneşti la valorile occidentale, cel de după 1900 insistă tot mai mult asupra individualităţii româneşti, a culturii specifice şi a destinului propriu. Naţionalismul autohtonist se impunea în faţa celui cu finalitate europeană.
41 Evident, a existat o stângă intelectuală românească, dar nu trebuie să uităm că afirmarea ei era cel puțin intimidată de caracterul ilicit al ideologiei comuniste în România, blocând prin aceasta posibilitatea unei dezbateri libere de idei. Vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930–1950, București, Editura Humanitas, 2011.
42 Câteva date statistice sunt relevante pentru o astfel de supoziție. Astfel, în perioada inter‑ belică au continuat să apară sau au fost înființate numeroase ziare, buletine sau reviste. Pentru marile orașe situația se prezintă astfel: București – 415 publicații, Iași – 72, Cluj – 57, Craiova – 39, Chișinău – 25, Cernăuți – 22, Timișoara – 19. Evident, nu înseamnă că aceste reviste au apărut de‑a lungul întregii perioade luată ca eșantion (1918–1940). Dar, chiar dacă prezența lor era efemeră, efervescența publicistică rămâne o caracteristică. Cf. Ion Hangiu, Dicționarul presei literare românești (1790–2000), București, Editura Institutului Cultural Român, 2004, Indice de reviste după localitatea de apariție p. 881–910.
43 Ca exemplu sugestiv reamintesc aici cazul ziarului Cuvântul, înființat de către Nae Ionescu în mai 1926 cu sprijinul lui Pamfil Șeicaru. Cuvântul, prin apariția și anvergura sa, consolida rolul intelectualului jurnalist în presa românească interbelică, Pamfil Șeicaru și Nae Ionescu urmărind să creeze o mișcare asemănătoare celei a lui Maurice Barres și a lui Charles Maurras din Franța. Șeicaru era de altfel convins că forța mișcării lui Maurras exprimă „rolul hotărâtor al intelectualilor în viața modernă”. Vezi Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2007, p. 106–107.
44 Liviu Malița, Eu, scriitorul, Cluj Napoca, Centrul de Studii Transilvane‑Fundația Culturală Română, 1997, p. 27.

The post O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I) appeared first on Cooperativa G.

„Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile”

CORIOLAN GHEŢIE

- extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

La una din primele noastre convorbiri H.H. Stahl mi-a dat o listă a foştilor monografişti, echipieri cu care considera că merită să iau legătura în vederea realizării proiectului meu de istorie orală a şcolii Gusti. Pe listă figura şi Coriolan Gheţie, remarcat de Stahl ca student, dar care a avut poate parcursul  cel mai puţin norocos dintre subiecţii interviurilor din acest volum. Îndată după absolvirea facultăţii a fost solicitat pentru Institutul de Cercetări Sociale al României, a participat la organizarea Congresului de sociologie, dar fiind concentrat pentru o lungă perioadă nu a mai apucat să participe în cercetările colegilor săi de generaţie. După armată, asemenea multor alţi licenţiaţi în sociologie, a lucrat la Institutul de Statistică, care însă după emigrarea lui Manuilă şi arestarea lui Golopenţia a intrat în era statisticii sovietice, fiind vlăguit de esenţa ştiinţifică. N-a revenit în sociologie nici după anul 1965.

Discuţiile cu Coriolan Gheţie au decurs într-o atmosferă de cafenea interbelică elegantă. Mă poftea să iau loc într-un fotoliu comod, mă servea cu cafea, coniac şi ţigări, şi conversam ca nişte gazetari ardeleni de pe vremuri până nu se mai vedea nimic de fumul gros de ţigară.

- Înainte de toate aş vrea să ştiu care au fost mobilurile care v-au îndreptat spre sociologie? E o discuţie, nu e pentru radio…

- Da, da, da… Aţi început să înregistraţi?

- Da.

- În primul rând vreau să vă spun că amintirile nu vin succesiv, ci vin de-a valma, şi să vă descriu oarecum, poate pretenţios spunând „fondul aperceptiv” întâi al îndreptării mele spre ştiinţele sociale. Tatăl meu a fost pretor, şi pretorii odinioară aveau obligaţia ca 15 zile pe lună să meargă pe sate, cum se spunea atunci.

- În deplasare /râde/…

- În deplasare, da. Şi avea obiceiul ca orice ţăran întâlnea, îl întreba: „hei, cum merg treburile în sat”? Adică nu primarul era acela care îi spunea despre desfăşurarea treburilor, ci ţăranii, pe drum, oprea cocia[1], cum i se spunea /râde/. Asta ar fi o primă problemă, că taică-meu mă lua cu el, şi participam la discuţiile acestea. Ei, bunicul meu dinspre mama a fost director-învăţător în comuna Halmăşd[2]. Dar un director-învăţător pe vremea aceea era de toate. Avea un atelier de tâmplărie, se ocupa cu altoitul viilor, cu altoitul pomilor, cu olărit, făcea din nuiele coşuri. El era şi cantor la biserică, era poştaşul satului, era directorul Băncii Rurale sau Poporane, nu ştiu cum îi spunea. Toate vacanţele acolo le petreceam, iar – duminica în special – veneau ţăranii în veranda lui, şi acolo discutau tot felul de probleme. Cum am putea să cumpărăm dumbrava de la Nuşfalău ca să mărim islazul? Adică, asta ar fi una din problemele ce-i frământau pe ţăranii de acolo. Însă mi se părea foarte curios că tot aşa-zisul univers al satului era foarte bine compartimentat. Adică, tineretul era un compartiment cu şefii lor aleşi de către ei, bătrânii erau în altă parte cu sfatul lor, femeile de la o anumită vârstă ocupau o altă categorie socială, şezătorile, iarăşi, trezeau curiozitate etc., etc. Deci, o viaţă plină, un univers închis, care mergea oarecum de la sine, adică nu cu imixtiuni. Oraşul era doar târg pentru ei, să-şi vândă produsele, să cumpere cai, să schimbe, ştiu eu, hamurile etc. Bunicul meu dinspre taică-meu a fost preot. Preoţii iarăşi erau legaţi de ţărănime. Plus că în mentalitatea părinţilor şi a bunicilor mei noi nu eram „prunci de domni”, cum s-ar zice. Adică eu am umblat până în şcoala primară în cămaşă de cânepă, ca şi ceilalţi. Mi-ar fi fost ruşine ca eu să fi fost îmbrăcat altfel decât cei din jur. Aici fac o paranteză: când am mers la liceu, maică-mea, prin excepţie de data asta, m-a îmbrăcat în costum de catifea. Ceilalţi au venit îmbrăcaţi care cum, nu ştiu ce… Mi-a fost o ruşine! Şi imediat l-am chemat pe taică-meu să vină până ne-a făcut uniforma, ca să nu fiu eu în costum de catifea.

- Să fiţi în rând cu ceilalţi.

- În rând cu ceilalţi. Pur şi simplu îmi era ruşine…

- La Zalău?

- La Zalău, acolo am făcut primele trei clase, pe urmă m-am mutat la Beiuş, fiindcă la Beiuş făcuse şi taică-meu, şi era o tradiţie.

- A fost un liceu foarte puternic acolo…

- Era şi bun, şi cu tradiţie, dar mai mult nu pentru liceu, ci pentru internat m-am dus acolo, fiindcă era condus de către un ordin călugăresc francez, al assumpţioniştilor[3], printr-o convenţie încă din 1918 între Franţa şi România, ca să ne ajute la culturalizare. Era o cu totul o altă mentalitate, să zic aşa, la liceu acolo. În afară de disciplină, dar învăţam limba franceză, adică se vorbea în franţuzeşte acolo, călugării erau de-o cultură excepţională, directorul, aşa-zisul rector al nostru, l-a tradus şi pe Eminescu în franţuzeşte, şi alte poezii din română, pe Iulia Haşdeu a tradus-o pe urmă în româneşte. Ei, acuma, ce-aş mai putea spune? /râde/ Acuma, liceul din Beiuş prin excelenţă nu promova profesionalismul, adică cum ar veni acum categoriile de valori pragmatice, tehnice. Ci era absolut pentru o cultură temeinică clasică generală, şi am avut nişte profesori excepţionali în privinţa asta. Profesor de română mi-a fost profesor dr. Constantin Pavel care şi-a luat doctoratul mi se pare la Budapesta cu Haşdeu, trebuia să ajungă profesor universitar, dar a preferat să rămână profesor la Beiuş. Erau şi condiţii foarte bune pentru profesori. Ei aveau case date de către Episcopia din Oradea, şi alte avantaje. Adică, câştigau mult mai bine decât un profesor universitar. Am avut un alt profesor cu totul aparte la matematici, Ştefan Musta şi – pare curios – la început primele mele colaborări au fost în domeniul matematicii la „Revista de Matematică” din Timişoara, datorită impulsului acestui profesor şi modului cum ne preda.

- Probabil de aici provine şi uşurinţa cu care v-aţi acomodat mai târziu cu statistica…

- Da, da, păi mi-a folosit foarte mult. De altfel, el insista să merg la Politehnică, însă taică-meu, ca doctor în drept şi el…

- Tot la Budapesta?

- Nu, la Cluj. El insista să fac “jura”, că totuşi e o carieră, adică studii de unde te poţi orienta în mai multe domenii, plus că într-adevăr atunci încă ingineria era mai puţin profilată, aşa, şi nu era încă în avântul care l-a luat după aceea, aşa încât…

- Deja prin anii ’30 a devenit modă.

- Da, da.

- Cam spre sfârşitul deceniului…

- Aşa încât… plus că la fel ca orice tânăr aveam şi veleităţi literare, aşa încât, foarte încâlcit, nu ştiam cam încotro să mă orientez. Apăreau atunci şi o mulţime de reviste şi pentru elevi… De exemplu, „Flori de crâng” care apărea la Oradea. Ţineam neapărat să colaborez şi eu. Am colaborat şi acolo.

- Înseamnă că de la o vârstă fragedă aţi început colaborările.

- Păi, cam pe la 15 ani, aşa. Fiindcă eu am terminat cu şapte clase. Deci, la 17 ani am terminat liceul, şi am fost foarte dezorientat. Ţineam neapărat să vin la Bucureşti, fiindcă la Cluj aveam prea mulţi cunoscuţi, şi aveam senzaţia că-mi voi pierde vremea, adică mă voi amesteca în asociaţii studenţeşti, în balicisme, cum li se spunea atunci /râde/ . „Balic” era student… Mi-a fost teamă de acest amestec. Doream să fiu izolat, să învăţ, să pot să studiez.

- În liceu aţi învăţat sociologie?

- În liceu foarte puţin. Foarte puţin.

- Am văzut un manual… Ştiu că prin anii ’30…

- Apăruse manualul lui Gusti şi al lui Herseni.

- Pe urmă al lui Petre Andrei…

- Da, da. Însă mai puţin, mai puţin. Ş-aici am venit. Sigur, Dreptul neapărat trebuia să-l fac, fiindcă mi-a spus taică-meu. Dar, cu orice preţ voiam să mă înscriu la Litere şi Filosofie. Eu înclinam mai mult spre Litere, şi ispita era foarte mare, că erau profesori – mari personalităţi…

- În ce an aţi venit?

- În ’33. M-am înscris şi la Litere şi Filosofie, însă aici iarăşi nu mă puteam hotărî cam spre ce să mă orientez. Motru la psihologie avea un prestigiu extraordinar, însă la predare nu era chiar aşa de ispititor. Am urmat la început cu mare, cu mare plăcere seminarele lui Vianu. Şi aici, iarăşi, ce înseamnă o mică întâmplare… Vianu era un profesor foarte bun, însă foarte distant. Şi, eu am făcut, sigur că acum îmi dau seama, o greşeală. Am încercat şi eu la seminar să fac o metaforă, şi Vianu m-a ironizat. Ei, din clipa aceea nu l-am mai agreat pe Vianu, deşi el făcea aşa-zisa ştiinţă a culturii care era mult mai largă decât estetica propriu-zisă. Şi, vă spun, am citit tot ce a scris Vianu, şi atunci şi după aceea, şi mi-a făcut mare plăcere. Dar nu m-am mai putut apropia de el. E o chestie ciudată asta! /râde/ Şi ce s-a întâmplat? Cam prin octombrie sau noiembrie am avut un seminar cu Traian Herseni.

- Dar nu eraţi înscris la Sociologie…

- La Litere şi Filosofie.

- Şi era şi acolo seminar?

- Seminarul de sociologie era şi pentru cei de la Geografie, de la Istorie, adică era oarecum obligatoriu, aşa încât erau şi foarte mulţi studenţi la seminarul ăsta de sociologie. Şi ne-a dat o temă despre Cadrul Cosmologic. În sfârşit, la seminar Herseni zice: „am o lucrare aici care este cea mai bună lucrare de când sunt eu asistent”, şi-mi pronunţă numele meu. M-a uimit, nu ştiam ce să fac. Şi mi-a spus doar atât ca după seminar să trec pe la catedră. Şi aici mi-a spus: „uite ce, dacă vrei, am văzut că ai o orientare bună în sociologie, eu cu mare plăcere din clipa asta sunt la dispoziţia dumitale. Ai toată biblioteca mea la dispoziţie, oricând, orice carte”. Şi acest lucru, această întâmplare m-a făcut ca după aceea să mă înscriu ca specialitate la Sociologie.

- Deci aţi urmat Dreptul în continuare…

- Dreptul şi, după aceea, ca specialitate Sociologia.

- Despre ce a fost vorba în lucrarea aceea de seminar a dumneavoastră?

- Despre… Gusti avea în sistemul lui aceste „cadre si manifestări”, şi eu vorbind despre Cadrul Cosmologic. Şi ceea ce şi Herseni, de altfel îndemnat şi de Gusti… lor le plăcea extraordinar de mult să vizezi bibliografia în materia respectivă. Adică, nu neapărat să ai tu în momentul acela – era anul întâi – o părere, ci să vadă cum pricepi şi cum extragi ceea ce este esenţial din bibliografia temei respective. Şi asta le-a plăcut, fiindcă, într-adevăr, am citit atunci nebuneşte. Nu numai faptul că m-a îndemnat şi m-a apreciat, să zicem aşa, însă m-a scos oarecum şi dintr-un complex. Venit din Ardeal, cu liceul la Beiuş, ştiam că liceele de aici, “Spiru Haret”, “Mihai Viteazul”, “Matei Basarab” sunt cu elevi excepţionali, şi am venit foarte complexat. Şi timid aşa, nu îndrăzneam. M-a salvat şi din acest complex, să zicem aşa. Deci, oarecum îi datorez lui Herseni această orientare. Sigur, Gusti venea mai rar pe la cursuri. El devenise între timp ministrul Învăţământului, era plecat mult în străinătate.

- Şi era suplinit? Cine îi ţinea lecţiile?

- El venea, îşi mai ţinea lecţiile, însă ceea ce era hotărâtor, determinant la Sociologie erau seminariile acestea. Avea nişte asistenţi de mâna întâi, era Traian Herseni, era Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu.

- Golopenţia  deja când eraţi dumneavoastră în anul întâi?

- Întâi sau doi, nu-mi aduc aminte. El mi se pare că atunci era în Germania, să-şi dea doctoratul. Era Vlădescu-Răcoasa…

- Cum era Vlădescu-Răcoasa?

- Domnule, era un tip foarte modest, şi făcea un seminar de marxism…

-Marxism?

-Da, da, da. El era şi reprezentantul nostru la Confederaţia Generală a Muncii, şi ne aducea diverse materiale de acolo. Însă nu un tip dogmatic, absolut nu era. Nu era strălucit ca inteligenţă, dar pregătit temeinic, şi fără vreo pasiune de aderenţă. Aşa încât mi-a făcut plăcere seminarul lui. Sigur, ca inteligenţă, Mircea Vulcănescu era absolut imbatabil, ca să zic aşa. El făcea un seminar de etică atunci. Însă ce era la Facultatea de Litere şi Filosofie? Aveam examene comune, de exemplu şi la istorie am dat examen, şi la geografie. La istorie am dat la Nicolae Iorga. Bineînţeles că l-am audiat. Era absolut un fenomen, fără îndoială, o nebunie, ce mai! Pe urmă foarte bine mi-au prins lecţiile lui P.P. Negulescu, deşi el era cam monoton la expunere, dar nişte teme… În orice caz, cine de exemplu a urmat sau a citit Istoria Filosofiei sau temele lui despre ştiinţa culturii sau despre partidele politice, rămâne bine imprimată pentru totdeauna teza respectivă. Fiindcă era foarte clar, deosebit de temeinic în ceea ce spunea, informat, îşi prelucra materia. Se vedea că o ştie cum se cade! Plus că are cele două volume cu filosofia Renaşterii, care sunt excepţionale. Ei, dar ce să mai spun?

- Deci, în anul întâi a fost întâmplarea cu Herseni.

- Care pot să zic că asta m-a determinat. Şi plus că s-a ţinut de cuvânt. M-a chemat la el peste o săptămână, două. Locuia atunci cu Paul Gusty, marele regizor. El era căsătorit cu fata lui Paul Gusty.

- Cu Paula. N-am găsit-o la telefon, dar vreau să stau de vorbă cu dânsa.

- Şi pur şi simplu, din clipa aceea mi-a pus la dispoziţie biblioteca lui, şi am rămas prieteni până când a murit.

- Spuneţi-mi, când aţi stat de vorbă despre lucrare, a ridicat probleme de religie?

- Adică în ce sens?

- Pentru că sunteţi amândoi greco-catolici…

- Nu, nu n-a pus problema.

- Mă interesează mai mult ca un criteriu de valoare.

- Nu, nu. Vreau să vă spun că până cu două săptămâni înainte de a muri, l-am frecventat mai rar sau mai puţin rar, dar niciodată nu mi-a sugerat măcar vreo orientare, fie politică, fie în sociologie. Dacă eu îi ceream un sfat, îmi spunea sfatul lui, dar nu ca să intru eu în modul lui de a gândi. De asta am şi rămas prieteni foarte buni până când a murit, fiindcă n-am simţit la el nici când a fost secretar-general sub legionari, nici odată măcar să-mi spună că uite, ar fi bine să faci pasul cutare sau… Absolut niciodată, nimic, nimic. A rămas pentru mine unul dintre savanţii pe care i-am admirat. Nu numai prin muncă: ajunsese cu timpul şi la o mare înţelepciune a vieţii, era cumpătat, cumpănit, tot ce vrei. De altfel, cu el am făcut prima aşa-zisă cercetare monografică la Drăguş, în ’38…

- Care a fost de fapt cea de-a doua ieşire mare la Drăguş.

- Da, da.

- Înainte de preconizatul congres de sociologie. Dar să mai rămânem la anul întâi. Deci, după lucrarea aceasta aţi început să frecventaţi catedra şi să luaţi bibliografie de la Herseni. V-a îndemnat, el sau altcineva, să faceţi cercetare în vacanţa de după anul întâi?

- După anul întâi Herseni mi-a spus aşa: deocamdată să citesc, să citesc. I-am luat pe rând pe toţi marii sociologi ai lumii atunci. Mie îmi plăceau câţiva  americanii, pentru că erau mai pragmatici…

- În afară de franceză ce limbă mai ştiaţi?

- Franceza, şi foarte puţin germana. Însă în franceză le aveam la îndemână pe toate, traduse. Păi, toate erau traduse, Gumplowitz, toţi, absolut toţi. Plus că atunci era şi o epocă de foarte mare anvergură a sociologiei franceze. Nu numai şcoala lui Durkheim, dar şi Mauss, chiar şi Tarde pentru anumite probleme. Şi pe urmă am început să studiez sistemul lui Gusti. Mie îmi plăcea foarte mult. Sigur, după aceea  de multe ori m-am gândit, cât este valabil, cât nu este valabil sistemul lui Gusti, însă mi se părea foarte armonios. Adică era închegat, nu avea fisuri în sistem. Erau cadrele care le-am putea spune acum infrastructură, erau manifestările – suprastructură, era aşa-zisul paralelism sociologic, care şi acum, când vrei cu orice preţ să vorbeşti despre determinism în problemele sociale încă putem foarte mult să…

- Mie îmi plac  teoriile care se pot reprezenta grafic.

- Da, da, da. Şi pe urmă, sigur, tot pe lângă Herseni am lucrat mai mult. El era la început, şi parcă şi după aceea, oarecum filosoful sociologiei româneşti, adică era modern atunci Husserl, era fenomenologia, şi el a încercat o adaptare a filosofiei fenomenologice la sociologie.

- Şi Mircea Vulcănescu a încercat.

- Ei, Vulcănescu… Dar Vulcănescu se ocupa cu foarte multe, avea mai multe atribuţii. El se ocupa cu financiar, era directorul vămilor. Avea foarte multe. Şi el s-a ţinut de sociologie numai ocazional. Are desigur… şi astăzi zic, că el a prezentat cel mai bine sistemul lui Gusti în Omagiu lui Gusti când a fost sărbătorit, parcă în ’38[4]. Adică Profesorul şi sistemul. Este foarte clar expus. Însă el era foarte multilateral. Tot aşa de frumos îţi vorbea sau îţi expunea despre Léon Bloy, un mare scriitor francez i-am auzit o conferinţă splendidă despre acest pamfletar extraordinar, sau despre Bergson, sau despre „rostul şi semnificaţia gardurilor”, de exemplu. Cu aceeaşi competenţă în orice domeniu. Absolut o minte excepţională! Cu Golopenţia am colaborat atunci mai puţin.

- El nici n-a fost la facultate, a fost la Fundaţie.

- A fost şi la facultate, a fost asistentul lui Gusti. Însă el puţin se certase cu Gusti, după ce s-a întors de la Jena, parcă. Lui Gusti nu i-a plăcut teza lui de doctorat[5]. Şi au avut unele… Bine, şi Golopenţia avea ideile lui, şi n-a cedat în discuţia cu Gusti, şi nu i-a plăcut. Adică, teza lui Golopenţia era o teză prea politică.

- În anul doi  cursul de sociologie al lui Gusti a continuat?

- El intermitent continua cursurile. Însă el ce făcea la cursuri? Sistemul şi detalierile sistemului le prezentau la seminar asistenţii.

- El făcea sociologie generală, probabil.

- Făcea sociologie generală, şi aproape exclusiv o oră ne prezenta bibliografia. Era înnebunit după bibliografie. Vroia să le imprime studenţilor că trebuie să epuizezi bibliografia ca să porneşti la lucru. Ne cita până şi recenzii la cărţile de sociologie care apăreau atunci, aşa încât…

- Şi scria şi pe tablă.

- Da, da. Nu era un profesor atrăgător prin expunere, ca Nae Ionescu de exemplu. Nae Ionescu te fascina pur  şi simplu. Când ieşeai de la cursurile lui Nae Ionescu, vorbeai pe limba lui, fără să vrei. Adică, aşa te integra în modul său de a gândi, încât toţi începeam să vorbim ca el. Asta este o altă putere a unor oameni de a putea face să gândeşti ca şi ei. Deşi el niciodată nu a îndemnat pe cineva să fie kantian sau nekantian, sau să fie ortodox sau neortodox. Pur şi simplu metoda aceasta a maieuticii socratice. De altfel, ne spunea de la început că el vrea să ne înveţe să gândim, şi că nu vrea să audă de la un student că îi învaţă cursul lui, şi că dispreţuieşte pe cel care ar putea să vorbească asemeni lui, adică să expună ideile lui, şi nu gândirea personală a studentului. După mine este fals să se creadă că el a fost un propagator al unei ideologii sau alteia. Cel puţin la cursuri nu făcea altceva decât dezbatere, sau cum să te influenţeze să gândeşti personal.

- Bine, el nu a scris, după câte ştiu eu, ci au fost adunate stenogramele cursurilor…

- Da, da. Chiar şi articolele din Roza vânturilor, tot altcineva le-a adunat şi le-a… iar stenogramele mi se pare că Mircea Vulcănescu, Noica şi unul, Ionescu-Moşu, şi au încercat…

- Bine, dar atunci cum se face să eu am citit undeva că a fost ideologul mişcării legionare? Dădea sfaturi, sau ce făcea el?

- Un singur curs foarte ciudat a ţinut, câteva lecţii. Unde – asta mi-aduc aminte şi acum – făcea deosebirea între Führer, duce şi căpitan. Ce înseamnă Führer, ce înseamnă duce, ce înseamnă căpitan? Căpitan vine de la căpetenie. Ştiţi cum, modul acesta…, nu neapărat intră în logica cuvântului şi a orientării, dar arăta că căpetenia este o personalitate care iese din mulţime, din popor, pe când Führer este, prin însăşi etimologia cuvântului, conducător, iar ducele nu mai îmi amintesc cum, dar în orice caz făcea această diferenţiere. Dar, nu spunea despre doctrină, el a explicat doar noţiunile acestea. El a fost, probabil, în conflict cu Carol, pe alte teme a fost.

- Probabil că în legătură cu Lupeasca.

- Da, probabil şi asta. Pe urmă, că pornisem de la Gusti, că nu era un profesor deosebit de atrăgător în expunere. Era excepţional Iorga. Era o nebunie, pur şi simplu! Foarte bun profesor era şi Mehedinţi. Uman, adică. El nu făcea geografie, ci mediu geografic, adică influenţa geografiei asupra omului.

- Antropogeografie.

- Antropogeografie. Foarte interesant.

- Şi el a prezentat geografia generală sau numai a României?

- Mai mult a României, dar făcea şi Terra. Bun, foarte bun profesor. Ei, mai erau, că i-am frecventat atunci pe toţi, mergeam după faima profesorilor. Nu atât după tematică. L-am urmat şi pe Caracostea… N-am dat examen, dar mi se părea interesant.

- El făcea folclor sau literatură?

- În perioada aceea făcea o exegeză eminesciană foarte bine şi temeinic, şi cu folclor şi cu asta. Cine mai era profesor bun? Îl frecventam pentru faima lui pe Ţiţeica la matematici. /râde/ Bine, dar în afară, aşa… Pe urmă pe Longinescu la chimie, orbul care…

- Orbul?!

- Nu vedea, era orb, dar preda. Foarte buni profesori am avut la Drept, iarăşi.

- Tocmai vroiam să vă întreb. Până acum aţi vorbit numai despre alţii, şi deloc de disciplina principală.

- Aici l-am avut la civil pe Rarincescu, foarte bun. Chiar şi Stoicescu la dreptul roman, deşi era mai închis. Adică, trebuia oarecum să-i ştii cursul pe de rost. Însă eu m-am îndrăgostit atunci de dreptul roman. Şi vă spun, chiar şi acuma, când vreau cât de cât să-mi disciplinez mintea, eu citesc pe Girard, drept roman. Nu găseşti poate decât în Sfântul Toma o logică aşa de perfectă ca şi în dreptul roman. Plus reglementarea absolut a tuturor problemelor eventual conflictuale sau neconflictuale din societate. Absolut totul reglementat! Până şi faptul că dacă de pe o creangă dintr-un pom fructele cad la vecin, acelea sunt proprietatea vecinului. Încât ştii ce drepturi ai, şi ce drepturi nu ai. Ei, apoi Istrate Micescu, iarăşi, un fenomen. Foarte bun era Djuvara la Filosofia dreptului. Sigur că noi, cei de la Filosofie, ştiam mai mult decât preda el. Însă îmi făcea plăcere, pentru că aveai o viziune generală prin filosofia asta a dreptului. Avea un asistent foarte bun, unul Văllimărescu. Era la dreptul internaţional bun, chiar foarte bun, Mihai Antonescu.

- Fratele…

- Nu, chiar vicepreşedintele. Nu erau neamuri cu Ion Antonescu. Nu aveau absolut nici o legătură. Ei, nu-mi plăcea de Meitani, era la dreptul internaţional, dar materia era foarte interesantă.

- Drept comparat nu aţi studiat?

- Uite că nu-mi mai amintesc.

- E o chestie mai nouă. Dacă citiţi cu plăcere dreptul,  am un volum de René David,  în limba maghiară, de drept comparat. E formidabil, îl citeşti cu plăcere. Este de-a dreptul uluitor.

- Italienii aveau foarte multe cărţi, tot cam drept comparat făceau. Dar noi studiam, de exemplu la dreptul penal erau foarte buni şi Dongoroz, şi Peretz, şi Filitti etc. Însă erau vreo doi-trei la Iaşi, Tanoviceanu la penal, Matei Cantacuzino la civil. Studiam după ei, pentru că era foarte frumos expusă materia. Mai citeam dreptul roman şi după Cătuneanu de la Cluj, că era mult mai limpede decât al lui Stoicescu. Însă, după aceea, Dreptul… nu l-am părăsit, că mi-am dat examenele, însă m-am orientat mai mult pentru Facultatea de Litere şi Filosofie.

- În anul doi deja l-aţi avut pe Stahl, cu tehnici de sociologie?

- Da, da, şi doi, şi trei.

- Cum preda?

- Dom’le, întâi şi întâi că era un tip foarte simpatic, însă extraordinar de clar. Ni se părea că la o facultate de Filosofie expune nişte lucruri atât de elementare, încât parcă ne jignea /râde/. Adică nu ne complicase. În loc să ne bucurăm! Dar pentru mintea noastră febrilă atunci, după un Nae Ionescu şi un Mircea Vulcănescu, să vii să auzi o tehnică a… Care este extraordinar de necesară!

- În comparaţie cu cea mai bună carte tradusă la noi, cea a lui Moser, despre tehnica investigaţiei sociale, tehnica lui Stahl este infinit mai bună. Parcă el ar fi de la  Royal Academy şi nu Moser.

- Doi oameni am cunoscut care mi se părea la vremea aceea, mi se părea ciudat pur şi simplu, cum de se ocupă de formularistică, adică de capetele de tabel. Era Stahl şi doctorul Georgescu. Dom’le, zic, oameni cu capacitatea lor, cu ştiinţa lor să se ocupe cu capetele de tabel?! Mi-am dat seama cât am fost după aceea salariat, funcţionar, că acest cap de tabel este hotărâtor în investigare, în cercetare, în tot ce vrei, adică în cuprinderea fenomenului social. Fără combinaţia acestui tabel… Acela trebuia să fie perfect, că observaţia nu este suficientă, dacă n-ai o viziune pe care ţi-o dădea prin articulaţiile sale tabelul. Şi asta vă spun. Doi oameni care liniau. Nu mai vorbesc, Mitu Georgescu era bolnav la liniatură. Până şi rubricile, mărimea lor le măsura la milimetru. Cât încape, cum, ce, adică nu faci o rubrică unde sunt până la zece, s-o faci mai mare, ca cele care sunt posibile pentru milioane, unde e nevoie de rubrică mai mare. Uimitor, pur şi simplu! Şi, mi-am dat seama, câteodată ce înseamnă pentru ştiinţă migala, şi, cum să spun, acest cadru al ştiinţei în care te vâră fără să vrei.

- Dar nu v-aţi dat seama atunci?

- Atunci nu mi-am dat seama, atunci aveam parcă un pic de dispreţ. Cum să spun, oameni de talia ăstora să se ocupe cu liniatul, cu rubrici, cu tabele! Foarte mult m-a mirat – vorbesc la început – chestionarul. Se muncea Herseni zile şi nopţi pentru un chestionar, pe probleme, pe nu ştiu ce. Mi se părea că nu-i de rangul lui să se ocupe cu un simplu chestionar… Noi, atunci, plini de savantlâcuri în cap: cum adică îl întrebi pe omul ăsta câţi ani ai, eşti de aici de fel sau nu eşti. Întrebări „minore”, ni se părea. Or, ăştia erau harnici şi-n această privinţă. Herseni la chestionar, şi Stahl, căci tehnica e tot chestionar.

- Herseni preda teoria.

- Teoria, da.

- Era o „diviziune a muncii” între ei. Deci, din  anul doi l-aţi avut pe Stahl cu tehnicile?

- Da, da, în ’35.

- În anul acela v-aţi apucat deja de vreo cercetare?

- În anul doi, nu. Eu abia în anii III. şi IV., atunci am fost numit către Herseni, preşedintele, cum se spunea atunci, a Cercului de Sociologie. Cercul de Sociologie era format din membri care doreau să-şi facă expuneri în afară de seminarii, şi din foşti studenţi ai lui Gusti, care au ajuns profesori, sau care vroiau să mai participe la lucrări. Tot un fel de seminar era. Şi atunci am început, cam din anul III., să organizez împreună cu unul Constantin Gib, cu mai mulţi, fişiere. Nu numai fişiere de autori, dar şi de probleme de sociologie pe plan naţional şi internaţional, tot un fel de tematică în cadrul seminarului, dar trecut asupra Cercului de Sociologie. Am făcut fişierul acesta, pe urmă am continuat înzestrarea Seminarului de sociologie cu diverse obiecte aduse de pe la Drăguş, de unde s-au făcut cercetările monografice. Seminarul de sociologie ajunsese să fie un fel de muzeu sociologic.

- În care clădire a fost asta?

- Era unde este acuma Facultatea de Litere.

- În clădirea centrală?

- În clădirea centrală, acolo era o sală mare. Ei, ce am mai făcut atunci? Deci, fişierul acesta şi tematici, pe care le dezbăteam la Cercul de sociologie. Între altele revoluţiile româneşti, pe urmă un început de istorie a socio-economiştilor români.

- Ion Ionescu de la Brad…

- … Pop Marţian etc. Tot aşa, un fel de rezumate şi identificarea surselor. În orice caz, erau foarte interesante.

- Cât de des se ţineau aceste discuţii?

- Cam o dată pe lună, aşa.

- Prezentări de cercetări concrete, personale nu au fost?

- Au fost. Unii erau foarte bine orientaţi şi foarte apropiaţi de cercetările practice. Eu, drept să spun, mai puţin. Cum era Serafim, Dunăre. Unii au făcut despre migraţia oltenilor. Şi acestea le-am dezbătut în Cercul de sociologie.

- Nu a fost deci  fixat totul pe un empirism clar? Adică, cine nu face teren, nu…

- Nu, nu. Păi, da’ vă spun, foarte multă teorie am făcut acolo. Eu de exemplu, între altele, am vorbit cam în două şedinţe de seminar de la Cercul ăsta de sociologie despre Revolta maselor a lui Ortega y Gasset. Care, vă spun, şi astăzi o citesc cu aceeaşi plăcere, şi, din păcate, cu aceeaşi confirmare că are dreptate, ca şi în anii ‘36-’37 / râde/. Şi acum este valabil cu “barbaria verticală”, cu “cultura orizontală”. Tot, absolut.

- Cam câţi veneau la întâlnirile Cercului?

- Să zicem 15-20, cam aşa.

- Nu mergeaţi la numere mari?

- Nu, nu. Aici şi-a prezentat şi Miron Constantinescu teza lui despre Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan.

- A fost lucrarea sa de diplomă, mi se pare.

- Lucrarea de licenţă a lui.

- Şi ce părere aveaţi despre ea?

- El insista, mergea pe negaţie. Adică nu spunea Horia, Cloşca şi Crişan au făcut o revoluţie socială, ci spunea aşa: Horia, Cloşca şi Crişan au făcut o revoluţie socială, nu naţională. Nu am fost de acord cu acest „nu”, pentru că întâmplarea face… Nu fiindcă ei  voiau neapărat să facă o revoluţie naţională în sensul strict al cuvântului… În anul acela nu era încă bine definită naţiunea nici într-o parte, nici într-alta, însă ca fapt istoric iobagii erau aproape numai români în zona aceea. În sensul acesta era şi naţională. Plus, după mine, greşelile pe care le-a făcut în special Cloşca sau Crişan cu încreştinarea, adică un fel de amestec al încreştinării, adică ortodoxizare, cum să-i spun… Nouă ni s-a părut că fenomenul e mult mai complex decât l-a prezentat el.

- Adică pur social.

- Da. A luat tezele lui Marx, şi a spus: modul de producţie era aşa, revolta era aşa, adică pur şi simplu. S-a vorbit în seminar şi despre sistemul lui Gusti. Teme foarte variate, de istoria sociologiei… Eram atunci oarecum împotriva lui Durkheim, îl socoteam prea determinist faţă de concepţia noastră, aşa că şi chestiile astea le dezbăteam.

- Şi care era alternativa la Durkheim?

- Dom’le, uitaţi-vă. Sistemul lui Gusti avea avantajul unei deschideri. Întâi şi întâi că era complet, în ce sens? Ca ştiinţă socială. Că vorbea despre sociologie, etică şi politică, adică am închis aproape toate problemele sociale. Durkheim făcea numai sociologie propriu-zisă. Deci, în privinţa aceasta, sistemul lui Gusti mi s-a părut mult mai deschis. În afară de asta, Gusti mergea spre afirmarea personalităţii. Afirmarea personalităţii după noi era în afară de orgoliul fiecăruia, incipient, să zicem aşa. Că fiecare poate să devină o personalitate, cum spunea Gusti, voinţa este singurul element oarecum, pe care poţi, dacă nu independent, manevra, adică cultiva cel puţin… Iar, combinat oarecum, că aici puţin ispitea şi Petre Andrei, că el făcea o sociologie mai teoretică. Gusti într-o anumită perioadă insista extraordinar de mult numai asupra monografiei. El voia şi îndrăznea să creadă că se poate face o monografie a ţării, şi să facă o hartă socială a României, şi din asta după aceasta să se poată face o sinteză a problemelor. Era aproape imposibil de crezut.

- Aşa gândiţi acum. V-aţi dat seama atunci? După cum se realizează monografia unui sat, extrapolat la nivel naţional, cu miile de sate…

- Ei, ce vroia Gusti? El credea că salvează această aproape imposibilitate de a face monografie interdisciplinară, el credea că o poate rezolva prin Serviciul Social. Că întemeind Serviciul Social, pe lângă funcţionalitatea acestui serviciu, că va putea face monografii prin obligativitatea tineretului de a participa, de a lua parte la Serviciul Social, cu învăţătorii, cu preoţii, cu toţi. Dar nu era o soluţie. Nu ne dădeam seama atunci. Cel care ne-a trezit, a fost Golopenţia. Şi aici, puţin-puţin… Nu-l acuz pe Gusti, că Gusti vroia într-adevăr să facă ceva temeinic, o hartă sociologică, însă Golopenţia a venit cu metoda investigaţiei regionale şi a sondajului. Adică, prin extrapolare, în anumite zone se fac sondaje sau anchete sociologice, care sunt suficiente pentru orientare. El spunea, şi pe bună dreptate, că mobilitatea unei societăţi nu permite să aştepţi o investigare totală. Fiindcă până ajungi să termini cu ultimul sat, s-a schimbat primul / râde/. Şi atunci a început, adică mai târziu puţin, investigarea sociologică a lui Golopenţia la zona asta a Dâmbovnicului. (…)

- La noi în casă, când venea un maghiar, se vorbea ungureşte, chiar dacă maghiarul ştia perfect româneşte. Pentru a contracara acest moment psihologic de tranziţie. Şi să repet chestia, că mama nu ne lăsa să vorbim româneşte cu copiii unguri, ca să nu-i inhibăm. Cum  să spun… e un moment de umanism… nu era vorba. Trecutul se uită, intoleranţele se uită, trebuie să fim oameni cu toţii…

- Aţi pomenit de înrudirea cu Maniu, cu Bărnuţiu.

- Aşa.

- Maniu vă socotea nepot.

- Da.

- Cum vine treaba asta?

- Păi, bunica mea era Chişu din Bădăcin, şi era un fel de strănepoată a lui Bărnuţiu. Maniu pe altă ramură era şi el nepot de-al lui Bărnuţiu. Şi în felul acesta Maniu ne socotea nepoţi, adică rudenii foarte apropiate.

- Vă vizitaţi?

- Ei, pe el da. Mergeam foarte des pe la Bădăcin, pe la el.

- Îl vizitaţi cu ocazia unor sărbători, sau…

- Domnule, nu, adică Maniu avea un extraordinar prestigiu în Ardeal.

- Şi printre maghiari.

- Bine, aia o ştiu foarte bine, că chiar şi deputaţi maghiari îi spuneau „kár, hogy oláh Maniu Gyula[6]” /râde/. Dar, asta e altă poveste… Mie la 14 ani îmi cumpărase bunicul meu o bicicletă. Şi singura mea dorinţă era să-l văd pe Maniu. Nu în calitate de rudenie – n-aveam nici o problemă în chestia asta – pur şi simplu, să-l văd. Şi m-am dus cu bicicleta de la Crasna la Bădăcin. Acolo era un singur paznic de vii, şi am zis că vreau să-l văd pe domnul preşedinte. Aşa i se spunea. Zice, uite ce e. La ora – nu mai îmi aduc aminte – unu fix, să zicem,  iese în grădină, face înconjurul viei, şi la unu şi 35 de minute va fi cam pe aci. Şi atunci vii, ca întâmplător, şi-l saluţi. Şi, într-adevăr, a venit, a trecut, şi l-am salutat, m-a invitat în casă la el. Casa lui era o casă de tip parohial, nimic de tip castel acolo, nici o problemă. Bineînţeles că eu vroiam să vorbesc de politică, de ambiţii de natura asta. M-a invitat, am stat pe nişte fotolii de nuiele, de verandă, din astea simple. “Ei – îmi zice -, bei un vin de măgură de Şimleu?” “Nu, domnu’ preşedinte, nu beau.” “Vai, ce bine faci, că nu-i bună băutura! Ei – zice -, vrei să fumezi o ţigară bună?” “Nu, nu fumez, domnu’ preşedinte.” “No, n-am crezut că eşti aşa de băiat cumsecade”. Eh!

- Dar, v-aţi prezentat şi i-aţi spus…

- Bine, după aceea i-am spus că… Un unchi de-al meu Chişu a fost avocat la Mărghita, şi el era preşedintele organizaţiei naţional-ţărăniste din Mărghita. Un alt unchi de-al meu a fost director general al poştelor, adică fraţi cu bunica mea, şi care se socoteau neamuri apropiate cu Maniu. Şi eu tot ziceam, “dar, domnu’ preşedinte, cum e cu politica?” “No, zice, asta nu-i pentru voi, zice, mai este stejarul ăla acolo pe la Huseni, sau pe la Stârci, zice, acolo am ţinut eu odată un discurs, şi mai trăieşte cutare sau cutare?” Pur şi simplu. Ei, dar eu bineînţeles că am fost aşa de încântat că am vorbit cu această enormă personalitate, încât nici astăzi nu-mi pot da seama, cum am ajuns într-o goană nebună până la Oradea, ca să o anunţ pe bunica mea, că am vorbit cu Maniu. Cu bicicleta trecând peste munţi, pe la Aleşd, până la Oradea, nici nu mai ştiam ce se întâmpla. În perioada aceea eram extraordinar de curioşi faţă de marile personalităţi, adică oameni care să ne trezească mirare. În timp ce astăzi tehnica… adică omul a fost uitat, şi tehnica te uimeşte. Atunci ne uimea omul ca atare. Adică, aşa un, cum să spun, o energie mi-a trezit această convorbire! Bineînţeles că după aceea l-am întâlnit foarte des, în autobuzul, cum spuneam eu, care mergea de la Ciucea la Crasna-Şimleu, şi mergeam pân’ la Crasna, şi m-am nimerit deseori cu el la…

- Şi n-avea şofer şi maşină?

- Nu, n-avea. Niciodată n-a avut. Aicea în Bucureşti avea un apartament, nici nu ştiu, două sau trei camere, pe strada Sfinţilor, nr.10, închiriat, sau stătea la Leucuţia. Cât timp a fost, cei patru ani, stătea mai mult pe Schitu Măgureanu, la Leucuţia sau la Manoilă, într-un timp stătea la Corneliu Coposu în apartament, în clădirea CEC-ului, dar el n-avea proprietatea lui, să zic aşa, nimic absolut. Iar ce m-a uimit pe mine, când el era preşedintele Consiliului de Miniştri, soră-sa care era călugăriţă, vindea zarzavaturi în Şimleu, din grădina de la Bădăcin. Dar nu, cum să spun, nu artificial, nu se prefăcea că face pe modestul, ci aşa era în structura lui, de altfel în structura întregii familii, şi maică-sa, şi taică-său…

- Mama lui mai trăia în anii ’30.

- A, trăia, nu ştiu, parcă după 80 de ani a murit.

- Maniu nu a fost căsătorit.

- Nu. Foarte puritan, aşa. Totdeauna am zis că-i calvin mai mult decât catolic /râde/, şi apoi avea o expresie de bunătate. Toate aşa-zisele tergiversări ale lui erau pur şi simplu tactice, adică nu erau… Îl învinuieşte chiar şi Pătrăşcanu că n-a făcut în luna martie armistiţiu. Păi, nu se putea face în luna martie, pentru că anglo-americanii nu au răspuns la cererea lui, ca să trimită aviaţia, să poată să facă lovitura de stat, aşa încât sunt acuze fără rost.  Însă, foarte curios, eram prin zona de vest, în cazematele acelea, în ’40… Şi mi s-a dat o permisie, parcă prin aprilie, şi l-am întâlnit tot aşa în autobuz de la Ciucea spre Crasna. Şi întreb, “domnule preşedinte, ce părere aveţi despre discursul lui Churchill?” Zice: “dragul meu, de-acuma războiul e câştigat de apuseni”.

- În ’40?

-În 40. După discursul lui Churchill, pe care l-a ţinut imediat ce a venit el la putere, uite nu-mi dau, aşa pe luni seama. Zic că Franţa e înfrântă, etc., etc. Dar el îmi spune, „eu ca naţiune purtătoare de civilizaţie şi de viitor, nu cred decât în Anglia”. Şi… sau poate a fost ceva mai târziu, c-a fost mi se pare după ce ruşii au… nu mai ştiu, luat Basarabia, că atunci era foarte distrus din cauza Basarabiei. În iulie-august, cam aşa. În orice caz, de o mare, enormă modestie. Însă s-a lăsat convins, pentru că aicea anglo-americanii n-au fost cinstiţi, l-au amăgit mereu şi… Eu personal nu l-am auzit pe Maniu vorbind de rău odată pe unguri. Eram pe zona de vest, ar fi putut să se exprime atunci, fire-ar al dracului, sau nu ştiu ce, nu se mai astâmpără… Absolut nimic! Stima faţă de popor şi-a păstrat-o. Asta-i altă chestie. Ce-a făcut Apponyi, ce-a făcut, şi după mine îngustă minte a avut Tisza Pista. Foarte îngustă! Acuma, vorbind, sigur că secolul acela era în toată Europa altfel.

- Şi nu se poate judeca…

- …cu mentalitatea de-acuma. Adică a condamna pe cineva atunci la 5 ani era un dezastru naţional. A condamna acum 35-40 de ani, la 25 de ani, sau la muncă silnică pe viaţă pentru orice fleac, era firesc, cum se spune. Şi dacă aţi citit Închisorile mele a lui Branişte – foarte interesante. Între altele spune, zice, când m-am prezentat, nu mai îmi aduc aminte, la Seghedin

- Da, acolo a fost.

- Şi se uită portarul şi zice, nu te putem primi că nu e în regulă cu ţidula asta. Lipseşte aici o semnătură, sau nu mai mi-aduc aminte. Du-te la hotel, dormi acolo, şi vino mâine, dar să fii în regulă. /râde/ Şi după ce şi-a reglementat internarea în închisoare, a intrat acolo, şi împreună cu directorul închisorii şi cu ceilalţi români care erau în închisoare au făcut un chef monstruos. Adică, cum să spun, cu totul altă mentalitate era. Nu mai vorbesc de faptul că-şi aduceau totul de acasă, de la pernă până la mâncare, patul… Eh!

- Dar pe urmă săracul, fiul lui Branişte a suferit în anii ’50 din cauza tatălui său.

- Da, probabil.

- Despre lucrurile acestea vom mai discuta. Aţi vorbit de şedinţele Cercului de sociologie şi de cele două conferinţe ale dumneavoastră despre Ortega y Gasset, şi aş vrea acum să întreb dacă au mai fost şi altele?

- Au fost teme, multe teme, strict monografice, adică cercetări de pe teren. Uite, îmi aduc aminte că Serafim a vorbit despre ereditatea proprietăţii moşneneşti, sau alte teme.

- Dintre profesori cine participa la aceste şedinţe?

- Nu totdeauna veneau, dar Herseni răspundea de cercul nostru de sociologie. Însă, nu neapărat, nu era necesar, ni se dădea un fel de libertate de a discuta şi de a… Însă trec peste faza asta, sigur, lucruri interesante, ispite mari cu facultatea în ce priveşte – mă repet – nebunia asta de a şti cât mai mult, şi de a studia cât mai mult, şi să mă refer la prima mea ieşire, să zicem aşa, pe teren, la Drăguş.

- În ’37…

- În ’38.

- În ’37 aţi terminat facultatea?

- Eu am luat licenţa în ’37 la Drept, şi-am amânat examenele, ca să am timp să fac teza de licenţă, în ’38.

- Părinţii vă puteau susţine la facultate, fără să lucraţi?

- Eu am avut, să zicem aşa, norocul că aici, la Bucureşti a înfiinţat părintele Barral, care era rectorul Internatului Pavelian, aşa-i spunea, de la Beiuş, aşa-zisul institut, un cămin studenţesc, Institutul Sfântul Augustin.

- Unde se găsea?

- Întâi pe strada Carol, şi pe urmă pe Christian Tell 18, acolo unde a fost Institutul Bizantin, şi acuma e o circumscripţie de-asta sanitară, nu ştiu cum îi spune, şi pe urmă pe Ştirbei Vodă 174. Şi aicea eu scoteam o revistă a Institutului, a părintelui Barral propriu-zis, care pe urmă s-a autofinanţat, fiindcă aveam abonamente. Revista „Decalogul”, de atitudine creştină, pe care am condus-o, şi unde au colaborat foarte mulţi, aproape toată generaţia asta tânără… Laurenţiu Fulga, Horia Niţulescu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, în fine, mulţi, foarte mulţi.

- Până când aţi condus revista asta?

- Până în ’40.

- Din anul întâi?

- Da, da. A apărut în ’35, era redactor unul, Vasile Flueraş.

- Rudă cu socialistul?

- Un nepot de-al socialistului. Pe urmă a fost unul Eugen Potoran, şi după aceea a venit o lege ca să garanteze – a lui Valer Pop, legea, nu mai ştiu – că trebuia să fim proprietari, cu o anumită garanţie. Şi aşa că eu figurez – din ’37 parcă – proprietar şi prim redactor, Coriolan Gheţie. Dar cu destul de largi probleme culturale şi generale, că vă spun, dacă colaborau toţi…

- Aveţi colecţia?

- În mare parte o am. Dar nu toată. Din ’39 când eu am fost concentrat, şi am făcut şcoala de ofiţeri de rezervă la Ploieşti, pe urmă am fost pe zona de vest, pe urmă n-am mai găsit, n-am toată colecţia.

- Vă aducea vreun venit?

- Nu-mi aducea venit, însă eu nu trebuia să plătesc cazarea, şi nu trebuia să plătesc mâncarea, adică mâncam la Institutul acesta. Bineînţeles că atunci colaborările nu se plăteau, nu era o… Nu scria Fulga pentru bani, sau Vintilă Horea.

- Nici la „Sociologie Românească” nu se plătea?

- Nu, nu… Aşa încât asta a fost una din activităţile mele pe vremea studenţiei. Pe care o făceam cu mare plăcere. Aveam şi avantajul că aici la Institutul acesta al părintelui Barral se ţineau lunar, uneori mai des, conferinţe, unde au conferenţiat între alţii Mircea Vulcănescu, Gala Galaction, Ion Pillat, Barbu Brezianu, Vasile Voiculescu, Alice Voinescu, în sfârşit…

- N-a fost în funcţie de confesiuni.

- A, nu. Ciomac muzicologul, adică tot ce părea să fie mai de seamă intelectual, ţineau conferinţe… monseniorul Vladimir Ghika, care ţinea foarte mult la mine.

- Fiind un Ghika, cum de a fost catolic?

- Nu numai că a fost catolic, dar a fost călugăr catolic. Eu l-am cunoscut în ’37. Avea un fel de parohie, aşa ceva, într-un faubourg al Parisului, şi bineînţeles foarte apreciat, vedeţi, şi chestia aia cu prinţul îi dădea o notă în plus, în afară de inteligenţa, de cultura lui excepţională, dar ştiţi, în societăţile astea mai contează şi asta. El a fost foarte bun prieten cu Jacques Maritain, cu Bergson. Acum să vă spun un secret pe care poate nu-l mai ştie nimeni. Panait Istrati s-a cuminecat la monseniorul Ghika, în catedrala Sf. Iosif.

- A trecut la catolicism?

- Nu ştiu dacă a trecut sau nu a trecut, eu vă spun ce mi-a relatat monseniorul Ghika, şi mi-a citit… Că de asta îmi pare rău, nu ştiu pe unde este arhiva lui. Eu n-am citit scrisori mai frumoase decât ale lui Panait Istrati către monseniorul Ghika, în care între altele, mi-aduc aminte, spune aşa: “Eu care n-am avut tată, eu vagabondul” – ştiţi, stilul lui, aşa – “Sfinţia voastră” sau nu mai ştiu, “Excelenţa voastră” sau în sfârşit, “îmi sunteţi tată, părinte spiritual” şi aşa mai departe. Adică nişte lucruri aşa de… Şi-mi pare rău, nu ştiu pe unde o fi arhiva.

- Pe urmă s-a întors în ţară?

- Păi, după aceea aicea am strâns oarecum legătura, el deja, în special prin ’43, ne-am împrietenit, dacă pot spune aşa la rangul lui, şi era mult mai în vârstă. Ţinea foarte mult la mine. Printre altele, pe fiică-mea o cheamă Vladimira, pentru că e de la Vladimir, de la el, nu de la altceva.

- Nu din filosovietism, de la Vladimir Ilici!!! /râde/

- Nu! Adică mare om, mare personalitate. Vă spun. Îmi povestea odată că a făcut legătura lui Nae Ionescu cu Jacques Maritain. Şi zicea că a rămas uimit Jacques Maritain cât catolicism ştie Nae Ionescu. Iar o altă problemă: nu ştiu dacă el direct sau numai a participat la convertirea lui Bergson la catolicism.

- Bergson fiind evreu.

- Da, era în perioada după instalarea hitlerismului, şi s-a convertit condiţionat să nu ştie nimeni, ca să nu se creadă că din cauza eventualelor persecuţii. Adică a rămas secretul. Însă, iarăşi revin la nota aia, ce spuneam înainte. Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile. N-avea nimic impunător Vladimir Ghika, modest, dădea aşa, o notă de umanitate, de omenie într-adevăr în profundul înţeles al cuvântului.

- A rămas în ţară.

- A rămas, şi pe urmă a murit în închisoare.

- Pe ce chestie?

- Păi, era catolic. În ultimul timp făcea liturghia aici, la Saint Vincent de Paul, unde e Institutul Parhon. Aici la Parhon este o biserică. Parhonul actual era spitalul călugăriţelor Saint Vincent de Paul. Şi el făcea liturghia aici. Eh, sunt multe, multe. Veneau atâţia oameni, îmi amintesc că am intervenit, nu-i spun numele, că trăieşte, pentru o condamnare, aşa… Sora lui era doamnă de onoare la Mihai.

- A lui Ghika?

- Da, Ghika. Şi ei locuiau vizavi de Hotelul Dorobanţi acuma, casa chiar pe colţ la bulevardul Dacia cu Piaţa Cosmonauţilor. S-a străduit, a luptat, nu mai vorbesc relaţii foarte bune cu Şafran, care era rabinul în perioada aceea.

- Dar cine era persoana care mai trăieşte şi nu vreţi să-i spuneţi numele?

- Ei, Costin Murgescu m-a rugat odată pentru taică-său.

- Păi, el a fost legionar.

- A fost…

- El a fost casierul care  apoi a dus casa la Ajutorul Roşu. Nu?

- În orice caz, ştiu precis că cel puţin doi ani a făcut parte din redacţia „României libere” aşa-zise clandestine.

- Care era la Institutul de Statistică…

- Care nu era deloc clandestină. Cum vă puteţi închipui că Manuilă nu ştia că se tipăreşte, sau că Ştefan Popescu lucrează pentru comunişti…

- Ştefan Popescu cine a fost?

- Un poet, el a fost redactorul revistei „Cadran” în timpul studenţiei, unde a scris mi se pare şi Miron Constantinescu.

- Şi Gogu.

- Gogu Rădulescu. Pe urmă, printr-un concurs de împrejurări, da asta o spun tot aşa… El l-a rugat pe un prieten al meu, Nicolae Betea.

- Adică cine…

- Ştefan Popescu. Betea era şi el la Institutul Central de Statistică.

- Am auzit de el. A  murit.

- A murit, da. Şi l-a rugat, pentru trecutul lui, că ştia toată lumea că e comunist, Ştefan Popescu. Plus a scos revista „Cadran” care era de stânga etc. Să-i dea o recomandare Pătrăşcanu lui Teohari Georgescu ca să plece să-şi ia doctoratul, în Occident, cred că la Paris. Când a fost arestat Pătrăşcanu, pe biroul lui Teohari Georgescu sau în arhiva lui Teohari Georgescu era şi recomandarea lui Pătrăşcanu ca lui Ştefan Popescu să-i îngăduie să-şi ia paşaport, şi să meargă la studii în continuare la Paris. Şi a fost arestat. El, care a scos prima „Românie liberă”, liberă. Macovescu zice că el. Poate că au fost amândouă, nu ştiu. Dar pe asta o ştiu, a lui Ştefan Popescu. Ei, şi multe altele.

- Şi a murit în închisoare?

- Nu, nu. A stat nu mai ştiu, 3 sau 4 ani, fără să ştie de ce. Până la un moment dat a fost că “aşa-i că Pătrăşcanu a vrut ca să mergi acolo, ca să-i faci legătura, să pregăteşti terenul fugii lui în străinătate”… Şi ăsta habar n-avea, că nici nu-l cunoştea personal pe Pătrăşcanu, de-asta a intervenit prin Betea, care era un fel de consilier.

- Şi el a intrat cu Pătrăşcanu la închisoare.

- Betea, da. Şi-au intrat mulţi. Nicolae Betea, Anton Raţiu.

- Raţiu  care mai trăieşte…

- Da…

- A fost învăţător la început, nu?

- Da… Şi pe urmă a dat diferenţa de liceu. Ca şi Constantin Pavel.

- Şi a fost şi în cercetările din Transnistria.

- Nu, a fost până dincolo, până în Crimeea. Iar nevasta lui Ştefan Popescu a fost aşa-zisa tehnică a lui Pătrăşcanu. Aşa încât comunişti în toată legea, cum se spune /râde/. Acuma scrie poezii, are…

- Dar cu sociologia n-avea nimic în comun.

- El a scris ceva studii, mi se pare chiar a publicat în „Sociologia Românească”, uite că nu-mi aduc aminte. Eram prieteni foarte buni la facultate.

- Litere a terminat?

- Da.

- Şi frecventa seminariile de sociologie?

- Nu. Cred totuşi că el parcă istorie a făcut. Însă nu ne interesam, aşa, viaţa era cu totul altfel, adică nu vă puteţi da seama… Ieşeam de la cursuri, nu ne întrebam care ce face, nu ştiu ce, fugeam fiecare să ajungem, care va fi primul la Cartea Românească să răsfoim măcar ultima noutate din Franţa, din Germania. Librăria Cartea Românească, unde-i acuma Eminescu, colţ, acolo. Absolut toate noutăţile de pe glob veneau. N-aveam bani să le cumpărăm, doar le răsfoiam. Pe urmă mergeam pe la Café de la Paix, vizavi de Capşa, şi acolo dezbăteam ultimele noutăţi. Fără distincţii, că ăla-i comunist, că ăla-i de dreapta, că acela e nu ştiu ce… La Capşa mergeam mai rar, acolo erau scriitorii deja consacraţi, iar dincolo, pe Academiei, era cofetăria Anghelescu, unde mergeau A.C. Cuza, altă protipendadă intelectuală, iar la Continental, acolo mergeau Petrovici, Ralea, altă…

- Ralea era o figură interesantă, nu ştiu unde să-l bag. El a fost la Universitate?

- A fost, dar nu l-am apucat. El a fost la Iaşi, şi pe urmă, după ce am terminat, mi se pare, a venit aici. Uite că nu ştiu. În orice caz pe timpul meu n-a fost. Însă scria foarte bine, în special recenziile de cărţi de sociologie sau de cultură, excepţionale le avea, adică după ce a studiat la Paris, şi el la „Viaţa Românească” la Iaşi. Mare plăcere îmi făcea să le citesc! Plus că era un tip foarte rafinat şi stilat, şi tot ce vrei. Acuma iarăşi o chestie care poate n-ar trebui să apară. El era în bune relaţii cu Traian Herseni.

- Am văzut că el l-a sprijinit până-n pânzele albe în anii ’50.

- Da… Şi Herseni mărturisea că spunea Ralea, că domnule, mă cheamă Gheorghiu-Dej în fiecare zi, zice, simte nevoia unui intelectual, ca să vorbească, să se instruiască. Şi într-adevăr, o mare schimbare s-a petrecut în Gheorghiu-Dej după ‘60.

- La anticariatul de la Curtea Domnească am găsit un număr din „Viaţa Românească” din 1957 despre fundalul social al răscoalei din 1907, cu un articol semnat “M. Ralea, T. Herseni”. Herseni, nu Hariton.

- Cum să spun… întâi şi întâi permisiunea a venit de la Gheorghiu-Dej, ca să înceapă să scrie din nou Herseni. Dar, i-a spus Gheorghiu-Dej, aşa după cum mi-a relatat Herseni, că, zice, hai, domnule, ca să nu-mi aprind paie în cap, zice, să scrie deocamdată sub pseudonim. Când au scris ei Psihologia succesului împreună. Aşa a apărut T. Hariton. Herseni însă, să ştiţi, era foarte mâhnit pentru că, hai să nu exagerez, dar un sfert a fost intervenţia editurii. Adică băgate acolo nişte adaosuri din astea, de foarte prost gust. /râde/ Deci, pe urmă, Herseni întâi şi întâi că l-a adăpostit nu numai pe el, dar şi pe Ralea, în perioada aceea, spre sfârşitului lui ’40, când a fost nebunia aia legionară. Iar Herseni a avut, să zicem, un atu moral, că atunci când l-au omorât pe Iorga, i-a dat un telefon lui Horia Sima, şi a spus, zice, „dacă nu dai un comunicat prin care dezminţi sau te revolţi împotriva asasinării lui Iorga, eu demisionez”. Horia Sima i-a spus, zice, „mâine dimineaţa dau comunicatul, pentru că nu este făcută cu învoirea sau îndrumarea noastră”, nu ştiu, în sfârşit. Iar, a doua zi i-a dat telefon Herseni, zice „n-a apărut comunicatul”. Şi i-a răspuns Horia Sima: „nu mi se permite să dau comunicatul”, sau o formulă de natura asta. Şi Herseni a demisionat. Adică, a avut, cum să spun, o atitudine în această chestiune. Ei, câte nu sunt din istoria secretă a…

- Secretă pentru marele public. Herseni s-a vârât în treaba asta poate şi din carierism.

- Nu, n-avea de ce.

- Şi atunci de ce s-a băgat?

- Nu avea de ce, pentru că el, profesor universitar tot ajungea. Absolut, fără nici o îndoială. Deja dintre toţi ăştia el era cel mai muncitor, în afară de…

- Nu era din  carierism?

- Categoric, nu. El de fapt a reuşit la concursul acela de la Cluj, însă au intervenit nişte chestii pentru care a protestat Gusti, foarte tare… parcă Sudeţeanu a fost concurentul lui.

- Ştiu că Gusti a vrut să împânzească ţara cu adepţii lui.

- Marele merit al lui Gusti că nu ţinea neapărat să fii adeptul sociologiei lui. Dar, capta orice inteligenţă. Eu n-am pomenit ca cineva să poată aduna în jurul lui tot ce a fost elită intelectuală românească. Păi, cum putea el să facă acele patru volume de Enciclopedie a României, care şi astăzi sunt… Adică aduni în jurul tău de la arhitecţi până la poeţi… absolut fără nici o selecţie pe alte criterii decât inteligenţa. Absolut… Acuma fac o paranteză. Îmi dau licenţa la el, la Sociologie.

- Cu ce temă?

- Cu Gusti, despre persoana în societatea contemporană – cu concluzii din sociologia creştină. Deci, nu sistemul lui. Bineînţeles, şi din sistemul lui, sinteza… pentru el asta era sinteza socio-politico-etică, personalitatea umană. Iar ca convorbire, că licenţa era ca un fel de conversaţie, nu era un examen…  Eu am vorbit despre sociologia lui Labriola, nu despre a lui. Aici numai vreau să arăt cum capta oamenii. Adică, cât de cât, dacă vedea că cineva un pic iese din comun, îl promova. Şi după ce am terminat examenul, mi-a spus: domnul candidat, n-aţi vrea ca să veniţi la Institutul de Cercetări Sociale? Pe care l-a înfiinţat atunci, sau se înfiinţa, nu mai ţiu minte. Ei, adică imediat vine cu o recunoaştere, indiferent… Nu întreba, mă ştii pe mine sau nu mă ştii, sau cum să zic…

- N-aţi avut un contact personal până atunci?

- Decât aşa, pe la câte un seminar, oricum, foarte vag. Că am fost numai cu asistenţii mai mult, nu? Am fost numit imediat la Institutul de Cercetări Sociale, trecând peste fazele obligatorii, şi numit secretar al unei comisii. În ’39 trebuia să aibă loc Congresul internaţional de sociologie, şi se forma din vreme un secretariat al acestui Congres internaţional, printre membrii căruia am fost şi eu. Şi aicea l-am admirat extraordinar, în afară de capacitatea lui de a capta oamenii, intelectualii de seamă, un spirit organizatoric extraordinar. Adică, o coordonare aşa… Eu mergem trimis de Cristina Galitzi, ea mi-era fost director.

- Unde?

- La Institutul de Cercetări Sociale. Şi mergeam cu corespondenţa la Gusti acasă, aici pe la Herăstrău pe undeva. Şi nu ştiu cum, adică totuşi, eram de 21-22 ani, aşa, respectul faţă de om. Adică te trata „domnule coleg”, în sensul ăsta, nu de la mare distanţă sau nu ştiu ce. Deşi nu era un tip în sensul cuceritor, în sensul că râdea… cum era spre exemplu Gheorghe Taşcă. L-am avut profesor pe Taşcă, la Drept, la economie politică. El era ambasador la Berlin, şi venea, şi ţinea cursurile săptămânal.

- Făcea drumul acesta?

- Da, făcea drumul ăsta. Locuia undeva pe Bulevardul Carol, Republicii, sau cum îi zice acum. Seminarul la Taşcă, câţiva inşi, îl ţineam la el acasă, la o cafea, fiică-sa cânta la pian, un mic concert aşa, şi discutam probleme de economie politică. /râde/ Ăsta era, cum să spun, şi plăcut aşa, şi ştia să şi râdă. Gusti nu ştia să râdă. Nu avea umor. Taşcă da. Taşcă mai şi râdea, mai şi bârfeam, cum să spun, altă structură. Gusti era impasibil, aşa, dar de o amabilitate cuceritoare şi el.

- Se spune că a fost un causeur foarte bun, adică te convingea prin discuţii…

- Da. Vorbea foarte frumos, o limbă literară foarte plăcută, fără să fie literat… Însă nici noi, că am vorbit cu Herseni când a apărut autobiografia lui, autobiografia socială, şi el a fost surprins că nu-i cunoşteau intimităţile… Adică, aici a descoperit goethianismul lui Gusti şi pluralitatea valorii sale. Cât timp a fost profesor, şi înnebunit de monografie, adică tot vorbea despre monografie, nu mergea pe laturile preocupărilor lui culturale. Dar, din autobiografia asta mi-am dat seama că el nu făcuse numai sociologie pură… Îl ştia pe Goethe pe de rost. Că îmi spunea când am fost odată la el, zice – dealtfel spune şi el în carte după aceea – am vrut să-mi fac o casă goethiană… În sfârşit, un om extraordinar, coordonator captivant pentru intelectuali, aşa. Şi, ca să poţi întruni atâţia oameni, şi să n-ai conflicte cu ei, trebuia să ai o mare calitate. Eu am fost la expoziţia din Paris din ’37. Ei, ca să facă această expoziţie cu diverşi arhitecţi, cu tot soiul de oameni… unul trebuia să fie arhitect, altul muzeograf, altul geolog etc., etc. Eu încă o dată spun, am vizitat foarte multe pavilioane, dar a fost al nostru absolut eminent. Făcut din blocuri de sare cu lumini interioare, cu marmură de Ruşchiţa, un restaurant cu Maria Tănase, cu Dinicu… în sfârşit, adică plăcut, frumos, organizat cu… Plus expoziţia de la New York. În ’39 sau ’38. ’38 parcă, nu mai ştiu[7]. Când s-a expus tema Serviciului Social lui Roosevelt, şi a fost încântat Roosevelt de concepţia socială. Şi Roosevelt atunci s-a lăudat cu Tennesse Valley… El a făcut împotriva, să zicem aşa, doctrinei liberalismului total economic, construcţia aceea extraordinară peste câteva state americane, în Valea Tennesse, cu hidrocentrale, cu… în sfârşit, toată chestia asta, şi care era un fel de compromis între autoritatea de stat şi iniţiativa particulară. Şi asta era una dintre marile laude ale lui Roosevelt, că a reuşit să facă această mare operă.

- Aceea a fost prima ieşire din ţară, cea din ’37 de la Paris?

- Eu am fost atunci la un aşa-zis congres Pax Romana, un congres al studenţilor catolici din toată lumea. Aceea a fost prima mea ieşire. În ’38 parcă, ’37 sau ’38.

- Dumneavoastră aveaţi  o organizaţie aici?

- Eu am fost preşedintele Asociaţiei Tineretului Român Unit, aşa-i spunea, ASTRU, şi-n această calitate, şi ca vicepreşedinte al aşa-zisei Federale ASTRU, pe ţară. Plecam la Cluj, la Oradea, unde erau centrele universitare.

- La Oradea n-a fost centru universitar.

- A fost facultatea de drept într-o vreme.

- Nu a fost desfiinţată în anii ’20?

- Nu, nu, a fost, dar a funcţionat în orice caz, până în ‘36-’37 a funcţionat.

- Şi la Baia Mare a fost o facultate de drept, care însă n-a avut continuitate. Sociologul Speranţia şi-a început activitatea la Oradea.

- Şi aici m-am întâlnit, la Paris cu aşa-spusul „Chanoine” Cardijn, un militant belgian al mişcării sociale creştine, care m-a introdus în sociologia creştină, prin conversaţiile pe care le-am avut în perioada asta.

- Şi pe mine m-a tentat chestia asta, dar din alt punct de vedere, pe mine mă interesa cum trec oamenii de la bisericile tradiţionale la secte. Cu ce se ocupau atunci sociologii religiilor?

- Gruparea a devenit partid politic după război. Însă la această mişcare socială creştină teza era aşa: că problema muncitorească se poate rezolva creştineşte, nu este necesar marxism, ateism, nu ştiu ce. Şi în jurul acestei teme s-au făcut dezbateri. Acest canonic -  „Chanoine” – un tip foarte ciudat, un orator extraordinar şi cuceritor… Teza fundamentală care este: creştinismul pornit de la sclavie într-un fel sau altul, adică de la sărăcie, şi de la promovarea omului ca persoană umană, indiferent că e muncitor, că e intelectual… Şi undeva cam tot ăsta a rămas în mişcarea social-creştină din Italia.

- A rămas şi în RFG.

- Şi-n RFG, a lui Strauss. Cea din Franţa, inexplicabil, s-a dizolvat. Conducătorul, cum îl chema, era foarte inteligent. O pornise şi Léon Degrelle în Belgia, dar a alunecat inexplicabil, şi pe urmă a fost condamnat de Biserică. O pornise excepţional de bine, scotea o revistă[8] în Belgia, pe care o citeam cu o mare plăcere la început. Ce s-a întâmplat…

- Bine, acolo în Belgia problema naţională se punea probabil foarte acut…

- Că a devenit naţional-socialist până la urmă. Şi mai era încă o mişcare, a falangiştilor din Spania, cu José Primo de Riviera.

- A fost la un moment dat conducătorul statului, nu?

- Nu, nu, ăsta era foarte tânăr, şi a murit în închisoare.

- În perioada Franco?

- Înainte de Franco. Nu ştiu în ce împrejurări, dar ştiu că a murit.

- Păi, Primo de Rivera a fost un dictator.

- Altul, ăsta era Primo Antonio de Riviera parcă, era tânăr, de vreo 35 de ani.

- În ’37, când aţi spus, se terminase războiul în Spania.

- Da, probabil… E, aşa că unele lucruri, vorba lui Charles Péguy se degradează din misticism în politism. O mare speranţă era Salazar, care într-adevăr a fost nu numai financiar mare, dar şi un om de concepţie. Pe urmă nu-ţi dai seama ce l-a împins spre dictatură.

- Există întotdeauna o tentaţie spre absolutismul luminat, dacă ai puterea la îndemână.

- Zici că tu ştii să luminezi.

- Or în democraţie nu merge aşa, trebuie prin luptă politică, prin alternanţă…  Salazar prin anii ’20  a ajuns la putere.

- Nu, mai târziu, cred că prin ’30. Ştiu că a scris o carte foarte frumoasă despre el,  atunci, la început, Mircea Eliade[9].

- De Mircea Eliade nu aţi pomenit nimic, deşi atunci încă era în ţară.

- Pe Mircea Eliade l-am audiat, el era, nu ştiu dacă primea bani sau nu, dar era un fel de asistent al lui Nae Ionescu. I-am audiat cursurile. Ne înnebunea şi ăsta, dom’le, avea aşa un mod frământat de a pune problema, tot cum vă spuneam, maieutica lui Socrate. Aşa vorbea, încât aveai senzaţia că atunci i se nasc ideile. Şi că ideile se nasc, ca orice naştere, cu greutate, nu spontan. Adică nu există spontaneitate, ci frământare. Modul de a vorbi era un mod frământat, chinuit, al lui Mircea Eliade. Nu era unul care a învăţat lecţia şi o spune pe de rost. Simţeai naşterea, ca să zic aşa. Şi asta îţi făcea plăcere deosebită, era o atracţie. Avea un mod deosebit de a atrage. Ce era atunci, era extraordinar climatul intelectual. Adică dacă cineva spunea o chestie cu totul aparte vorbind cu inteligenţă, erai în admiraţie. Nu te întrebai că e la stânga, că e la dreapta, dacă e la mijloc, pot să spun că simţeai o atracţie pur intelectuală. Nu mergea pe criterii politice. Unul dintre cei mai buni prieteni ai noştri era, spre exemplu, Alfons Adania, evreu. A murit şi el de mult, săracul. El a tradus foarte mult din literatura americană, prin ‘68 a murit. Era simpatizat de toată lumea. Mai era, pe ăsta poate l-aţi apucat, Eugen Schileru. Era Schiller el. Frunzetti e eminent în artă, dar Schileru mi se pare mai temeinic. Schiller – după aia şi-a schimbat numele în Schileru. Aveam un prieten foarte bun la Drept, n-aveam probleme că e evreu, că e turc… Depăşisem, cum să spun, faza asta politică, şi era loc absolut numai de inteligenţă.

- Probabil după ce aţi terminat, problemele se puneau deja altfel, în anii ’40…

- Eu întâmplarea face că atunci eram în armată. Armata nu putea suferi Legiunea, şi asta m-a influenţat. Într-adevăr, Armata mergea pe un alt bun simţ, cum să spun… Dar pe legiunea politică, nu… Cum să spun, de exemplu apăruse atunci, în ’38 sau ’39 parcă,  cartea lui Cioran, Schimbarea la faţă a României[10], pe care o citea toată lumea ca pe un catehism. Puteai să spui că-i de dreapta, dar nu asta interesa. Interesa faptul că trebuie, cum am vorbit data trecută despre Mircea, că trebuie schimbate valorile, şi acestor valori trebuie să li se dea energia necesară ca să ajungă la primat în societate. Adică, nu era vorba de politic, ci de o dreaptă în sensul valorificării energiilor naţionale, a valorilor naţionale. Ştiţi cum este. Viaţa este… Ceea ce nu vrea să priceapă un partid totalitar, că viaţa socială este aşa de complexă, încât nu-i permis s-o turteşti, nu-i permis s-o înglobezi într-o formulă. Că în momentul când ai pus viaţa într-o formulă, ai tăiat o rădăcină, ori ramuri, ori ceva, şi nu mai funcţionează. Chiar dacă merge mai prost, trebuie să mergi pe acest relativism, pe această…

- E foarte interesant ce spuneţi despre Armată. Ştiu că Armata i-a rămas credincioasă statului, şi nu a aderat. Dar când un general de prima mână, cum a fost de exemplu Zizi Cantacuzino a trecut la legionari…

- Cantacuzino nici nu ştiu în ce calitate a fost general, nu ştiu dacă a fost cândva… Aşa era cu această aristocraţie. Aristocraţia inevitabil se secătuieşte, domnule, adică valorile, dacă le moşteneşti, până la urmă nu-ţi mai dai toată puterea ta sufletească pentru ca tu să reprezinţi o valoare. Ci ai moştenit-o. Şi prin însuşi faptul acesta al eredităţii sau al moştenirii, aristocraţia îşi pierde, adică îşi diluează, şi până la urmă… Cantacuzino nu era nimic, nici ca inteligenţă, nici ca…

- Francezii scriau despre el că trebuie închis pe timp de pace şi să i se dea drumul pe timp de război.

- Da, da. N-a fost o valoare. A avut numele. Şi legionarilor le trebuia câte un prinţişor, câte un Sturdza, care a fost ministru de externe, şi care a fost nul ca personalitate. Care nu avea valoarea familiei Sturdza când ea odată însemna ceva. Că aşa mă gândesc, domnule, uite, de exemplu, iarăşi într-o mică paranteză, ce n-au priceput ungurii, şi au priceput oarecum mai repede ai noştri, că aristocraţia maghiară s-a degradat extraordinar. La început, nu poţi să spui, de exemplu, că nobilii maghiari au ajuns nobili aşa, din senin. Au ajuns nobili pentru că au luptat, pentru că au călărit bine, adică cu riscuri, nu? Iar mergând aşa, pe parcursul istoriei a ajuns lumea să ştie să joace cărţi, şi să-şi piardă şi nevestele la cărţi, pentru o onoare care n-avea conţinut. Adică onoarea cavalerească la început era onoare cu esenţă, cu consistenţă, dar când ajungi la cartoforie, şi-ţi pierzi nevasta în afară de avere, deja conţinutul onoarei s-a schimbat.

- Era depăşită încă din secolul trecut…

- Eu i-am cunoscut aşa… Pe grof Beldi. Nu mai însemna nimic. Teleki de la Jibou… absolut nimic. Asta nu înseamnă că Telekeştii sau Beldeştii, Jósika de la Crasna, care era măcar un om cumsecade. Că făcuse o inginerie, şi lucra el. Adică deja a renunţat el la dandysm. Dar asta e altă chestie. El a intrat în altă fază. Şi uite, curios, acest… parcă Jósika îl chema, a fost prefect la Zalău în timpul celor cinci ani. Excepţional s-a purtat!

- Era un baron la Târgu-Mureş, Mikó, care s-a purtat foarte frumos, încât presa de dreaptă szalasistă îl acuza mereu că evreii şi valahii o duc prea bine în zona lui. N-a semnat nici pentru deportarea evreilor, a ieşit la pensie înainte. După război a devenit modelul sculptorilor din Târgu-Mureş, şi fiindcă îi semăna leit lui Stalin, el a fost folosit ca model pentru statuia lui Stalin din oraş. Cred că aristocraţia română după reforma agrară  de la începutul anilor ’20  a rămas doar cu blazonul.

- Şi nici nu mai ţineau la chestia asta. Uite, eu am cunoscut spre exemplu familia Carada, care a fost ctitor al Băncii Naţionale, din aristocraţia economică, de o mare modestie… Dar, să ne întoarcem la tema noastră. Prima mea confruntare sociologică a fost totuşi Drăguş.

- În 1938.

- În ’38.

- După ce v-aţi  dat licenţa la Sociologie.

- Da. Şi aicea iarăşi într-o mare admiraţie a lui Herseni. Extraordinar cum a putut să conducă această echipă interdisciplinară, cu medici, cu biologi, folclorişti, în sfârşit… Plus organizatorii. Nimic nu se poate face fără economic, dar nu în sensul marxist al cuvântului, ci ca stare. Poţi să te duci într-o comună, dar să n-ai cazare, să n-ai cantină, să n-ai un minimum de bunăstare ca să faci treabă. Ori şi Herseni, ca să nu mai vorbesc de Stahl, care era nu mult mai abil în ce priveşte organizarea, dar şi Herseni… Şi toţi ştiau şi această fază a ştiinţei organizatorice, pentru ca să ai o bază materială ca să poţi…

- Banii veneau încă de la Fundaţie, presupun.

- De la Fundaţie, da. Bine, sigur, problema nu era foarte grea atunci, că stăteam pe gratis la cetăţeni, iar mâncarea era o nimica toată în perioada aceea, nu era o problemă, dar totuşi. Ei, şi atunci, prima dată, că revin la ce spuneam, că nu degeaba am zis că am stat multă vreme în sat cu taică-meu, mergând pe sate, cum se spunea, iar la bunicul meu, ascultând la toate vârstele problemele sătenilor. Dar nu ştiam cum s-ar spune, între ghilimele, „carte”. Abia la Drăguş am priceput cum trebuie să întrebi ţăranul.

- Ca să nu fie „de sus”.

- Da. Şi cum trebuie să înţelegi mentalitatea ţăranului, cum trebuie să descoperi că el este om total, exact ca şi un savant, ca şi un conducător de stat, ca oricine. Adică fiecare ţăran este şi el un tot. După aceea: ce înseamnă compartimentarea într-un sat. Cetele, cum a scris Herseni într-un studiu. Adică alegerea. Oamenii se alegeau dintre ei, nu erau numiţi. Ori acest simplu fapt este după mine miracolul vieţii sociale. Să dai permisiunea oamenilor să-şi aleagă oamenii. În clipa în care ai impus pe altcineva, se deranjează fluxul societăţii, cum să zic… Cine îl alegea pe şeful cetelor de tineri? Nu ştiu! După ce criterii… Bine, am studiat noi chestia asta: că era mai îndrăzneţ, că era mai abil, nu ştiu, nu pot să spun acuma, dar îl alegeau şi îl ascultau. Adică, o horă, dacă el zicea că în clipa asta se închide hora, plecau toţi. Îl ascultau. Era ascultat, era al lor, nu era venit, nu era peste. Ci era dintre ei, din ei, de la ei.

- Ştia normele cetei şi le impunea normele comune. Care nu erau din afară

- Nu, nu, era, cum s-ar spune, consimţământ. Că de consimţământ, chiar dacă faci o chestie proastă, rea, dar ai consimţit-o. Şi asta mi-a fost o lecţie, modul de a întreba, modul de a vedea viaţa. Sigur că după aceea eu n-am mai făcut sociologie, că n-am mai apucat. La Institutul de Cercetări Sociale, pregătind Congresul internaţional de Sociologie, eu am făcut rezumate din operele sociologice româneşti, ca să fie traduse în engleză, franceză, texte pentru Congres. După aceea am trecut la Institutul Central de Statistică, că s-a desfiinţat Institutul de Cercetări Sociale, şi am văzut că ştiu nişte treburi. Ştiu şi eu să fac un formular, ştiu să fac un chestionar, ştiu să fac un recensământ.

- În ce compartiment aţi fost acolo?

- Eu am fost întâi la aşa-zisele servicii…

- La Studii, la Golopenţia?

- Tot Golopenţia m-a angajat, însă atunci nu era loc la Studii, şi am fost la aşa numitele servicii exterioare.

- La Stahl.

- Era atunci Negru, dar şi Stahl, el era coordonator. Şi eu am fost „controlor-şef statistic”. Şi noi instruiam pe viitorii cenzori statistici.

- Din plăşi?

- Aşa. Şi am făcut un prim experiment în judeţul Argeş pentru aceşti cenzori statistici. Şi pe urmă i-am promovat, din cenzori i-am făcut controlori statistici care erau pe judeţe şi aşa mai departe. Această tehnică de cercetare sociologică, modul de a aborda monografic, însuşi chestionarul, modul de a observa autenticitatea răspunsurilor, modul de a întreba ca să fie autentic, asta pe urmă mi-a folosit toată viaţa, chiar dacă nu am făcut după aceea sociologie propriu-zisă. N-aveam probleme, n-aveam probleme în chestiile de cercetare, de a vedea un sat, de a gândi pe limbajul ţărănesc. Sau orăşenesc, că problema e aceeaşi. Mi-a dat o deschidere, aşa, care mi-a folosit pur şi simplu în toată problematica asta. Însă, vedeţi ce înseamnă să ştii a întreba, să ştii a cerceta. Am pornit de la faptul că am trăit în sat, am văzut problematica, dar nu ştiam cum se pune problema. Ori această sociologie a lui Gusti m-a învăţat cum se pune problema. Aceasta este extraordinar. Citesc multă sociologie americană. Domnule, toată chestiunea e cum pui chestionarul, că ei se bazează acuma pe sondaje… Să mai întrerupem…

- Deci, să începem a doua înregistrare, din 21 septembrie.

- Să revenim la tematicile de la Cercul de sociologie. Am găsit în „Sociologia românească” din ’36 decembrie următoarele: „Cercul studenţilor în sociologie, de sub conducerea domnului Traian Herseni, a ţinut înainte de Crăciun o şedinţă obişnuită în care s-a discutat ‚Psihologismul în sociologie’ pe baza unei comunicări făcute de dl. Coriolan Gheţie, şi o şedinţă festivă în care au vorbit domnişoara Eliza Retezeanu despre Ferdinand Tönnies şi dl. Constantin Micu despre O. Spengler, gânditori germani morţi de curând. Cercul a luat iniţiativa unui curs de stenografie şi a unui curs de limba germană pentru membrii săi. Cu primul curs a fost însărcinat dl. Aurel Boia, stenograf la Camera deputaţilor şi membru al Cercului, iar cu al doilea domnişoara Elena Dorwagen, licenţiată în filosofie şi limba germană, tot membră a Cercului. Prima şedinţă după vacanţă va fi închinată d-lui profesor Gusti pentru 25 de ani de activitate universitară. Dl. Gh. Păsculescu va vorbi despre personalitatea profesorului Gusti, iar domnul Preca despre opera sa ştiinţifică”. Şi am mai găsit, iarăşi, asta numai ca să se vadă varietatea tematicii… în ’38, şedinţele de după Crăciun ale Cercului au fost destinate comunicărilor cu caracter sociologic, politic şi etic. „Dl. Coriolan Gheţie a făcut o comunicare despre Revolta maselor, o lucrare recent apărută de Ortega y Gasset. Comunicarea a fost reluată în şedinţa următoare şi completată cu consideraţiuni critice asupra omului-masă. Observaţiile critice în legătură cu această temă au fost extinse şi la operele lui Berdiaef, Maritain, Spengler şi Massis. Domnul C. Gib a expus în două şedinţe, făcând şi observaţiile critice necesare, Sistemul de sociologie, etică şi politică a lui Freyer. A urmat apoi comunicarea d-lui Axente Sever Popovici despre Eugenio d’Ors. Sunt anunţate următoarele comunicări: Temeiurile politice ale negaţiei dreptului; Despre Lucian Blaga şi despre ideile sociale la Caragiale. Într-o şedinţă specială se va discuta conceptul de politică, şi se va face o expunere documentară asupra revoluţiilor româneşti. Printr-o activitate paralelă cu aceea a şedinţelor de Cerc, se urmăreşte desăvârşirea unui fişier al tuturor cărţilor de specialitate existente la bibliotecile din Bucureşti. Acest fişier este pe terminate. O parte din membrii Cercului fac recenzii, iar altă parte a întreprins o antologie a textelor, cu caracter etic, sociologic şi politic din scriitorii români D. Cantemir, I. Ghica, N. Bălcescu, S. Bărnuţiu etc. Pe lângă o orientare ştiinţifică a membrilor în probleme de sociologie, Cercul mai urmăreşte şi un ataşament faţă de ştiinţele sociale în general, precum şi crearea unui mediu ştiinţific sociologic. Se discută aici mai ales probleme ce nu sunt dezbătute la seminar”. Prin urmare, vorba aceea, de la Freyer la Spengler, adică nu neapărat tematică de curs, ci şi în afara cursurilor…

- Văd că ceea ce se discuta la acest cerc nu era atât participarea la aceste cercetări directe, ci mai mult teorie, în sensul că noutăţile care apăreau au fost prelucrate şi discutate.

- Acuma, ce se-ntâmplă, cercetarea monografică propriu-zisă şi rezultatele cercetărilor monografice se discutau la seminarii îndeosebi, şi atunci noi aici ne axam pe cu totul altă problematici, teoretice mai mult. Dar am avut şi şedinţe cu prelucrarea materialelor monografice, însă astea le făcea în special Stahl şi Herseni la seminarii.

- Interesant că se insista asupra învăţării stenografiei. De ce?

- Asta pentru a ne folosi la cercetările monografice, când puneam întrebări, şi răspunsurile de la cei observaţi, să ne uşureze munca.

- Ceea ce este magnetofonul pentru mine…

- Da, dar în perioada aceea în foarte rare cazuri se folosea, în special pentru folclorul muzical.

- Aţi învăţat şi dumneavoastră stenografia?

- Până la urmă foarte puţin, fiindcă au urmat evenimentele acestea, şi n-am mai insistat. Dar, totuşi, am început sistemul lui Stahl, de stenografie. Iar limba germană ţineam foarte mult să o învăţăm. Nu neapărat să vorbim curent limba germană, ci pentru terminologia filosofică germană, care este intraductibilă, este aşa de precisă, încât, zadarnic, nu se poate traduce.

- Cine preda germana?

- Cea care era amintită acolo… Elena Dorwagen, care era licenţiată în limba germană şi membră a Cercului. Insistam asupra terminologiei filosofice germane, adică combinaţia asta de termeni care, absolut…  Eu, de exemplu, am citit nişte traduceri de Nietzsche în limba franceză, absolut de neînţeles. Pentru că ori parafrazează, dar nu pot, nici limba franceză nu are această vocaţie filosofică a limbii, ca să zic aşa.

- Din cauza asta este de admirat D.D. Roşca, care a tradus atât de mult Hegel. E un fapt de cultură mai mare, decât dacă ar fi scris el patru cărţi. Nu ştiu dacă în acest cerc de sociologie  se polarizau şi direcţii ideologice?

- Nu, absolut nimic! Vedeţi, toate temele sunt de la revoluţie până la oameni, clasici, nu pot să zic că de dreapta sau nu ştiu ce. Maritain s-ar putea socoti pe o anumită concepţie, că e de dreapta.

- Filosof catolic a fost.

- Filosof catolic, în sensul ăsta. Dar în acelaşi timp se discuta despre Spengler, el era foarte la modă atunci, foarte atractiv, plus că se confirma, măcar aparent, apusul Occidentului datorită în special secătuirii, ca să zicem aşa, a energiei şi valorilor franceze. Ei, şi atunci, parcă confirma teoria decadenţei.

- Cred că şi faptul că lumea era după marea criză economică a contribuit la confirmarea oarecum…

- Absolut, adică degradarea era pe toate laturile, şi economică… Spirituală mai puţin, dar în orice caz nu mai era circulaţia dinainte, fiindcă începuse spaima. Adică, dacă nu chiar în 1933, când a venit Hitler la putere, dar deja în ’36, plus războiul civil din Spania, lucrurile nu mai erau nici clare, şi războiul, chiar dacă nu-l credeam iminent, părea deja posibil.

- În orice caz sistemul Versailles era deja foarte zdruncinat, raportul de forţe nu mai era atât de clar ca în anii precedenţi.

- Da! Ei, plus că imediat după război era o dezlănţuire de energii, toată lumea vroia să facă, să valorifice, să…  Ştiţi foarte bine, la noi începuse o adevărată pasiune pentru sinteze, adică nu numai aşa-zisa ştiinţă a naţiunii a lui Gusti, dar în toate domeniile se încerca o sinteză pe întreaga ţară. Era atlasul lingvistic la Cluj, pe urmă nu mai vorbesc de şcoala lui Pârvan, sintezele arheologice începute în Dobrogea, dar vrând să se continue în toată ţara, pe urmă în speologie, adică absolut în toate domeniile o desfăşurare, aşa, de energie şi de valorificare a României în perioada aceea.

- Deci, anul’36 ar fi fost deja un an de pesimism şi de lipsă de perspectivă?

Deja a început, nu mai aveai o perspectivă largă, un viitor asigurat. Pe urmă în ’38 au început concentrările, în ’39 deja nu mai puteai scăpa de concentrări.

- Dumneavoastră aţi terminat facultatea în ’37…

- În ’37 la Drept şi în ’38 la Filosofie.

- Şi după aceea aţi ajuns la Institutul Social Român…

- De la Institutul de Cercetări Sociale, se înfiinţase la începutul lui ’39 parcă, sau ’38 toamna, nu mai îmi aduc aminte. Şi am funcţionat…

- Era cu salarii, sau onorific?

- Era deja cu salarii, şi salarii foarte bune.

- Până când aţi lucrat aici?

- Până când s-a desfiinţat, adică în ’39, în octombrie sau noiembrie. Pe urmă ni s-a cerut dacă vrem preaviz.

- De ce?

- Pentru că ieşeam din câmpul muncii, ştii, şi atunci ni se dădeau vreo trei luni, de trei ori nu ştiu ce salariu, în orice caz o sumă bună, sau să fim plasaţi undeva. Şi câţiva din noi, care urma imediat să fim concentraţi… Adică nu concentraţi, ci mergeam la şcoala de ofiţeri de rezervă, şi deja ştiam că nu o să scăpăm devreme, am acceptat banii, ca să avem un fond acolo. Pe urmă în ’39 eu am intrat în şcoala de ofiţeri de rezervă din Ploieşti, şi pe urmă cu intermitenţe până în 1946 am fost militar. Dar cu intermitenţe. O parte din timp am fost mobilizat pentru lucru la Institutul Central de Statistică, unde în ’41 aprilie m-a angajat Anton Golopenţia.

- La Studii?

- Nu la Studii, că nu era loc atunci, ci la serviciile exterioare.

- Coordonate de Stahl.

- De Stahl. Ei, şi după aceea, chiar în ’41, am făcut inventarierea bunurilor în Bucovina, pe urmă în Basarabia, pe urmă un recensământ în Transnistria, şi este curios că această patimă sociologică monografică mi-a folosit şi aicea. Adică oriunde mergeam, era pur şi simplu o inventariere, dar câţiva dintre noi am făcut şi aşa-zise cercetări sociologice prin satele din Bucovina, din Basarabia, din Transnistria. Sigur că am distrus toate acele fişe…

- Da?!

- Da, poate şi faptul că era o perioadă de tranziţie, aşa, însă erau foarte antisovietice toate declaraţiile, în special datorită colectivizării forţate a agriculturii. Aşa încât toate aceste fişe le-am distrus.

- Şi nu s-a  publicat nimic din acestea în anii respectivi?

- Ceva s-a publicat. Eu nu am publicat. În „Sociologie românească”.

- Ion Apostol ştiu că a publicat, în nr. 1-6 din 1943 am văzut vreo două studii despre Transbug.

- Da, asta era a românilor din Crimeea, de prin părţile acelea.

- Înainte de a ajunge aici aş vrea să văd contextul în care a apărut cercetarea aceea din Drăguş la care aţi participat. În ’38, când, evident, se ştia deja că se apropie Congresul de sociologie care urma să se ţină în ’39… Şi în pregătirea congresului s-a reluat Nerejul, s-a reluat Drăguşul.

- A fost nu numai o adâncire a monografiei Drăguşului, ci şi ce s-a întâmplat în intervalul ăsta. Sociologia aceasta monografică nu e o sociologie statică, ci un proces în devenire, şi s-a vrut să se vadă ce s-a mai întâmplat după acea primă cercetare de la Drăguş. Plus că se voia atunci să se tipărească câteva monografii, unde s-au făcut cercetări mai temeinice. Herseni trebuia să tipărească monografia Drăguşului, Stahl deja începuse şi avea cu Vrancea, şi mai mulţi, nu-mi mai aduc aminte…

- Conea despre Haţeg… Cum a fost pregătită această cercetare, dacă vă aduceţi aminte?

- Întâi şi întâi, ca toate cercetările monografice, s-a făcut apel la diverşi specialişti în disciplinele conexe sociologiei. Aşa încât a participat, de exemplu, Al. Dima pentru problemele de folclor, de etnografie, de etnologie propriu-zis, unul Bărbat, care mi se pare că e profesor, sau nu ştiu dacă s-a pensionat, la Iaşi, în probleme economice în special. Şi au fost mai mulţi, biologie, medicină, psihologie.

- Şi toate pregătirile acestea le conducea Herseni sau Gusti?

- Ansamblul cercetărilor, Gusti, sigur. Însă concret, în ’38, Herseni.

- Primăvara a început?

- Nu, vara a fost.

- Dar pregătirea?

- Ei, pregătirea sigur că a început mai devreme, la seminariile din Bucureşti, adică cât ne privea pe noi, studenţii. Eram de fapt absolvenţi atunci, dar studenţi care lucram direct în sociologie. Împreună am făcut… Adică a făcut Herseni, dar, totuşi, şi cu sprijinul nostru, chestionarele.

- Vi s-a dat vreo bibliografie de citit în prealabil? În legătură cu ce vă aşteaptă.

- Întâi şi întâi ni s-au dat materialele de la cercetările dinainte.

- Erau redactate?

- O parte erau redactate, câteva articole au apărut şi în „Sociologie Românească”, unele „Arhiva pentru reforma socială”, dar numeroase erau încă neprelucrate, la biblioteca Seminarului de sociologie.

- Era ordine acolo, puteai găsi ce vroiai?

- Da, era. Era Constantin Gib care se ocupa de ele, mai era domnişoara Retezeanu, câţiva care puneau ordine în ele. Dar, sigur, materialul era imens. Şi asta era una din atribuţiunile viitoare ale Cercului de sociologie ca să se prelucreze, sau să se fişeze, sau să se sistematizeze materialele începute. Deşi mare parte din materiale oarecum erau la un început de sintetizare. Fiindcă ce s-a întâmplat… Mergeam la subiecţii de observaţie. Iar în fiecare seară Herseni ne aduna pe toţi, şi informam despre materialele înregistrate peste zi. Iar după o săptămână, după ce epuizam pe cei observaţi, făceam o primă sinteză a materialului. În afară de înregistrările neprelucrate, făceam un fel de sinteză, concluzie. Nu definitive, dar în orice caz ne puteam despărţi de materialul brut, şi să rămână numai unele concluzii. După mine, una din metodele bune ale acestor cercetări erau aceste analize zilnice, adică ori puteam să ne corectăm modul de a întreba, ori în acelaşi timp puteam şi noi, prin intervenţiile unuia sau altuia, să deschidem mai mult perspectiva, fie a întrebărilor, fie a ceea ce urmărim prin cercetare.

- Cum a fost organizată campania? Unde aţi locuit?

- A, bine, astea erau… După atâtea cercetări, erau specialişti în organizare.

- La Drăguş aţi stat?

- La Drăguş, eram cazaţi pe la diverşi cetăţeni din Drăguş, iar la şcoală sau – nu mai îmi amintesc – la căminul cultural era cantina şi sala de şedinţe, unde ne adunam. Era perfect organizat. Şi noi ne acomodam ţăranilor, şi ţăranii nouă. De exemplu, ceea ce făceau duminica, nu-i forţam să facă sâmbăta, adică nu-i provocam să facă hora sâmbăta. O făceau duminica, şi noi participam. Deci, lăsam să se desfăşoare procesul socio-spiritual al satului aşa cum se desfăşura de obicei.

- Cercetarea aceasta a fost doar cercetare, nu şi acţiune.

- Da. Numai cercetare.

- Dar era legată, era în cadrul Serviciului Social?

- Nu, nu, nu. Serviciul Social s-a întâmplat după asta. Adică, pregătirea Serviciului Social s-a făcut mi se pare prin ’37, ’38, că erau nişte şcoli speciale pentru comandanţii serviciilor sociale. Unde se predau iarăşi toate disciplinele legate de ce s-ar putea ivi într-un sat. Se făcea de la igienă – cât se putea – fiecare aşa-zis comandant al Serviciului Social trebuia cât de cât să cunoască de la boli şi până la manifestările spirituale ale satului. Şi oricât de superficial ar fi învăţat, dar totuşi ştia ce este o vedere generală, cât de cât, măcar o injecţie să ştie să facă. Era legat într-adevăr de o primă investigaţie teoretică, dar cu un pronunţat caracter practic pentru cei care învăţau la şcolile de comandanţi ai serviciilor sociale.

- La această cercetare din Drăguş în afară de Herseni cine a mai fost, dintre cei mai în vârstă?

- Era unul, doctorul Jovin parcă, era Al. Bărbat, Dima.

- Dintre colegii Dumneavoastră?

- Erau aşa, unul de la Geografie, Victor Tursoiu, pe urmă Retezeanu de la Sociologie.

- Retezeanu, nu Reteganu?

- Nu, Retezeanu. Retegan a venit mai târziu. Pe urmă era un cercetător din Cehoslovacia, era Aurel Boia, era Butură care a ajuns la Cluj la Muzeul de etnografie. El era geograf, de fapt etnogeograf. Cine mai erau… Bine, d-na Herseni care şi ea se ocupa de cercetări.

- Ştefania Cristescu, soţia lui Golopenţia nu?

- Nu, n-a fost atunci.

- N-am auzit de Retezeanu. Trăieşte?

- Da, da. Ei, n-a mai făcut nici ea nimic, mi se pare că a ajuns profesoară pe undeva. Am mai întâlnit-o acum…

- Dumneavoastră cu ce temă v-aţi dus, pentru ce v-aţi pregătit să cercetaţi?

- Eu am fost cu manifestările spirituale. Dar n-a mai apărut nimic. A venit degringolada asta, şi n-am mai făcut nimic.

- Dacă luăm empiric, ce anume aţi cercetat în cadrul vast al manifestărilor spirituale?

- Eu am luat aşa, de exemplu, concepţia despre stat: ce este statul după ei, ce pricep ei din Constituţie – e  necesară, nu-i necesară, cam ce părere au ei despre Constituţie. Pe urmă, bineînţeles, unele incursiuni despre concepţia despre viaţă, un fel de filosofie a ţăranului român. Şi legat, după aceea, nu în detaliu, pe specialitate, dar şi în cultură. Cultură nu în sensul folcloric al cuvântului, ci în general, spiritual. Ei, pe urmă, ce părere au ei despre un drept public, drept civil, ce înseamnă pentru ei primăria, sfatul obştesc. Adică tot ce este instituţie. Dacă este primărie trebuie să fie şi notariat sau nu, tot felul de probleme.

- Viaţa religioasă aţi cuprins-o? Sau de problematica aceasta se ocupa altcineva?

- Nu mergeam la profunzime, decât ca şi concepţie despre viaţă. Nu rit, de ce eşti catolic sau de ce nu eşti, nu în sensul acesta, ci numai ca problematică spirituală.

- Dar probabil cineva se ocupa şi de asta.

- Păi, mergeau unii pe detalii, adică diferenţieri confesionale, trecut religios.

- Erau şi ortodocşi în satul acela, sau numai greco-catolici?

- Eu aşa ştiu că numai greco-catolici.

- Cercetarea aceea din ’38 îşi propusese să fie a regiunii Făgăraşului.

- După aceea a vrut să fie, prin extensiune. Că ştiu că Herseni era chiar de lângă Drăguş, din părţile acelea.

- Din Hârseni.

- Da, chiar din Hârseni. Vroiam Ţara Oltului, Făgăraş, până în apropiere de Braşov, să se facă o primă cercetare extensivă. Ei, nu s-a mai făcut nimic.

- Cât aţi stat acolo? O lună-două?

- În orice caz mai mult de o lună.

- Înseamnă că aţi predat câteva rapoarte…

- Da, dar nu mai ştiu ce s-a întâmplat.

- Cercetătorul ce anume păstra pentru el, şi ce trebuia să predea?

- Putea să păstreze tot. Dar, să dea tot şi la arhivă. Dacă dorea, îşi copia toate răspunsurile.

- Aţi lucrat cu chestionare sau pe bază mai mult de discuţii libere?

- Era un chestionar – ca să zic aşa – de principiu.

- Mai mult un ghid.

- Un ghid, de orientare.

- Deci nu ca la recensământ.

- A, nu, nu!

- Evident, când cineva face o cercetare pe o anumit temă, vede şi alte lucruri, şi sigur că nu poate să treacă pe lângă ele.

- Sigur. De exemplu dacă unde stăteam eu în gazdă simţeam că din familie careva ştie folclor, sau are, ştiu eu, vreun basm deosebit, sau nu ştiu ce, sigur că-l recomandam la respectivul care se ocupa.

- Dintre folclorişti cine a fost. Brăiloiu? Harry Brauner?

- Eu am venit puţin mai târziu, şi unii au plecat, că era cu premilităria atunci. Nu mai îmi amintesc. În orice caz Brăiloiu n-a fost. Cred că a fost Brauner. Aproape sigur că a fost. Era foarte bine pus la punct, foarte bine! L-aţi contactat?

- Încă nu. Dar Mihai Pop mi-a promis că-mi face rost de numărul lui de telefon, că nu se găseşte în cartea de telefon. Şi cu Lena Constante mă interesează să vorbesc.

- Şi Contante a fost.

- Mac Constantinescu?

- Nu, n-a fost. O să le caut, am fotografii din perioada aceea…

- Aveţi?! Formidabil! Cine a fost fotograful, Berman?

- Cred că el, dar în afară de el mai făcea şi Boia.

- Ştiu că la un moment dat s-a impus regula ca să nu se mai fotografieze echipierii pe ei înşişi, să fie fotografiaţi ceilalţi. Pe pozele dumneavoastră apar echipierii?

- Da, da, sigur, ei apar.

- Care a fost ritmul de lucru la aceste cercetări?

- Dom’le, era foarte relaxat. /râde/ Dimineaţa, după micul dejun, aşa, apoi ne întruneam la prânz, mai mult pe chestii de glume şi lucruri de-astea, iar seara după cină era şedinţa de lucru. Dar, fără constrângeri. Herseni era şi foarte delicat.

- Totuşi, e nevoie de o anumită ordine…

- A, bineînţeles. Dar, întâi şi întâi această ordine nu era reglementată exterior. Cu prestigiul lui Herseni ne mâna să lucrăm. Nu era stabilită o oră, stai acolo 5 minute, faci altceva… nu. Plus că fiecare era şi ambiţios să dea un material cât de cât valabil.

- Dintre cei are au fost la cercul Dumneavoastră de sociologie cam câţi au abordat şi sociologia empirică? Fiindcă bănuiesc că nu toţi s-au interesat…

- Nu. Cel mai fructuos în aceasta era Gheorghe Serafim, şi Iolanda Nicoară, care a avut şi după aceea cercetări în satul ei natal, prin Moldova undeva… Ea s-a ocupat temeinic. A scos şi acum câţiva ani o carte, parcă despre Slănicul Moldovei, aşa ceva. Însă după mine cel mai temeinic a fost Serafim, dar după aia nici el nu s-a mai ocupat, concentrări, chestii, adică nu s-a mai…

- Şi Henri Stahl îl laudă în volumul său de amintiri. Şi pe Ion Gh. Filip.

- Ei, Filip era şi mai „empirizat” /râde/. El, într-adevăr s-a ţinut de tehnica monografiei sociologice. A fost şi angajat la… Nu-mi mai amintesc în ce an a fost, când s-a vrut să se promoveze din nou, să se reînfiinţeze un centru de sociologie. S-a făcut pe lângă Direcţia Centrală de Statistică. Dar nu s-a reuşit, că pe Herseni nu l-au vrut, Stahl n-a vrut fără vechii sociologi, aşa încât… A funcţionat foarte precar.

- Când a fost asta?

- Prin şaizeci şi ceva… Filip a fost singurul dintre noi care a fost angajat aici, la Centrul de sociologie. Cine l-a condus? Uite, nu mai ştiu… Şi atunci am crezut şi eu că se face o treabă serioasă. M-a chemat directorul general de la statistică ca să începem lucrările sociologei.

- A început ceva monografie.

- A început, dar nu… Atunci am publicat broşurica asta[11], însă nu a apărut în româneşte, numai pentru… Luaţi-o, că mai am un exemplar. Toţi eram ispitiţi să ne întoarcem la sociologie, dar când am văzut că n-avea funcţionalitate, am renunţat.

- Într-adevăr? Eraţi de părere că n-are rost?

- N-are. N-avea nici un rost, pur şi simplu, ce să mai…

- Nici Retegan nu s-a întors la sociologie.

- El totuşi a făcut o treabă foarte serioasă, cam… maximum un an de zile, la Institutul de Cercetări Economice al lui Murgescu, când era acolo. Şi cred că s-ar fi putut face a treabă bună acolo, chiar dacă nu cercetări monografice, dar cel puţin cercetări sociale, de ştiinţă socială. Ei… N-a putut. Ştiu că insista atunci Murgescu să mă angajez şi eu acolo. N-am avut încredere că durează, şi mi-a părut bine după aceea că nu m-am angajat la institut. Că după aia e foarte greu să mai reprimeşti alte posturi, ştii?

- Dar s-a şi terminat repede, a fost un scandal acolo cu critici în presă şi idioţenii…

- Da. Şi acum dintre toţi aceştia care atunci au mai rămas, după mine cel mai bine şi care s-a ocupat şi a continuat să se ocupe, şi oarecum s-a ataşat mai mult la problemă a fost Retegan. El a fost, şi teoretic, şi cu intuiţia practică a lucrurilor. Fiindcă Caramelea, lucrând cu Milcu, a făcut cercetări de antropologie mai mult, nu neapărat de sociologie. Şi el, un foarte bun cercetător.

- Am vorbit cu el la telefon, dar acum tot timpul e la Berevoieşti, nu ştiu ce construieşte sau reconstruieşte acolo.

- Pe urmă Dunăre, el iarăşi nu că a deviat, dar a făcut mai mult cercetări de etnografie, nimerind la un institut de etnografie.

- La Cluj.

- Da, aşa încât propriu-zis pe teme generale de sociologie, pricepându-se mai mult la demografie, la populaţie cred că Retegan a rămas.

- El face istoria populaţiei, dar nu ştiu de ce nu dă drumul la toată treaba asta.

- Ei, e stigmatizat şi el, ce să mai… Un om care a fost arestat, pe degeaba.

- Nici măcar de dreapta n-a fost.

- Nu, absolut. Aici probabil faptul că era foarte bun prieten cu Golopenţia…

- Aţi pomenit de inventarierea la care aţi lucrat în timpul războiului la Institutul de Statistică. Un sociolog, chiar dacă e făcut măturător de stradă, rămâne tot sociolog, priveşte lucrurile cu ochi de sociolog. Dar, ce era de fapt inventarierea aceea? Muncă de birou, probabil.

- Era un fel de recensământ mai puţin al populaţiei, adică pe derivatele vârstă, chestii, nu ştiu ce, ci a capacităţilor de producţie. Ce a mai rămas după trecerea războiului. Adică mori, în stare de funcţionare sau nu, chestii de-astea, în sensul acesta. Însă, vorba dumneavoastră, asta era o chestie pe chestionar statistic, înregistrai…

- Pe localităţi se făcea?

- Pe localităţi, da. Însă cel puţin eu, dar şi alţii, chiar ştiu că şi alţii, ne-am băgat şi în problemele de sociologie. Adică ce s-a întâmplat în perioada ocupaţiei ruseşti, reacţii spirituale, economice.

- Mai mult la ţară, sau şi în oraşe?

- Eu de exemplu am făcut la Vişniţa care era o comună destul de mare, parcă era şi reşedinţă de plasă. La Vişnicioara, la Storojineţ… Cam reşedinţe de plasă sau comune mai mărişoare.

- Era vorba de fapt de doi ani de ocupaţie sovietică.

- Dar transformări radicale spirituale! Ca imixtiune, ca presiune… De exemplu, m-am dus la o fostă bibliotecă, absolut nu existau alte cărţi decât Problemele leninismului, Marx, Lenin, luptă împotriva religiei, chestii din astea, traduse toate în aşa-zisa moldovenească. Nici un fel de cărţi de literatură.

- Nu e greu să arunci cărţile dintr-o bibliotecă, dar ce s-a întâmplat cu oamenii?

- Dom’le, poate că judec şi eu subiectiv, n-are importanţă acuma. Dar părerea mea este că cel puţin cu cine am stat de vorbă, toţi trecuseră prin spaimă. Au fost şi cazuri foarte multe de deportări. Toţi care erau suspectaţi… Şi deportările nu erau pe familii, ci despărţind familiile, ceea ce era o şi mai mare tragedie. Dacă te duci în Siberia, măcar să te duci unit, aşa… Eh, ce mai…

- Şi au fost probabil şi clasificări pe chiaburi etc.

- Sigur, fără îndoială.

- Cred că din punct de vedere sociologic cea mai interesantă a fost Transnistria, fiindcă acolo nu a fost niciodată…

- Niciodată. Asta iarăşi mi s-a părut foarte curios. Eu am făcut recensământ în judeţul Dubăsari. Cum poate rezista o etnie în imensitatea aceea – de nepriceput?! Obiceiuri vechi, tot – de neînţeles!

- Cât aţi stat acolo?

- Păi, am stat vreo trei luni. Că după aceea Stahl m-a pus să coordonez şi rezultatele recensămintelor de la celelalte judeţe. Dar eram foarte bine organizaţi. Dom’le, oamenii sunt oameni, dacă-i laşi în pace, oriunde!  Aşa de bine cum ne-am înţeles acolo, nici nu vă daţi seama. Pur şi simplu, stare de iubire reciprocă / râde/. Toţi numai un singur lucru vroiau, după cum reieşea din acele mici cercetări: desfiinţarea colhozurilor. Ce-avea lumea asta cu colhozurile?!

- Cercetare sistematică pe o anumită temă aţi făcut?

- Nu, n-am făcut în zona aceasta. S-a făcut de către altcineva. Şi în special de cei care au plecat atunci peste Bug. Dar noi n-am făcut. Decât eu personal… Sigur că am avut un caiet întreg de note, distrus pe urmă. Este foarte curios că am găsit un chestionar care mi l-a dat Herseni în ’80, înainte de a muri cu vreo trei-patru săptămâni. Un cercetător din America, şi care a făcut un chestionar şi a spus să răspundem mai mulţi. Şi între altele la Agricultură unde am lucrat /citeşte din răspunsul la chestionar/ am organizat o serie de anchete, atât direct prin Ministerul Agriculturii, în cadrul unor cooperative agricole de producţie, cât şi în calitate de consultant la Academia de Ştiinţe Agricole. În sfârşit… Dar, ce mi-a folosit mie, că vedeam satul şi problemele lui. Adică nefiind specialist neapărat în agricultură, toată lumea îmi spunea „domnu’ inginer”, atât de bine mă pricepeam la problemele satului. După aceea, n-aveam probleme cu întocmirea dărilor de seamă şi a raportărilor informative, pentru că ştiam să fac formular, chestionar care – am discutat noi data trecută – erau foarte importante, poate decisive într-o anchetă. Tot aşa, tot datorită Şcolii, a ceea ce am învăţat la Sociologie, am reuşit să fac o serie de studii, între altele /citeşte din nou/ un studiu asupra reformelor agrare, cerut de secretariatul ONU în 1955, o informare asupra progresului reformei agrare pentru cel de-al IV-lea raport al Consiliului Economic şi Social al ONU în 1964, un studiu cu aplicarea sondajelor şi statisticii agricole, la seminarul FAO de la Budapesta, în 1966, elaborarea unei părţi din studiul cu privire la nivelul de trai din România, în 1960, un capitol din Istoria statisticii agricole, organizarea şi elaborarea unor capitole din albumul Agricultura României, sistematizat în mare măsură după concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti. Adică, oriunde am mers, să zic aşa, şi în orice colectiv am fost… am fost şi în colectivul ştiinţific al Direcţiei Centrale de Statistică, cu Mihoc, Trebici, mai mulţi, pentru instrucţiunile, pentru metodologia statistică… Toate numai din „amintiri” de la Şcoala lui Gusti. Nu a fost numai o disciplină a sociologiei, ci şi o – mă repet – o deschidere spre problemele sociale, nu neapărat strict studiu de disciplină.

- După război când aţi revenit la Institutul de Statistică?

- Cam prin aprilie 1947. Până atunci am fost concentrat, că am fost la Statul Major. Redactam o revistă, „Gazeta luptătorilor”, şi m-au ţinut, că mi-a plăcut toată viaţa tipografia / râde/ şi am muncit nebuneşte, zi şi noapte.

- În timpul războiului aţi avut contact cu Institutul Social Român?

- Nu, n-am avut, nici nu puteam să am. Cât am fost mobilizat pentru lucru, eram mobilizat şi plecat, adică n-am stat aici, la Statistică, ci fie la inventarierile astea din Bucovina, Basarabia, Transnistria, iar în perioada când nu eram acolo, eram concentrat. Am mai făcut o şcoală de ofiţeri de rezervă la Ploieşti, adică o perfecţionare, în 1942. În ’43  instruiam recruţii la Bacău, pe urmă am fost până la Odesa, am avut noroc şi acolo, în sfârşit…

- Adică ce noroc?

- Că regimentul meu era în refacere acolo, şi m-am întâlnit pe stradă cu cineva care era la Propagandă, şi acela a intervenit, şi am ajuns la Marele Stat Major la Bucureşti, la Propagandă. Şi în ’44 am fost tot în calitate de reporter pe frontul din Moldova, până în 23 August. După aceea în continuare tot la Statul Major, m-au menţinut. Cred că pentru muncă, nu pentru altceva.

- Acesta e un alt capitol interesant.

- Altă chestie.

(…)

- Deci, la Serviciul de învăţământ…

- Da, învăţământul statistic, şi aici am făcut un curs de statistică împreună cu Constantin Moineagu, sub conducerea lui Racoviţă. Dar un curs, pe care nu l-am mai definitivat, fiindcă a venit o instrucţiune sau un normativ din Uniunea Sovietică împotriva formalismului matematic, şi atunci a trebuit să distrugem tot ceea ce erau aplicaţii matematice în statistică.

- Şi atunci ce rămânea?

- Nici eu nu-mi pot da seama ce mai putea să rămână, dacă până şi cartea elementară a lui Aftalion, care mergea până la progresia geometrică sau chestii din astea… Adică ne limita la procent, la grupare. După grupărire lui Lenin, făcute de Lenin. Încolo a trebuit să… erau nişte cărţi foarte bune, aveau brazilienii parcă, nişte cărţi de statistică… Bineînţeles nu se compară cu statistica matematică de acum, în special după cibernetismul ăsta. Dar, totuşi… Aşa că a trebuit pur şi simplu să ardem, să aruncăm tot ce era matematică.

- Despre ce fel de învăţământ era vorba?

- Se făcuse o şcoală de statistică, şi atunci făceam manual pentru această şcoală. Era un fel de liceu de statistică. Şi în acelaşi timp, pentru cadrele de directori de întreprinderi. Că am predat cred că un an de zile la şcolile astea de cadre, de muncitori care…

- Deja în ’47?

- Asta a fost în ’48, cu formalismul şi cu cadrele. În 1948.

- În 1946 a fost o şcoală şi la Târgu Mureş, în timpul verii, şi o cercetare făcută acolo. Nu aţi participat?

- Nu.

- Retegan mi-a povestit. Era cu Golopenţia.

- În iarna lui ’46, în ’47 la început eu am fost la o şcoală de cenzori statistici la Sebeş-Alba. Şi aici oarecum eu am fost şi profesor – erau şi alţii care veneau, dar eu eram permanent – şi un fel de administrator al şcolii. Aici am stat cred că 3-4 luni, pentru şcoala de cenzori statistici, de statisticieni. Deci, asta a fost în ’46. Pe urmă, în ’47 parcă am pregătit recensământul. A fost iarăşi un fel de inventariere întâi la care am lucrat. Şi pe urmă recensământul acela, pregătit din 1948, la care am participat. Eu am condus lucrările la Oradea şi judeţul Bihor. Ei, şi pe urmă, vă spuneam, aici, la învăţământul statistic pregăteam materiale pentru şcolile de statistică, un fel de manuale. Şi predam, ca lector, la şcolile astea de directori de întreprindere.

- Şi se prindea ceva de ei?

- Domnule, foarte greu! Vă spun, foarte, foarte greu. Nu pricepeau aproape nimic, deşi le spuneam lucruri absolut elementare, câte un grafic elementar, procentul, chestii de-astea. Totuşi, cu multă bunăvoinţă, unii.

- Golopenţia şi ceilalţi când au fost arestaţi?

- Cred că în 1950, parcă. În ’50, pentru că Miron era preşedintele Comitetului de Stat, şi lucra foarte mult cu Miron. Că mă întâlneam des cu Golopenţia, şi-mi spunea… atunci a fost, în ’50.

- Pe vremea cât aţi fost Dumneavoastră la Statistică secretară de partid era Lucia Apolzan, nu?

- Da. N-a fost prea plăcută, dar, în sfârşit… Iarăşi, inexplicabil cum a ajuns, dar asta e altă problemă. N-am întrebat-o, nu eram nici în relaţii prieteneşti cu ea, n-am fost niciodată, aşa că nu ştiu.

- Pe urmă şi ea a căzut.

- A căzut binişor. Da.

- Evită să-mi povestească despre treaba aceasta. Mi-a spus, dar nu intră în detalii. Însă se plânge de şefa de cadre de atunci, Rebeca Bratu.

- Care cu mine s-a purtat foarte cumsecade. Nu ştiu dacă n-a plecat, că locuia pe-aici până acum vreo zece ani, o întâlneam mereu. Însă, nişte lucruri aşa… absolut de neînţeles. La învăţământ venise director un fost chelner. Domnule, omul nu pricepea nimic! Acum, chelnerii în general sunt mai isteţi, fără îndoială. Şi el a zis, domnule, întâi şi întâi că salariul nu mă satisface, nu ştiu ce, eu la meseria mea câştig mai bine. A avut bunul simţ şi a demisionat, sau nu-mi aduc aminte exact cum, şi s-a angajat la hotelul cu restaurant vizavi de Lido, cum îi spune…

- Ambasador.

- La Ambasador. A câştigat, şi a rămas domn, nu… /râde/ Ne mai întâlneam câteodată pe-acolo. Însă Bratu s-a purtat bine. Rebeca. Nu ştiu dacă cu toată lumea, dar, în sfârşit. Domnule, chestiile nu le poţi simplifica. Şi memoria asta este extraordinară, domnule! Uită tot ce a fost rău, tot ce a fost urât, şi rămân numai părţile frumoase. Uite, încerc cu orice preţ să-mi aduc aminte de vreun moment de ură, de chestii de-astea. Nu pot, nu reuşesc!

- Asta e structura dumneavoastră. Alţii îşi aduc aminte numai de astea /râde/.

- Am avut un caz, ăsta nu-i interesant…  /se întrerupe înregistrarea/

(…)

- Cei care am fost cam ultimii absolvenţi ai lui Gusti…

- Păi, ultimii sunt din ’45, nu?

- Nu, vreau să spun până în ’40, care eram pe Şcoala sociologică de la Bucureşti, am vrut să facem un studiu despre Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti. Am făcut un plan la editură, la Editura Ştiinţifică, şi Mâciu a fost foarte încântat de planul acesta. Şi urma să colaboreze la acest studiu Retegan, Caramelea, Dunăre, Serafim, Cornel Irimie, pentru partea teoretică, şi a sistemului Gusti. Iar pentru partea oarecum aşa, de amintiri, o listă de vreo 15-20 de inşi, amintiri din monografii, unde era Chelcea, Focşa, în fine, toţi ăştia. Şi acum, de ce ne-am încumetat să facem noi acest studiu, când apăruseră toate volumele acestea, apăruse în seria aceea a lui Caraioan[12], foarte detaliat, şi multe lucruri bune scrise de Herseni, de Stahl.

- De Caraioan chiar.

- Da, şi de Caraioan. Însă ce s-a întâmplat? Herseni a devenit el însuşi un creator de şcoală. Stahl el însuşi, pe altă latură, un creator de şcoală. Mircea Vulcănescu a murit, Golopenţia a murit, dar aveau şi ei o concepţie care nu se încadra total în şcoala lui Gusti. Iar după ce au apărut memoriile lui Stahl, el prea a insistat asupra – foarte frumos de altfel – dar a insistat asupra faptului că Gusti era un bun coordonator, că era un bun dirijor, dar îi neglijase sistemul ca atare. Herseni ţinea foarte mult la Gusti, însă a avut metoda lui de lucru, şi oarecum ieşise din sistem. Şi atunci noi am îndrăznit să vrem să repunem în valoarea lui totală pe Gusti, ca el fiind creatorul unei şcoli româneşti de sociologie. Noi nefiind „creatori de şcoală”, ci numai învăţăcei ai lui, şi să-l redăm aşa cum a fost. Ei, până la urmă a trebuit să renunţăm, pentru că Cornel Irimie între timp a murit, Serafim plecase în străinătate pentru câteva luni, şi uite aşa s-a neglijat, şi am renunţat până la urmă. Cu părere de rău. Retegan a început să ezite, fiindcă el susţinea cu experienţa lui că nu va putea apărea cartea, chiar dacă Mâciu o garantează, că nu e numai Mâciu care hotărăşte. În special Retegan spunea că după experienţa lui redarea exactă, la valoarea şi prestigiul internaţional din perioada aceea n-o să meargă. Adică, opera lui era opera lui, au publicat-o, toate chestiile astea… Aşa încât ne-am împrăştiat… Îmi pare rău, pentru că am început să scriem fiecare câte un capitol, după cum ne-am împărţit.

- Nu aveţi măcar lista oamenilor?

- Păi, v-am spus despre materialul acela. N-am reuşit să-l public în româneşte, pentru simplul motiv că acolo pun nişte probleme – cum spunea Gusti, că orice reformă şi orice cercetare trebuie să fie un omagiu realităţii. Or nu se potrivea, cel puţin în perioada aceea de colectivizare şi după aceea să mai întrebi realitatea. Şi de asta. Am reuşit numai în ceea ce priveşte formularistica, modul de a interpreta, de a sintetiza, dar nu de a sugera cum să potriveşti, cum să întrebi realitatea. N-am reuşit atâta vreme cât am fost la Agricultură să conving de exemplu, să se facă un sondaj. Totul trebuia să pornească de la prima şi ultima unitate pe toată sistematica informaţiilor. N-aveau încredere în sondaje, în anchete.

- Nu mă mir!

- Să fie minciuna de jos până sus.

The post Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt] appeared first on Cooperativa G.

Intelectuali şi „capcane politice” în România interbelică

Daniel Şandru
Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi

Sociologie Românească, nr2/2012

Abstract: In this paper I aim to discuss the role played by public intellectuals in interwar Romania starting from a series of recent analyses relative to this period, analyses which state that these intellectuals were „ensnared” by the fascination of totalitarianism. I do not intend to claim that the stances against the democratic political system – manifested by the most representative intellectuals of interwar Romania – are specific only to the Romanian area but on the contrary, I aim to include them in a populist trend which became manifest in the interwar period, either in the form of fascism or in that of bolshevism. Such an approach, which subscribes to the above mentioned analyses, takes a position „against” a particular contemporary intellectual trend, which projects retrospectively, a „romantic” perspective on the Romanian interwar period. A possible explanation for this state of affairs stems from the fact that, in post-communism, the axiological recovery of the interwar period has been an attempt to make a historical compensation for the totalitarian-based social engineering of the communist age. Although understandable from a symbolical perspective, this vision does not annul the fact that the interwar itself was a period which encompassed totalitarian political and social attitudes, even if the latter did not have the impact of those specific to the communist dictatorship. In any case, by positionning themselves against the democratic organisation of society and by conveying the idea of a „historical necessity” which claimed „another type of politics”, the most important intellectuals of the interwar period supported and, in some cases, even justified totalitarian attitudes and political decisions.

Keywords: Intellectuals; „Political Traps”; Totalitarianism; Ideology; Interwar Romania; Democracy.

Cuvinte-cheie: intelectuali; „capcane politice”; totalitarism; ideologie; România interbelică; democraţie.

Introducere

Ideea de la care plec în dezvoltarea acestui articol este aceea că, înscriindu-se în rândul elitelor al căror consens (negociat şi dezbătut democratic) este necesar pentru menţinerea încrederii opiniei publice în funcţionarea sistemului politic, intelectualii contribuie, prin proiecţiile pe care le vehiculează în spaţiul public, la formarea percepţiilor cultural-politice împărtăşite în plan societal. Este vorba, din punctul meu de vedere, despre o chestiune a cărei aplicabilitate devine cu atât mai evidentă odată cu modernitatea, când arhitectura sociopolitică se configurează, cel puţin în lumea occidentală, în termeni contractualişti. În textul de faţă, urmăresc să iau în discuţie rolul jucat de intelectualii publici din România interbelică, plecând de la o serie de analize de dată recentă relative la această epocă, analize care statuează faptul că aceştia au fost prinşi în „mrejele” fasci- naţiei totalitare. Nu intenţionez să susţin că luările de poziţie situate împotriva sistemului politic democratic – exhibate de intelectualii reprezentativi ai României interbelice – sunt specifice exclusiv spaţiului românesc, ci, dimpotrivă, urmăresc să le înscriu într-o tendinţă populistă care s-a manifestat în epoca interbelică fie sub forma fascismului, fie sub cea a bolşevismului. O astfel de abordare, care se înscrie pe linia analizelor invocate mai sus, se situează „în contra” unui curent intelectual contemporan, care proiectează retrospectiv o imagine „idilică” asupra interbelicului românesc. O explicaţie imediată a acestei stări de fapt decurge din aceea că, în postcomunism, recuperarea axiologică a interbelicului a reprezentat o încercare de compensare istorică în raport cu ingineria socială de factură totalitară a epocii comuniste. Deşi de înţeles din perspectivă simbolică1, această viziune nu anulează faptul că interbelicul însuşi s-a constituit într-o perioadă care a comportat atitudini politice şi sociale totalitare, chiar dacă acestea din urmă nu au avut impactul celor specifice dictaturii comuniste. În orice caz, situându-se împotriva organizării de tip democratic şi vehiculând ideea „necesităţii istorice” care revendică un „alt tip de po- litică”, cei mai importanţi intelectuali din interbelic au girat şi, în anumite situaţii, chiar au justificat atitudinile şi deciziile politice de factură totalitară. În opinia mea, putem vorbi, ca atare, de existenţa anumitor opţiuni ideologice ale intelectualilor publici reprezentativi, dintre care cei mai mulţi s-au orientat înspre susţinerea fantasmelor totalitare. Pentru a argumenta în favoarea acestei idei, iau în discuţie, într-o primă secţiune a articolului meu, necesitatea re- evaluării interbelicului. Punând, într-o a doua secţiune, problema modalităţii de reevaluare, trec în revistă anumite formule analitice, cum sunt cele de factură filoso- fică, istorică şi sociologică, cărora le adaug analiza ideologică. În secţiunea finală, ceea ce mă preocupă este să relev maniera în care s-a manifestat, la nivelul intelectualilor români din perioada interbelică, fascinaţia totalitară, plasând întreaga problematică în contextul unei „tradiţii” care situează inte- lectualii într-un „spaţiu al intervalului”, acela dintre tentaţia pentru putere şi nevoia de a se „închina” unor idoli politici.

Este necesară reevaluarea interbelicului?

Într-o incursiune relativă la modul în care intelectualii au influenţat planul politic şi social, Michel Winock numeşte veacul al XX-lea „secolul intelectualilor”. În mod evident, când vorbeşte despre „intelec- tuali”, autorul are în vedere înţelegerea atribuită termenului după „afacerea Dreyfuss” (Winock, 2001, 5). Într-adevăr, poziţionările ideologice ale marilor intelectuali din secolul al XX-lea pun, la nivel european, următoarea problemă: care este statutul lor, acela de – cu o vorbă aparţinând unui astfel de mare intelectual – „spectatori angajaţi” (Aron, 2006, 345) sau cel de „funcţionari ai puterii”2? Înainte de a răspunde la această chestiune prin trimitere la realitatea din spaţiul românesc şi la relaţia dintre intelectuali şi democraţie în perioada interbelică, aş spune că, din punctul meu de vedere, intelectualul public poate fi definit drept individul care lasă urme în timpul social şi e preocupat de timpul istoric în care trăieşte, exprimându-se ideatic relativ la acesta.

Plasând problema statutului intelectualilor în contextul temporal al României interbelice, nu fac decât să mă înscriu într-o linie de cercetare al cărei obiectiv minimal este cel de asumare a trecutului. Nu este vorba, desigur, despre o noutate, câtă vreme întregul spaţiu european este încă dator să răspundă la întrebarea „cum a fost posibil totalitarismul?”. Din punctul meu de vedere, un rol major în crearea condiţiilor de posibilitate ale răului politic specific acestui tip de regim aparţine intelectualilor. În acest sens, intenţia mea este aceea de a demonstra că, inclusiv în spaţiul românesc, intelectualii marcanţi nu au fost doar simpli prizonieri ai fantasmelor totalitare – fie că avem în vedere nazismul, fie că ne referim la bolşevism –, ci au participat activ, prin scrierile şi discursurile lor publice, la promovarea acestor veritabile „religii politice”. Ceea ce intelectualii dominanţi au impus, într-un anumit context socio-istoric, drept realissimum – un termen preluat din teoria politică a lui Eric Voegelin (Voegelin, 2010, 86) – a fost de natură să altereze evoluţia socio-politică a unor întregi societăţi şi să justifice inclusiv violenţa3. Astfel, ei au justificat însuşi caracterul anti-politic al ideologiei tota- litare4. Din perspectiva mea, această analiză interpretativă poate fi aplicată şi în cazul intelectualilor de marcă ai României interbelice. Pentru a configura însă un astfel de demers, consider că este necesar să luăm în considerare posibilitatea reevaluării interbelicului. Această etapă este necesară, din punctul meu de vedere, întrucât perioada postcomunistă s-a caracterizat şi prin aceea că figurile reprezentative ale mediului cultural şi intelectual al României a promovat o imagine „idealizată” a perioadei interbelice5, care evidenţia cel puţin două aspecte ce merită dezbătute: statutul moral al elitei intelectuale şi culturale şi caracterul democratic al organizării politice6. Există în interbelic, indeniabil, o reprezentativă elită intelectuală, însă vocile importante ale acesteia pot fi înscrise cu succes în „corul” european al susţinătorilor celor două tipuri de populism ce se manifestă în epocă, anume fascismul şi comunismul. Pe de altă parte, puţini intelectuali sesizează iluzia celor două viziuni ideologice, menţinându-şi opţiunea pentru democraţie. Cu privire la aceasta din urmă, interbelicul românesc nu proiectează decât, eventual, o prezenţă formală. Nimic însă din substanţa democraţiei, chiar judecată după standardele epocii, nu poate fi regăsit în România acelei perioade, şi e suficient să ne gândim la principii precum separaţia puterilor în stat ori la mecanismul de „controale şi contraponderi” (checks and balances) ce urmăreşte echilibrul acestora, la libertatea de expresie ori la participarea civică. Asupra acestor chestiuni voi reveni însă în secţiunile următoare.

Cum reevaluăm perioada interbelică?

Ceea ce vreau să evidenţiez în cele ce urmează este o posibilitate de reevaluare a interbelicului prin apel la trei tipuri de interpretare pe care le-am identificat în analize de dată recentă, despre care consider că pot fi subsumate analizei ideologice7. Este vorba despre interpretarea filosofică, despre cea istorică şi despre cea sociologică, aşa cum sunt acestea realizate de autori contemporani precum Adrian-Paul Iliescu, Lucian Boia şi Antonio Momoc. Dincolo de evidentele diferenţe de nuanţă ce există, cu siguranţă, între teoreticienii invocaţi, consider că fiecare dintre aceştia urmăreşte să propună o modalitate de reevaluare a interbelicului din perspectiva domeniului în care este specialist. Voi face, ca atare, o prezentare foarte scurtă a fiecăreia dintre cele trei interpretări, pentru a explicita, în finalul secţiunii, modul în care înţeleg eu necesitatea reevaluării interbelicului prin apel la analiza ideologică. Asumând, dintru început, „(…) o mai bună reprezentare a faptelor semnificative precum şi demontarea critică a unei mitologii intelectuale” (Iliescu, 2005, 10), Adrian-Paul Iliescu reevaluează filosofic perioada interbelică, prin analiza a două atitudini – şi a consecinţelor produse de acestea – specifice intelectualilor reprezentativi din epocă: „maniheismul” şi „aversiunea faţă de democraţie” (ibidem, 21). Cu privire la prima chestiune, autorul remarcă existenţa unei „ideologii elitare” (ibidem, 49), ce atribuie cunoaşterea binelui şi deţinerea adevărului unic unui grup restrâns de „iniţiaţi”, iar răul şi, evident, necunoaşterea celor care nu au acces la revelaţie, adică celor care se înscriu în seria „omului-masă”. În mod evident, din acest punct de vedere, intelectualii români din epocă nu sunt nici pe departe autentici8, situându-se pe o poziţie aflată deja în vogă în spaţiul european, care reclama „revolta maselor” (Gasset, 2007) şi propovăduia cultul oamenilor de excepţie. Lipsa de autenticitate poate fi identificată, nu mai puţin, şi în cazul celui de-al doilea aspect, acela al atitudinii anti-democratice. Acesta din urmă – remarcă Adrian-Paul Iliescu – poate fi de altfel regăsit, în spaţiul românesc, încă din perioada dezbaterilor politico-intelectuale din a doua jumătate a se- colului al XIX-lea. Ce este cert e faptul că, în interbelic, mesajul îndreptat împotriva democraţiei pare să fi devenit o „datorie de onoare” pentru anumiţi intelectuali influenţi din spaţiul european, iar confraţii români ai acestora nu fac excepţie. „Excepţională” şi pe deplin autentică pare să fie însă această aversiune faţă de democraţie a intelectualilor români în condiţiile în care România nu experimentase niciodată organizarea politică de factură democratică şi nu o făcea nici în epoca interbelică. Având în vedere tocmai faptul că ceea ce acuzau intelectualii interbelici era nu atât lipsa înrădăcinării principiilor şi mecanismelor democratice, deci deficitul democratic, ci un închipuit „exces de democraţie”, „(…) rămâne întrebarea dacă nu cumva criticile adresate regimului democratic modern erau greşit orientate – căci românii nu avuseseră mai niciodată parte de instituţii democra- tice autentice, din examinarea cărora să poată verifica funcţionalitatea efectivă a acestui regim. Ceea ce ei experimentau mereu şi foloseau drept bază documentară pentru evaluarea democraţiei erau de fapt numai instituţii pseudo-democratice” (Iliescu, op. cit., 276).

Din perspectivă istorică, Lucian Boia susţine că e „greu de găsit o altă ţară care să fi trecut, ca România, prin atâtea regimuri politice de-a lungul unui singur deceniu” (Boia, 2011, 7). Referindu-se, desigur, la anii ’30-’40, istoricul concede faptul că putem identifica, în interbelicul românesc, „o relativă democraţie până la sfârşitul anului 1937” (ibidem). Cum voi arăta în secţiunea următoare, standardele politologice – chiar cele ale timpului respectiv! – infirmă o atare caracterizare a regimului politic românesc existent atunci. În orice caz, viziunea istorică a autorului invocat aici reprezintă o altă modalitate importantă de reevaluare a perioadei interbelice, ba chiar de „demitizare” a acesteia. Aceasta are ca fundament luarea în discuţie a două elemente considerate ca reprezentând „(…) axele principale ale dezbaterii politice româneşti din anii ’30” (ibidem, 48), şi anume „democraţia” şi „naţionalismul”. Cu privire la problema democraţiei, aşa cum o analizează, din perspectivă istorică, Lucian Boia, aş recurge la două observaţii. Mai întâi, o reiterez pe cea de mai sus: regimul politic din România interbelică avea în comun cu democraţia doar anumite aspecte formale. Parcă pentru a nuanţa trimiterea spre o „relativă democraţie”, pe care am invocat-o anterior, autorul explică etichetarea regimului românesc interbelic drept democratic prin apel la situarea în contrast a acestuia cu dictatura comunistă care i-a urmat. Mergând chiar mai departe, Boia găseşte, în acest contrast, şi o justificare pentru „idealizarea” interbelicului, survenită în postcomunism: „Explicabilă în consecinţă tendinţa de după 1989 de raportare la vechiul model democratic românesc, sensibil idealizat. În fapt, e greu de caracterizat România dintre cele două războaie ca fiind democratică sau nedemocratică. Era o îmbinare de democraţie şi autoritarism” (ibidem). O a doua observaţie vizează însăşi raportarea istoricului român la democraţie, iar aceasta poate fi analizată pe două paliere: raportarea generală la problema democraţiei şi o raportare specifică la problema democraţiei româneşti interbelice. Pe primul palier aş invoca o constatare a lui Adrian-Paul Iliescu, cel care arată că, în înţelegerea lui Lucian Boia, democraţia este redusă la o semnificaţie vetustă, aceea de „suveranitate a poporului”, chestiune amendată de filosoful politic după cum urmează: „Prin democraţie se înţelege (cel puţin la o primă aproximaţie) triada: drepturi şi libertăţi civice – pluralism şi poliarhie – agregarea liberă a intereselor şi opţiunilor individuale. Ne aflăm, deci, la distanţă cosmică faţă de noţiunea elementară folosită de Boia. Ca şi, de altfel, faţă de platitudini ca «dintotdeauna guvernanţii au guvernat şi nu poporul» (…), platitudini care au stat totdeauna în centrul discursului antidemocratic de dreapta (Zelea Codreanu, de pildă, bătea monedă pe ideea că «un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui»)”9. Dincolo de tonul polemic, aş semnala, pe cel de al doilea palier, că problema confuziei semantice constatate de Iliescu este continuată cu etichetarea democraţiei ca fiind „de stânga”. Iar această etichetă este aplicată de istoricul Lucian Boia şi democraţiei româneşti interbelice, atât atunci când încearcă o explicaţie a respingerii acestui tip de regim politic de către elita intelectuală a anilor ’30[10], cât şi atunci când oferă explicaţii cu privire la opţiunile politice din epocă ale evreilor, despre care spune că „susţineau, în propriul interes, un grad cât mai înalt de demo- cratizare şi de egalizare. Se situau, aşadar, la stânga, mergând adesea până la extrema stângii”11. În acest caz, istoricul confundă ideea egalităţii de drept, aflată la temelia democraţiei – încă în sensul postulat de John Locke, la finalul veacului al XVII-lea, sau în cel discutat de John Stuart Mill, în secolul al XIX-lea – cu aceea a egalităţii sociale, fapt amendat, de asemenea, de Adrian-Paul Iliescu: „Confundând democraţia politică (inovaţie a gândirii constituţionaliste şi republicane moderne) cu democraţia economică (singura despre care s-ar putea afirma că este exclusiv „de stânga”), Lucian Boia se simte obligat să respingă, în fond dacă nu în formă, sensul aspiraţiei democratice” (Iliescu, 2005, 334).

În ceea ce priveşte problema naţionalismului, reevaluarea interbelicului propusă de istoricul român accentuează asupra caracterului „contextual” al acestuia. Cu alte cuvinte, acesta era contextul social, istoric şi politic, căruia, se pare, elita intelectuală nu i se putea sustrage, aşa cum am fi tentaţi să credem acum: „Astăzi, democraţia este bună, iar naţionalismul a încetat de a mai fi. Pentru mulţi intelectuali ai anilor ’30, naţionalismul trecea însă înaintea democraţiei” (Boia, 2011, 50). În ce mă priveşte, sunt de acord că fiecare epocă operează cu anumite convenţii ideologice12. Însă un context sau un cadru ideologic nu pot justifica alegerile, atitudinile şi deciziile care determină consecinţe dezastruoase din punct de vedere moral-politic. Şi asta întrucât asemenea convenţii nu deţin atributul inexorabilului, nu au un caracter destinal13. În acest sens, dovada este dată de faptul că, deşi cea mai mare parte a elitei intelectuale româneşti se ralia unui curent populist european – fascismul – făcând ca România să poată fi considerată azi „(…) ţara est-central-europeană cu cea mai largă grupare fascistă interbelică (…)” (Mann, 2004; apud Barbu, 2005, 122), au existat şi voci impor- tante care, în epocă, s-au pronunţat împo- triva oricărei forme de totalitarism, ceea ce conferă credibilitate susţinerii potrivit căreia „(…) «contextul» şi «spiritul vremii» nu scuză decât rareori faptele politice maligne şi nu anulează aproape niciodată complet responsabilităţile morale ale autorilor lor; de obicei, ele explică parţial, dar nu justifică deloc mentalităţile, atitudinile, convingerile şi mai ales acţiunile malefice” (Iliescu, 2005, 10). Desigur, receptarea critică a analizei istorice oferite de Lucian Boia nu anulează importanţa acesteia. Dimpotrivă, implicând – aşa cum am văzut – posibilitatea discuţiei despre opţiuni ideologice diferite de interpretare a interbelicului (ceea ce e perfect democratic), pers- pectiva istoricului român contribuie la întregirea imaginii pe care o putem configura cu privire la această epocă.

În aceeaşi direcţie se înscrie şi deosebit de incitantul studiu sociologic pe care îl oferă Antonio Momoc, a cărui cercetare se concentrează asupra Şcolii lui Dimitrie Gusti, abordată „(…) din perspectiva relaţiilor membrilor ei cu puterea politică” (Momoc, 2012, 5). Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o trimitere cât se poate de clară spre faptul că mediul politic a reprezentat, la modul general, o „capcană” pentru intelectualii acelei vremi, precum şi spre reali- tatea că aceştia, încercând – precum sociologul Dimitrie Gusti – să accelereze procesul de modernizare a României, s-au angajat în realizarea unui proiect ce viza binele public. Acesta din urmă poate fi atins, după cum explică Antonio Momoc, printr-o implicare pragmatică a unei elite configurată în funcţie de anumite criterii ştiinţifice. Pentru Gusti, deţinătorii adevărului ştiinţific formează o elită al cărei rol este acela de a pune ştiinţa în serviciul naţiunii, în virtutea unei credinţe de sorginte iluministă. Din această perspectivă, sociologul român, dar şi cei pe care îi formează în Şcoala sa nu sunt doar creatori de teorii, ci şi de instituţii ce au rolul de a fi în slujba statului şi a naţiunii. Cumva paradoxal, elitismul lui Gusti („în acord cu formaţia sa ştiinţifică, Gusti face mărturisirea de credinţă că societatea românească ar putea fi modernizată doar prin intermediul personalităţilor sociale, al elitelor”) (ibidem, 44) şi al „ucenicilor” săi este unul orientat „popular”, spre întreaga societate, dar prin intermediul conducerii politice, în serviciul căreia trebuie să funcţioneze elita ştiinţifică („modernizarea prin ştiinţă, în consonanţă cu idealul gustian, pare a fi proiectată în două direcţii: înspre societate, prin cercetare socială şi prin intervenţia (munca) culturală în comunităţile rurale şi mai apoi cele urbane; înspre politică, prin profesionalizarea politicii prin ştiinţă, fie prin aducerea de specialişti în rândul politicienilor români, fie prin asistenţa tehnocrată pe care elita ştiinţifică putea să o asigure politicienilor”) (ibidem, 79-80). Creator de şcoală ce poate fi identificată instituţional (în acest sens, pe urmele lui Herseni, Antonio Momoc identifică diferenţa dintre şcoala gustiană de la Iaşi, ce avea caracter teoretic, şi cea de la Bucureşti, cu un caracter metodologic) (ibidem, 45), Dimitrie Gusti se înscrie cu succes în „spiritul experimental” al epocii. Acesta era întruchipat, din perspectivă metafizică, de Nae Ionescu, cel care – aşa cum indică Lucian Boia – „teoretizase” ceea ce discipolii săi din generaţia anilor ’30 resimţeau într-un mod „lăuntric”: „Definitoriu pentru noua «generaţie» este conceptul de experiment. Tocmai fiindcă se caută ceva nou, ceva încă insuficient definit. Pentru a se lămuri, tinerii înţeleg să «experimenteze». Aşa vor ajunge şi la legionarism, şi la comunism” (Boia, 2011, 27). Deşi nu cade pradă iluziei comuniste de factură revoluţionară („(…) Gusti anticipa desfăşurarea momentelor care aveau să se producă după revoluţia bolşevică, accentuând pe naşterea totalitarismului de tip sovietic”) (Momoc, 2012, 58) şi susţine, ca alternativă a criticatei democraţii reprezentative, o formă participativă a democraţiei („(…) D. Gusti propunea în anul 1920 nu dictatura – care echivalează pentru el cu distrugerea ideii democratice –, ci democraţia directă, mecanismele de guvernare a poporului, fără intermediari, prin referendum popular şi prin iniţiativă legislativă populară”) (ibidem, 63) – foarte apropiată de registrul populist, sunt tentat să specific14 – sociologul român admite, din aceeaşi perspectivă experimentală pe care o aplică în analiza partidelor politice, că fascismul reprezintă „(…) o nouă nomenclatură politică, dar care înseamnă şi un program politic”15. Avem, aici, încă o ilustrare a ceea ce poate fi numit „spiritul epocii” din perspectivă intelectuală, chiar dacă vorbim, în cazul lui Gusti, de o analiză stasiologică avant la lettre, şi nicidecum de o susţinere de factură propagandistă – de felul celei întreţinute de Nae Ionescu şi discipolii săi – a totalitarismului de tip fascist. În acest context, cred că analiza sociologică a interbelicului, pe care o propune Antonio Momoc, în baza unui studiu aprofundat şi foarte riguros al Şcolii gustiene, are rolul de a întregi demersul de reevaluare a perioadei în discuţie.

În mod evident, cele trei perspective ale căror elemente le-am redat, foarte pe scurt, mai sus, ne oferă imaginea unui „altfel” de interbelic. Este „altfel” prin raportare la viziunea idealizată proiectată de figurile reprezentative ale contextului intelectual postcomunist. Din punctul meu de vedere, tipurile de analiză prezentate şi identificate în cazurile autorilor invocaţi (cea filosofică, cea istorică şi cea sociologică) pot fi subsumate, dat fiind caracterul său interdisciplinar, analizei ideologice, cu specificarea sensului „perspectivist” pe care, pe urmele lui Mannheim, îl aloc conceptului de ideologie16. Practic, analiza ideologică urmăreşte să surprindă, din diferitele unghiuri pe care le permit ştiinţele sociale şi politice, „fotografia unei epoci” sau, altfel spus, „(…) proiecţia unei comunităţi cu privire la realitatea socială, o proiecţie care, în măsura în care influenţează evoluţia acestei realităţi, este, la rândul său, influenţată de realitatea ca atare, putând comporta modificări de la un context socio-istoric la altul” (Şandru, 2011b, 39). În secţiunea care urmează, mă interesează să aplic acest tip de analiză asupra modului în care inte- lectualii reprezentativi ai perioadei inter- belice s-au raportat la fantasmele politice de tip totalitar.

Intelectualii publici şi fascinaţia totalitară: între „seducţia Siracuzei” şi „religiile politice”

Pentru a explicita modul în care fascinaţia totalitară a ajuns să îi domine pe cei mai mulţi dintre reprezentanţii elitei intelectuale interbelice, trebuie stipulat mai întâi ce anume înţeleg prin „democraţie” în acest context. În mod evident, democraţia este circumscrisă conceptual în variate moduri, din perspectiva istoriei gândirii politice. Putem să vorbim, într-o clasificare generală, despre democraţie directă sau despre democraţie indirectă, putem să apelăm la clasificarea lui Giovanni Sartori (Sartori, 1999), care vorbeşte despre democraţie liberală, democraţie socială şi democraţie industrială, la definirea poliarhică a societăţii democratice, propusă de Robert Dahl (Dahl, 2000) sau la tipologia pe care o realizează, din perspectiva teoriei politice empirice, Arend Lijphart (Lijphart, 2000), atunci când vorbeşte despre democraţia majoritaristă şi, respectiv, despre democraţia consociaţională ori consensualistă. Pentru a restrânge multitudinea semnificaţiilor implicate de fiecare dintre aceşti termeni ai teoriei politice contemporane, specific faptul că modul meu de înţelegere a democraţiei este unul care se referă la reprezentativitate, adică la democraţie ca tip procedural de organizare a unei societăţi, în conformitate cu definiţia emisă de Joseph Schumpeter încă din 1943. Cu alte cuvinte, consider că democraţia trebuie înţeleasă ca un set de proceduri care asigură competiţia în care politicienii aleargă pentru a obţine cât mai multe voturi din partea alegătorilor, ajungând astfel să îi reprezinte (Schumpeter, 2003, 269). Democraţia se defineşte, în acest context, prin raportare la conceptele generice de „cetăţenie” şi „spaţiu public”, la procedurile de tip electoral şi la principii operaţionale precum sunt cel al majorităţii şi al nesiguranţei limitate.

Mă voi referi, acum, la democraţia românească şi la criza sa structurală. Mai mulţi istorici şi politologi români au observat deficitul acesteia, care constă, în principal, în lipsa tradiţiei democratice. Este o chestiune pe care politologul român Mattei Dogan o prezintă atât în studiile sale interbelice, cât şi în lucrările recente (Dogan, 2010, 241-261). Revin la cele expuse în introducerea acestui articol şi subscriu ideii potrivit căreia proiecţia retrospectivă asu- pra perioadei interbelice ca fiind una al unui „paradis democratic” nu reprezintă nimic altceva decât o fantasmă intelectuală. Şi asta pentru că, între momentul introducerii efective a universalizării votului masculin, reprezentat de anul 1919, şi instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea s- a scurs un timp insuficient pentru împământenirea unei tradiţii democratice. De altfel, în studiile de politici comparate referitoare la statele ieşite de sub tutela totalitarismului de factură comunistă, instalat postbelic în Europa Centrală şi de Est, România este trecută în dreptul ţărilor lipsite de tradiţie democratică. Spre exemplu, politologul american Samuel Huntington aprecia, într-o lucrare publicată în 1991, înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, că singura ţară din regiune care prezenta, în perioada interbelică, aspectele esenţiale ale unei democraţii reprezentative de factură liberală era Cehoslovacia condusă de preşedintele Masaryk (Huntington, 1991). Se adaugă, la această imagine, succesul în epocă al ideologiilor redemptiv-utopice, de tipul bolşevismului ori al fascismului, care au atras nu doar masele electorale, ci şi intelectualii importanţi. Ca să mă refer la spaţiul românesc, Mişcarea Legionară a înregimentat, sub bagheta lui Nae Ionescu, tânăra generaţie de intelectuali români, în care se înscriu Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran, iar studiile Martei Petreu sunt de o acurateţe deosebită în acest sens (Petreu, 2011, 205-504).

Date fiind toate aceste aspecte, consider că una dintre cauzele crizei structurale a democraţiei româneşti constă într-o tradiţie anti-democratică, de factură populistă, pe care au întreţinut-o intelectualii publici. Specific aici că resping teza „estetismului”, aceea care susţine că, atunci când ne raportăm la anumiţi intelectuali, trebuie să avem în vedere exclusiv opera lor, şi nu atitudinile publice pe care aceştia le-au exprimat. Cred că, dimpotrivă, atunci când vorbim despre intelectuali publici în ideea cunoaşterii trecutului, fie acesta îndepărtat ori recent, suntem obligaţi, în virtutea onestităţii intelectuale, să apelăm la analiza ideologică a statutului pe care aceştia l-au avut la un moment dat. Din această perspectivă, atât Nae Ionescu, cât şi „ucenicii” săi Mircea Eliade, Constantin Noica ori Emil Cioran s-au manifestat ca intelectuali anti-democratici care au creditat tradiţia populistă pe care o am în vedere. Aş cum arată, spre exemplu, Adrian-Paul Iliescu, „ceea ce la Eminescu era mai curând o atitudine de reţinere mai mult sau mai puţin pragmatică (faţă de democraţie), la Nae Ionescu, Emil Cioran, Nichifor Crainic sau Mihail Polihroniade devine o ideologie agresivă, programatic anti-democratică, exaltând dictatura şi justificând intoleranţa. Consensul anti-democratic atinge, în România anilor ’30, amplori nebănuite, punând într-o temătoare defensivă pe cei care nu se alăturau acestui consens” (Iliescu, op. cit., 291). Această situare a lor nu intenţionează, în niciun caz, să ştirbească meritele pe care cei amintiţi şi le-au câştigat în ansamblul culturii române. Ea urmăreşte doar respectarea ideii că asumarea trecutului trebuie realizată în mod onest. Or, aceşti intelectuali publici au fost adepţi ai populismului de factură fascistă, s-au înregimentat într-o mişcare mesianică al cărei scop era abolirea democraţiei parlamentare şi, deci, a reprezentativităţii democratice şi au influenţat, în manieră indeniabilă, mersul timpului în care trăiau. Nu avem de-a face, desigur, cu o specificitate a intelectualilor români în acest caz, aşa cum am stipulat deja. Este de-ajuns să ne gândim la intelectuali precum Giovanni Gentile în Italia lui Mussolini ori la cazurile lui Carl Schmitt şi, respectiv, Martin Heidegger în Germania nazistă. Populismul de factură fascistă a fost un curent extins cu repeziciune în întreaga Europă a acelei vremi şi, în măsura în care a proiectat un anumit tip de conducere politică, a pro- iectat şi un anumit tip de realitate inte- lectuală. Pe acest fond, ca şi în cazurile altor ţări, fragila democraţie românească a capotat, celor trei dictaturi succesive instaurate după 1938 adăugându-li-se, din 1945, regimul totalitar comunist, a cărui implozie a survenit în 1989.

Cum se explică această fascinaţie pe care totalitarismul – mai cu seamă, în interbelic, cel de extremă drepta – a exercitat-o asupra unor intelectuali precum cei pomeniţi mai sus? În înţelegerea mea, aceştia, ca şi cei care s-au lăsat seduşi de mirajul revoluţiei comuniste, s-au situat într-o„zonă de interval”, între atracţia pentru putere şi tentaţia de a se închina unor idoli. Cu alte cuvinte, între „seducţia Siracuzei” şi „religiile politice”. În această ipostază, a luat naştere, dacă este să îl credem pe Mark Lilla, un nou tip de intelectual: „Cum Europa continentală a dat naştere la două mari regimuri tiranice în secolul XX, comunismul şi fascismul, ea a născut şi un nou tip social, pentru care avem nevoie de un nume nou: intelectualul filotiranic” (Lilla, 2005, 220). Acesta este intelectualul care oficiază în numele unei „religii politice”. Din această perspectivă, atunci când vorbeşte despre „religiile politice”, Eric Voegelin are în vedere, în principal, modul în care transmundanul este preluat în intramundan, la nivelul unor colectivităţi politice. Ideea subliniată de filosof, în acest sens, este următoarea: „Colectivismul politic nu este doar un fenomen politic sau moral. Pentru mine elementul său religios pare mult mai semnificativ” (Voegelin, op. cit., 74).

Întrebarea pe care o am în atenţie, referindu-mă la intelectualii români din perioada interbelică, este următoarea: ce anume a motivat atracţia acestora pentru colectivismul politic, fie că avem în vedere fascismul, fie că avem în atenţie bolşevismul? Răspunsul pe care vreau să îl argumentez în ceea ce urmează este – preluând o sintagmă de la acelaşi Voegelin – următorul: ei au exhibat o aspiraţie politico-intelectuală pentru o unio mystica. Aceasta s-a regăsit, în planul realităţii publice, în atitudinea de identificare cu mişcări politice al căror succes nu doar în România, ci şi la nivel european este explicabil prin apel la caracterul lor de „religii politice” ce sfârşesc în experienţa totalitară. Ca şi confraţii lor europeni, intelectualii români atraşi fie de fascism, fie de bolşevism au întreţinut o relaţie specială cu cele două forme de colectivism, înregimentându-se şi contribuind, astfel, la disoluţia fragilei organizări democratice existente în acea epocă. Iar acest lucru nu e deloc întâmplător, din moment ce ideologul fascismului totalitar este un intelectual, filosoful italian Giovanni Gentile (cel care, în 1925, inven- tează pentru Mussolini conceptul de „stat total”), după cum de la stirpea intelectualilor se revendică şi Karl Marx. Cu privire la acesta din urmă, Robert C. Tucker notează că, „fiind cel mai influent profet al noii religii a secolului al XIX-lea, socialismul, Marx şi-a găsit adepţi pentru care ideile sale au devenit un sistem de credinţe şi baza unei noi culturi” (Tucker, 2011). Cât priveşte fascismul, acesta s-a extins, şi ca urmare a militarismului nazist, în întreaga Europă, fiind justificat ideologic de numeroşi intelectuali. Această situaţie este valabilă şi pentru intelectualii din România interbelică, dintre care cei mai importanţi, aparţinând tinerei generaţii, s-au orientat înspre Mişcarea Legionară. Viziunea redemptivă pe care ei au împărtăşit-o şi pe care, nu mai puţin, au susţinut-o public, influenţându-şi propria generaţie, pare să nu mai fie astăzi foarte importantă. În reali- tate însă, renunţând la calitatea propriei raţiuni critice – care, în ultimă instanţă, caracterizează ceea ce se înţelege prin „intelectual” în posteritatea a ceea ce secolul al XX-lea a reţinut sub denumirea de „afacerea Dreyfuss” – astfel de intelectuali s-au predat pe altarul unei religii care promitea reuniunea mistică la nivelul unui corp colectiv ce era reprezentat de Conducător, Il Duce sau Führer. Cum foarte bine atestă Eric Voegelin, aceşti intelectuali – şi mă refer aici la nume importante ale culturii române, fie că este vorba despre Nae Ionescu ori despre discipolii săi care au confirmat mai târziu în plan naţional ori mondial, precum Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran – au căzut pradă unei violenţe simbolice specifice epocii în care trăiau şi pe care o comprimau în forma unui iluzoriu istorisicm al salvării finale. Şi asta pentru că, subliniază filosoful politic german, „limbajul simbolismului este raţional, destul de bine dezvoltat şi uniform, deoarece teoreticienii celor două ecclesii intramundane radicale, cea italiană fascistă şi cea germană naţional-socialistă, se inspiră din vocabularul comun al Romantismului german. Pentru ambele, substanţa sacrală este spiritul naţional sau spiritul obiectiv, adică realissimum-ul care durează de-a lungul timpului, care devine realitate istorică în indivizi ca membri ai naţiunii lor şi în munca unor asemenea indivizi” (Voegelin, 2010, 141).

Nu aş vrea să susţin aici că, în România interbelică, toţi intelectualii publici erau captivii unui tip de uniune mistică precum cea proprie religiei politice pe care Voegelin o descrie foarte bine în citatul redat mai sus. Au existat, dimpotrivă, în acea perioadă istorică a României şi intelectuali democratici, care au asumat valorile unei ideologii tolerante şi ale reprezentativităţii procedurale nu doar la nivelul ideilor pe care le-au emis în scris, la catedră ori de la tribuna politică, ci şi în atitudinea lor publică. Un spirit exemplar în acest sens este filosoful, sociologul şi omul politic Petre Andrei (1891-1940), cel care, urmare a atitudinii sale antitotalitare – exprimate împotriva uniunii mistice de tip fascist încă din 1927, când publică vizionarul studiu intitulat Fascismul, iar împotriva bolşevismului prin lucrarea Sociologia revoluţiei – avea să-şi sfârşească viaţa într-o manieră tragică (Şandru, 2011b, 41-42). Şi, totuşi, atitudinea anti-democratică a prevalat, ceea ce s-a făcut resimţit la nivelul sistemului politic printr-o atracţie spre dictaturile – regală, legionară şi antonesciană – care au prefigurat totalitarismul de factură comunistă, ce a durat între 1945 şi 1989.

Concluzii

Argumentul principal care a stat la baza acestui articol este acela că, asemenea confraţilor lor europeni, intelectualii publici reprezentativi din România interbelică s-au lăsat prinşi în „mrejele” fascinaţiei totalitare. Exibând o atitudine anti-democratică pe care au adăugat-o unei viziuni elitiste, unele dintre cele mai importante voci intelectuale din acea perioadă au propagat şi, prin credibilitatea lor, au justificat atitudini, comportamente şi decizii politice de factură totalitară. O astfel de situaţie permite, din punctul meu de vedere, revendicarea necesităţii de a reevalua interbelicul într-o formulă care să se situeze „în contra” viziunii idealizate ce a fost proiectată, în perioada postcomunistă, de către reprezentanţii mediului cultural şi intelectual autohton. Analize recente, realizate din perspectivă filosofică, istorică şi sociologică, cum sunt cele aparţinând unor specialişti precum Adrian-Paul Iliescu, Lucian Boia şi Antonio Momoc (ale căror idei le-am invocat, rezumativ, în cuprinsul articolului de faţă), demonstrează că o asemenea abordare este pe deplin îndreptăţită. Ca atare, plecând de aici, am propus analiza ideologică în sensul unei formule interdisciplinare de reevaluare a raportului pe care intelectualii din interbelicul românesc l-au avut cu puterea politică şi cu „spiritul” epocii lor, concentrându-mă asupra atracţiei pe care a exercitat-o asupra lor „religia politică” a fascismului.

Note

1 Din acest punct de vedere, o explicaţie interesantă este cea oferită de politologul Vladimir Tismăneanu (1999, 51): „Atunci când tipurile convenţionale de identificare se destramă, iar vechile sisteme de credinţe se golesc de conţinut, apare tendinţa normală de compensare simbolică”.
2 O analiză interesantă a „transformării” intelectualului public în funcţionar public o oferă Michael Schafir (2010, 17-21).
3 În acest sens, Stelu Şerban (2010, 140) arată că „(…) trădarea intelectualilor României interbelice a constat în contribuţia la răspândirea şi intensificarea pasiunilor şi violenţei politice, în locul ameliorării şi restrângerii ei, la resurgenţa mitului în politică şi a utopiei interioare, în locul criticii conceptelor, limitării puterii politice şi promovării principiilor în politică”.
4 Am caracterizat totalitarismul ca ideologie anti-politică în D. Şandru (2011a, 355-369).
5 Stelu Şerban (op. cit., 141) subliniază acest aspect: „Ceea ce însă realmente mi se pare eficace la nivelul modelării opiniei publice a fost prezentarea perioadei interbelice exclusiv prin referinţa la aceste modele şi mitizarea acelei perioade în istoria modernizării României. Nu persoanele ca atare au
fost mitizate, ci acea perioadă, care mult timp a fost văzută ca o vârstă de aur a României moderne, inclusiv din punct de vedere politic şi cu tot extremismul ei violent”. La rândul său, cel mai important specialist în ceea ce priveşte şcoala sociologică gustiană, profesorul Zoltán Rostás (2011), apreciază că „(…) noua «reabilitare» postdecembristă a interbelicului a avut două urmări certe: a derutat prezentul (prin modele inadecvate) şi a falsificat trecutul (prin selectarea simplistă şi tendenţioasă a faptelor)”.
6 În această direcţie, Sorin Bocancea (2010, 239) susţine că „se vorbeşte prea puţin de binele public pe care l-au făcut intelectuali de marcă precum Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Petre Andrei ş.a. De parcă nici n-ar fi existat. După ’89, s-au bucurat de o mare atenţie intelectualii implicaţi în Mişcarea legionară, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea ş.a. Ieşiţi din comunism, intelectualii noştri au început să-i studieze pe cei ce au susţinut fascismul, cei ce au făcut politică în formaţiunile democratice fiind daţi uitării”.
7 Am propus un model integrat al analizei ideologice în Daniel Şandru (2010, 180).
8 Aşa cum arată Stelu Şerban (op. cit., 138) „Cazul intelectualilor angajaţi politic în România interbelică nu este deloc excepţional, nici chiar în ţările est şi sud-est europene. Oricâtă originalitate au pretins că reprezintă, cea mai mare parte a ideilor lor era importată din Vestul Europei”.
9 Trimiterile bibliografice făcute de A.-P. Iliescu (op. cit., 330-331) sunt către Lucian Boia (2003, 25), Mitul democraţiei, Bucureşti: Humanitas şi, respectiv, Corneliu Zelea Codreanu (2003, 156), Doctrina mişcării legionare, Bucureşti: Lucman.
10 Astfel, istoricul român arată că „(…) drumul era încă lung pentru ca democraţia românească să semene ceva mai bine cu o democraţie autentică. Ar fi însemnat, însă, inevitabil, o mişcare spre stânga (subl. a.). Iar elita românească, politică şi intelectuală, era orientată într-o măsură apreciabilă spre dreapta” (Lucian Boia, 2011, 49).
11 Ibidem, p. 56.
12 În opinia mea, convenţiile ideologice reprezintă expresia social-instituţionalizată a ideilor şi credinţelor împărtăşite de membrii unei societăţi, credinţe ce servesc drept „borne” ale cunoaşterii sociale şi îşi pot modifica sensurile în contextul schimbărilor societale produse de această cunoaştere.
13 Aşa cum arată Marta Petreu (2011, 298), referindu-se la elita intelectuală a anilor ’30, „(…) şi pentru membrii acestei generaţii, ca pentru oricine, opţiunile politice nu au ţinut de fatalitate, ci de alegere, de un act de subscriere la o constelaţie de valori lăuntric corelate. Că fiecare a ales, iar alegerea lui a fost modelată de mediul cultural în care s-a format, de datele lui personale, de convingerile şi posibilităţile lui”.
14 Am prezentat caracteristicile ideologice ale populismului în Daniel Şandru (2012, 73-112).
15 Dimitrie Gusti (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol. Doctrinele partidelor politice), Bucureşti: Cultura Naţională, conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, 2 decembrie 1922, apud Antonio Momoc, op. cit., p. 70. În excelent documentata sa analiză, Antonio Momoc (ibidem, 99) arată că, în pofida acestei raportări la fascism, sociologul român nu a fost un fascist ca atare: „Gusti vedea la acea dată în fascismul italian o formă de naţional-socialism sau socialism naţional, cu un program fundamentat pe ideea de re-construcţie naţională şi socială şi pe «iubirea aprinsă de patrie», capabil să strângă în rândurile sale reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, şi să-i organizeze militar împotriva autorităţii statului
liberal, care se dovedea incapabil a se impune invaziei misticismului social venit din Rusia. Deşi în prelegerea sa a subliniat semnificaţia contextuală a acestui experiment politic, Gusti nu va introduce nici- odată în sistemul său socio-politico-etic doctrina fascistă”.
16 În Daniel Şandru (2009, 157), am definit ideologia drept „(…) sistem de credinţe conturate într-o anumită societate, credinţe situate la nivelul imaginarului social şi care, alături de mituri, legende, habitudini, tipare comportamentale şi atitudinale, au rolul de a trasa un cadru normativ şi acţional cu privire la stilul de funcţionalitate al respectivei societăţi”.

Bibliografie

Aron, R. (2006) Spectatorul angajat. Interviu cu Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton. Bucureşti: Nemira.
Barbu, D. (2005) Politica pentru barbari. Bucureşti: Nemira.
Bocancea, S. (2010) Intellectuals and Politics: the Obsession of a Phantasmagorical Betrayal. Europolis, 4, 2.
Boia, L. (2011) Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Bucureşti: Humanitas.
Dahl, R. (2000) Poliarhiile. Participare şi opoziţie. Iaşi: Institutul European.
Dogan, M. (2010) Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în sociologie. Iaşi: Institutul European.
Gasset, J. O. (2007) Revolta maselor. Bucureşti: Humanitas.
Huntington, S. (1991) The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century. Norman and London: University of
Oklahoma Press.
Iliescu, A.-P. (2005) Anatomia răului politic. Bucureşti: Fundaţiei Culturale Ideea Europeană.
Lijphart, A. (2000) Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. Iaşi: Polirom.
Lilla, M. (2005) Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică. Iaşi: Polirom.
Momoc, A. (2012) Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism. Bucureşti:
Curtea Veche.
Petreu, M. (2011) De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească. Iaşi: Polirom.
Rostás, Z. (2011) Când s-a dat drumul la peisaj? Reflecţii răzleţe despre trecutul din prezent. Observator Cultural, 588.
Sartori, G. (1999) Teoria democraţiei reinterpretată. Iaşi: Polirom.
Schafir, M. (2010) Intelectualii? Publici?, în S. Adam Matei şi M. Momescu (coord.), Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici, Bucureşti: Corint.
Schumpeter, J. A. (2003) Capitalism, Socialism and Democracy. London and New York: Routledge.
Şandru, D. (2009) Reinventarea ideologiei. Iaşi: Institutul European.
Şandru, D. (2010) The Ideological Foundations of Social Knowledge. Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology, I, 1.
Şandru, D. (2011a) Totalitarismul: ideologia anti-politică şi birocraţia răului, în S. Bocancea şi D. Şandru (coord.), Totalitarismul. De la origini la consecinţe, Iaşi: Institutul European.
Şandru, D. (2011b) Aspecte ideologice în sociologia politică a lui Petre Andrei. Transilvania, 11.
Şandru, D. (2012) Componente ideologice ale populismului, în S. Gherghina, S. Mişcoiu şi S. Soare (ed.), Populismul contemporan. Un concept controversat şi formele sale diverse, Iaşi: Institutul European.
Şerban, S. (2010) Politica împotriva utopiei. Intelectualii și puterea în istoria modernizării României, în S. Adam Matei şi M. Momescu (coord.), Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici”, Bucureşti: Corint.
Tismăneanu, V. (1999) Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă. Iaşi: Polirom.
Tucker, R. C. (2011) Filosofie şi mit la Karl Marx. Bucureşti: Curtea Veche.
Voegelin, E. (2010) Religiile politice. Bucureşti: Humanitas.
Winock, M. (2001), Secolul intelectualilor. Chişinău: Cartier.

*sursa foto: pozeonline.ro

The post Intelectuali si “capcane politice” in Romania interbelica appeared first on Cooperativa G.

Monografişti la o seară omagială dedicată lui D. Gusti (1941). Mircea Vulcănescu (s) şi Octavian Neamţu (d) (sursa: Rev. Transilvania)

Octavian Neamţu, sau valoarea devotamentului

studiu realizat de Zoltán Rostás pentru volumul colectiv Cornova 1931, (Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru – ed.), Quant Publishing House, Chisinau, 2011

Posteritatea nu a fost darnică cu Şcoala Gusti în general, iar cu una dintre figurile sale importante, Octavian Neamţu, cu atât mai puţin.  Nu a intrat în competiţie cu ceilalţi membri ai şcolii gustiene, nu a avut veleităţi de iniţiator, de creator în sociologie, însă a devenit, totuşi, una dintre cele mai însemnate personalităţi ale şcolii în anii ’30-’40. Ponderea sa a crescut foarte mult, datorită celor două calităţi de necontestat, importante într-o mişcare: aceea de organizator şi cea de negociator, de care această colectivitate avea nevoie în condiţiile angajamentelor din ce în ce mai mari ale deceniilor 4 şi 5 ale secolului trecut. Nu exagerez câtuşi de puţin când afirm că multe dintre rezultatele Şcolii nu ar fi putut fi duse la bun sfârşit în lipsa acestor calităţi ale lui Octavian Neamţu.

Legendarul îndrumător al echipelor regale studenţeşti s-a născut la 6 decembrie 1910 la Caransebeş într-o familie de învăţători. Şcoala elementară şi liceul le-a absolvit în oraşul natal. Se înscrie la Facultatea de litere şi filozofie, dar sub influenţa lui Dimitrie Gusti se interesează în primul rând de sociologie. Acest interes nu a fost de la bun început exclusiv teoretic, sau în orice caz nu a avut finalitate teoretică. Tânărul Neamţu, care a adus cu sine din familie spiritul de activitate civică, ajuns la Universitatea din Bucureşti a intrat în mişcarea studenţească. În această perioadă autoorganizarea studenţească avea şi un criteriu regional. Neamţu a fost la un moment dat preşedinte al Organizaţiei Studenţilor Bănăţeni, în care calitate a promovat un naţionalism ponderat, fără aluzii xenofobe. Într-un interviu realizat în 1976 l-am întrebat dacă Gusti i-a influenţat şi concepţiile sale etice şi politice. A spus:

„Concepţiile mele politice, etice le-am adus din casa părintească. Tatăl meu a fost fiu de ţăran din părţile Făgăraşului. A studiat la Deva şi apoi la Sárospatak, la şcoala creată de Comenius pentru formarea viitorilor învăţători. N-a uitat niciodată că profesorii lui au respectat sentimentul naţional al fiecărui elev. Acest spirit de înţelegere, cooperare şi stimă reciprocă l-a păstrat toată viaţa şi în acest spirit m-a format şi pe mine. Astfel, am crescut cu copiii maghiari, germani, evrei şi sârbi din oraşul meu natal Caransebeş în aşa fel, încât nici cea mai şovină propagandă n-a reuşit să distrugă prietenia noastră. (…) Principiile şi eforturile lui Gusti nu mi-au schimbat, ci mi-au întărit convingerile proprii.”[1]

Prima campanie monografică la care a participat a fost cea din Cornova în 1931, la care ţi-a făcut o imagine despre monografismul gustian, dar mai ales a legat o puternică şi trainică prietenie cu Henri H. Stahl şi cu Anton Golopenţia. Din păcate,  cea de la Cornova a fost şi ultima monografie din seria celor „clasice”.

Ca membru a grupului monografist – şi, în acei ani, bibliotecar al Seminarului de sociologie -,  Neamţu desfăşoară o activitatea publicistică cu dorinţa clară de a promova Şcoala monografică şi pentru apărare intereselor studenţilor, greu loviţi de criza economică din 1929-1933. Devine unul din conducătorii reviste studenţeşti „Dreapta” la care colaborează A. Golopenţia, H.H. Stahl, M. Vulcănescu şi alţi monografişti.  În această perioadă tulbure intră în coliziune cu presa de extremă dreapta. Conflictul este provocat de faptul că  la un congres a studenţilor ardeleni din Arad a avut o intervenţie tolerantă faţă de minorităţi. Această atitudine poate nu ar fi trezit emoţii politice, dacă un ziar maghiar din Braşov nu ar fi elogiat umanismul tânărului Neamţu. Cum însă cercul de colaboratori al lui Gusti a fost în colimatorul presei de extrema dreaptă, „Axa” lui Mihail Polihroniade[2] îl trage la răspundere pentru faptul că: „raportul asupra minorităţilor, prezentat la Arad de d. Octavian Neamţu,  cunoştinţa noastră, a avut trista onoare  de a fi călduros comentat şi aprobat de ‚Brassoi Lapok’” şi proclamă că: „Organizaţiile  studenţeşti au datoria să se trezească din amorţeală şi să împiedice pe viitor asemenea congrese dubioase!”[3]

Cum revista „Dreapta” nu reprezenta viziunea monografiştilor, Neamţu, împreună cu Golopenţia şi Vulcănescu plănuiesc o revistă cu titlul „Gând şi Faptă”, care să reprezinte pe cei mai mulţi dintre monografişti.  Dintr-o carte poştală adresată lui Stahl la 3 ianuarie 1933, în care urgentează un articol de istorie socială, promis de acesta pentru primul număr al revistei, Neamţu îşi exprimă speranţa că „Gând şi Faptă” va putea apărea la mijlocul lunii şi va avea un format intermediar între „Gândirea” şi „Viaţa Românească”.

Însă publicaţia proiectată şi susţinută cu mare entuziasm, care s-a vrut o revistă mai puţin pretenţioasă ca „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, accesibilă  monografiştilor gustieni, din lipsă de susţinere financiară nu a mai apărut.

După ce şi-a luat o a doua licenţă, în Drept, Neamţu i se alătură lui Dimitrie Gusti, care în primăvara anului 1934 ia în primire funcţia de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Participă, alături de primul angajat al Fundaţiei, H.H. Stahl,  la concretizare concepţiei gustiene despre munca culturală pe care echipele studenţeşti urmează s-o desfăşoare. Datorită destoiniciei celor doi primele echipe studenţeşti regale au ieşit pe teren chiar în vara anului 1934. În recrutare şi instruirea acestor echipieri studenţi rolul principal i-a revenit lui Neamţu. De altfel, el va excela prin a depune tot talentul şi toată energia publicistică şi de organizare pentru a pune în mişcare acest curent cultural al tineretului universitar iniţiat de Dimitrie Gusti.

În vederea realizării comunicării între echipele aflate pe teren şi centrul de coordonare, Stahl şi Neamţu au inventat prima revistă de comunicare organizaţională cunoscută din România, „Curierul echipelor studenţeşti”. Aceasta apărea numai în timpul campaniilor şi era difuzată printre cei implicaţi în munca culturală directă. Experienţa redacţională a lui Neamţu era de neînlocuit în această dimensiune a muncii Fundaţiei. Modernitatea „Curierului echipelor regale” consta în faptul că pe lângă informaţiile de la centrul Fundaţiei publica şi un număr mare de corespondenţe ale echipierilor. Astfel, spre pildă, echipa basarabeană din Năpădeni a putut să facă un schimb de experienţă cu cea bănăţeană din Fibiş.

În contextul activităţii de recrutare a primilor echipieri a ajuns la Fundaţie unul din cei mai destoinici inspectori ai acesteia, Gheorghe Macarie[4], puternic ataşat de Neamţu, ca de altfel  majoritatea subalternilor:

„(…) Eu pe Neamţu l-am cunoscut încă din timpul studenţiei. Dar nu personal. Eu am avut aşa tot timpul o curiozitate, şi nu mă duceam numai la şedinţele sau la seratele studenţeşti ale dreptiştilor. Mă duceam şi la Litere, mă duceam şi la Medicină. Să văz cam cum e pe-acolo. Şi odată m-am dus la un cerc bănăţean cu serată. Ţin minte, într-o casă pe Batiştei. Serata a început cu două-trei cuvântări mici de-ale preşedintelui cercului, şi a vorbit şi Octavian Neamţu acolo. Era tinerel, dar pe-atunci era deja chel… Şi mi-a plăcut de pe atuncea… scurt, şi la obiect, frumos. Mi-a plăcut cum a vorbit. Asta era prin 1931. Şi abia în ’34 ne-am revăzut, şi i-am povestit. Zic: ‚Te-am admirat!’ Zice, ‚Da, măi, mi-a părut bine, că era prima mea ieşire în public’. L-am admirat, să ştii.”[5]

Campania din vara anului 1934, prima de acest gen, a fost o reuşită. În toamna acelui an Dimitrie Gusti, la propunerea lui Stahl, l-a şi angajat pe Neamţu la Fundaţie. De altfel Stahl, cercetător împătimit a mărturisit:

 „(…) eu la această acţiune culturală nu m-am dus cu un entuziasm extraordinar. M-am dus, fiindcă am fost nevoit să mă duc. Dar, n-am avut mare… Cel care s-a dedicat sută la sută acestei probleme a fost Neamţu. Neamţu a luat-o în serios. Numai asta, acţiunea culturală.”[6]

Datorită muncii asidue în Fundaţie Neamţu a ajuns foarte devreme un om de neînlocuit, în scurt timp inspector şef al echipelor. Nu a fost de mirare că în 1935, când lumea universitară a sărbătorit 25 de ani de activitate universitară a profesorului Gusti, conferinţa despre ideologia şi rezultatele echipelor Fundaţiei a fost ţinută, cu mare competenţă, de Neamţu. Merită să cităm din acest text, publicat în numărul omagial al revistei „Arhiva…”, fiindcă în aceste fraze este cuprins credoul care era atât al Fundaţiei cât şi al lui Neamţu:

„Întâlnirea dintre studenţime şi ţărănime a fost rodnică. Ceea ce nu izbutise să facă administraţia cu teroare şi cu amenzi, ceea ce nu izbutiseră nici partidele politice cu toate sutele lor de făgăduieli, au izbutit studenţii. Echipa cu cei 10-15 de tineri ai ei: au câştigat încrederea sătenilor şi i-au convins să lucreze potrivit cu îndemnurile lor. De asemenea, ceea ce nu dăduseră nici cărţile, nici revistele şi nici dezbaterile în congrese ori conferinţe, a izbutit să facă satul: a arătat tineretului un ideal social, un plan de muncă pentru o viaţă întreagă, munca pentru ridicarea satelor. Naţionalismul, înţeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău şi luptă împotriva străinilor, ia înţelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieţii ţărăneşti în vederea valorificării tuturor posibilităţilor lui spirituale şi economice. În slujba acestui ideal social pune Fundaţia organizaţia Echipelor Studenţeşti.”[7]

Anul 1936 a fost foarte bogat atât pentru Neamţu cât şi pentru Fundaţie. În primul rând, la insistenţele lui Stahl şi Neamţu a pornit publicare lunară a revista „Sociologie Românească”. Această publicaţie de nivel mediu, în care şi sociologii începători îşi puteau prezenta rezultatele, era într-un fel o împlinire a mai sus amintitului proiect eşuat în 1933 de scoatere a revistei „Gând şi Faptă”. După întoarcerea lui Anton Golopenţia de la studiile doctorale din Germania, organizarea şi conceperea revistei i-a revenit în întregime acestuia. În acelaşi an Neamţu a fost „eminenţa cenuşie” a efortului colectiv care a fost crearea Muzeului Satului. Fără munca de coordonare a lui Neamţu muzeul conceput de Victor Ion Popa şi H.H. Stahl nu s-ar fi putut realiza într-un timp record. Şi tot în vara lui ’36 a avut loc a doua serie a monografiei satului năsăudean Şanţ, paralel cu ieşirea unui număr şi mai mare de echipe în toate provinciile României.

Cu trecerea anilor organizatorul şi ideologul echipelor a devenit şi propagandistul acestora. Lui Neamţu i se datorează cele mai multe şi cele mai competente declaraţii despre rostul şi munca echipelor. Cu afirmaţiile privind menirea şi vocaţia echipelor a fost prezent nu doar în presă ci chiar şi în mijlocul studenţimii. Un comandant de echipă regală (şi ulterior de Serviciu Social), Constantin Marinescu[8] îşi aminteşte că în anul doi de facultate a fost invitat la şcoala de echipieri de la Stăneşti, condusă de Neamţu, de Stahl şi de Golopenţia, „racolarea” fiind făcută de Neamţu:

 (Neamţu) „se interesa prin echipierii mai vechi:’ măi, dacă aveţi băieţi buni care vor să activeze pe vară’… Şi în felul ăsta am fost racolat şi eu. (…). Am făcut această şcoală. Pe urmă am fost numit şef de echipă la Beregsăul Mare, Timiş-Torontal.”[9]

Ca membru al Şcolii monografice şi mai ales ca adept fervent al lui Gusti în promovarea muncii culturale de la sate, Octavian Neamţu era conştient de la bun început că activitatea Fundaţiei nu este o acţiune izolată – un scop în sine – , chiar dacă modernizarea satului trebuia să se facă cu orice preţ. Ca publicist foarte bine informat ştia că trimiterea studenţilor echipieri printre ţărani sub egida Fundaţiei şi a profesorului Gusti face parte din strategia regală de orientare a tineretului universitar într-o altă mişcare decât cea legionară. Cum din anii 1932-1933 mişcarea legionară organiza tabere de muncă cu scop propagandistic evident, după modele germane şi italiene, şi care au avut succes real printre tineri, nici elita politică apropiată lui Carol II nu putea  să nu se gândească la o strategie eficientă de a ademeni de partea lui tineretul. Artizanul aceste concepţii, cu aprobare lui Gusti a fost Octavian Neamţu, cu menţiunea că fondul acţiunii culturale a fost bine chibzuit, economic raţional şi educativ accesibil. Fiindcă unii au judecat superficial, bazându-se pe aspectele de rituale şi nu de substanţă a activităţii echipelor, iată mărturia aceluiaşi Gheorghe Marinescu:

„Noi pe legionari nu-i contracarăm, decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor. Tabără fac ei – tabără facem şi  noi, muncă fac ei – muncă facem şi noi, folosesc o anumită terminologie – folosim şi noi o anumită terminologie. Înţelegeţi dumneavoastră? Toată această atmosferă de solidaritate, de camaraderie – dar nu ziceau ostaşii noştri: camarade? Au luat legionarii termenul şi l-au prostituat, l-au batjocorit. Şi noi ziceam, camarade comandant. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă[10] au spus, nu domnule, îi contracarăm prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Nu sunt ale lor! Sunt mijloace clasice ale tuturora, profanate de ei. (…) Şi am discutat cu Neamţu de atâtea ori, şi aici, la mine în casă, şi la dânsul. Şi l-am provocat chiar, erau unele nedumeriri ale mele. De ce să zicem şi noi „camarade” – spuneam – că o zic ticăloşii ăştia. Nu – el mi-a spus de atâtea ori – este termenul folosit de el – îi contracarăm prin mijloacele lor. Ei făceau o fântână şi scoteau că a făcut-o Căpitanul. A făcut pe dracu’ Căpitanul, au făcut-o ei prin muncă forţată de fapt şi prin ostentaţia asta care era numai politică.”[11]

Odată cu creşterea prestigiului său datorită realizărilor echipelor şi construirii Muzeului Satului,  au sporit în importanţă şi misiunile cărora Fundaţia trebuia să le facă faţă. Anul 1937 devine important graţie Expoziţiei Mondiale de la Paris, prin faptul ca directorul general al Fundaţiei, Dimitrie Gusti,  a fost numit comisar general pentru construirea pavilionului românesc. Cunoscându-se valoarea acestor expoziţii mondiale în competiţia pentru imagine a naţiunilor, este evidentă importanţa pentru România a creării unui pavilion atractiv în contextul situaţiei conflictuale din Europa momentului. Neamţu a participat alături de Anton Golopenţia la finalizare pavilionului, pentru că munca echipelor şi a monografiei sociologice a fost amplu reprezentată în expoziţie ca o particularitate a României faţă de alte ţări.

Anul 1938 a produs a schimbare radicală în munca Fundaţiei, ca şi în viaţa lui Neamţu, inspector general în acea perioadă. Introducerea dictaturii personale a lui Carol II a mărit influenţa Fundaţiei. Visurile de mare anvergură ale lui Gusti legate de extinderea intervenţiei sociale păreau realizabile. În acest context Stahl şi Neamţu au fost invitaţi să elaboreze prima variantă a Legii Serviciului Social. Promulgarea Legii Serviciului Social în octombrie 1938 l-a ridicat pe Octavian Neamţu într-o funcţie de mare responsabilitate şi mai ales de mare influenţă, aceea de secretar general al Serviciului Social. Legea a introdus obligativitatea muncii culturale pentru o masă mare de tineri, dar a introdus şi o dimensiune politică paramilitară în desfăşurarea muncii organizaţiei. Aplicarea legii a însemnat, în sfârşit, şi înjghebarea grabnică a unui aparat uriaş, de dimensiunile unui minister. Fiindcă Gusti, ca ministru de stat şi preşedinte al Serviciului Social, avea multe sarcini „colaterale” (de comisar general a Pavilionului românesc de la Expoziţia mondială de la New York şi preşedinte al celui de-al XIV-lea Congres  Internaţional de Sociologie), sarcinile lui Octavian Neamţu au fost înzecite. Iată cum a văzut această situaţie acelaşi Gheorghe Marinescu:

„Îţi spusei adineauri: era un spirit organizator extraordinar. Extraordinar! Te duceai la el cu un plan, uite-aşa-l privea, cruciş, şi în două secunde ţi-l făcea praf. Praf! ‚Aici trebuie cutare, cutare, cutare’. Era un mare organizator. Păi, tot ce s-a organizat… ca s-ajungă la treizeci şi ceva de ani secretarul general al Serviciului Social! Păi, ăsta era post de ministru! Şi el era creierul. El a organizat direcţiile, el a organizat campaniile. Păi, a organizat atunci şcoli de conducători de echipe, când s-a votat Legea Serviciului Social în – să spun precis – în 28 de centre din ţară.”[12]

Între timp Neamţu a desfăşurat o intensă activitate de explicare a instituţiei Serviciului Social, împreună cu Anton Golopenţia şi H.H. Stahl. Reorganizează revista echipelor, „Curierul Serviciului Social”, angajează gazetari din presa profesionistă, conferindu-i un profil mai degrabă de îndrumare şi de propagandă, şi mai puţin de comunicare profesională între echipieri. Scrie articole în presa cotidiană, mai ales în oficiosul „România” condus de Cezar Petrescu[13] şi publică un volum de publicistică în colecţia Cartea Echipelor întitulat Ţară Nouă, în care stăruie asupra legitimităţii muncii tineretului universitar în lumea satelor.

Pe lângă efortul de organizare a şcolilor de comandanţi de echipieri şi de explicare a esenţei Serviciului Social, Neamţu trebuia sa facă eforturi deosebite pentru a asigura controlul politic al taberelor de instruire a viitorilor echipieri, pentru contracara influenţa subversivă a mişcării legionare. După cum bine se ştie, până la urmă echipele nu au mai ieşit pe teren, fiindcă tensiunea care a precedat izbucnirea războiului a diminuat considerabil fondurile alocate Serviciului Social. Dar, dincolo de această neşansă, în retragerea studenţilor din sate şi apoi, în octombrie 1939, suspendarea aplicării Serviciului Social au atârnat în mod cert şi informaţiile privind infiltrarea echipelor de către legionari.

În urma suspendării Legii Serviciului Social, profesorul Dimitrie Gusti şi-a dat demisia din fruntea Fundaţiei, care intră într-o perioadă de incertitudini, de degringoladă. Criza regimului carlist, pierderile teritoriale, dictatura legionară fac imposibilă funcţionarea normală a Fundaţiei. Aceasta se va redresa de abia când Octavian Neamţu este numit în  fruntea Fundaţie Culturale „Regele Mihai”, noua denumire a Fundaţiei, după plecarea în exil a lui Carol II.

În condiţiile războiului, la fel ca şi celelalte instituţii culturale, şi Fundaţia funcţiona la cote de avarie, păstrând însă în ansamblul ei o atitudine decentă prin tonul reţinut al manifestărilor sale. De continuarea strategiei gustiene nici nu putea să fie vorba, dar Şcoala gustiană avea totuşi de câştigat din faptul că Neamţu se afla în fruntea organizaţiei. Datorită lui s-a publicat aproape tot ce rămăsese nepublicat din cauza suspendării Serviciului Social: volumele Clopotiva de Ion Conea[14], 60 de sate de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu, numerele comasate ale „Sociologiei Româneşti” şi ale „Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”.

Mai mult decât atât, în 1943-1944 Neamţu a colaborat intens la ziarul „Ecoul” care ocupa o poziţie de centru din punctul de vedere al discursului politic. Publicistica lui oglindeşte poziţia unui intelectual care în condiţiile date îşi exprimă aşteptările legate de perspectiva postbelică a unei Românii democratice. Merită să cităm din articolul Teama de reforme apărut la 10 ianuarie 1944:

„Ceeace înspăimântă lumea, a noastră, dar şi pe cei din alte ţări, mai mult ca orice, este gândul că, în viitor, după război se va răsturna totul, într’o prăbuşire nimicitoare de pe urma căreia nu va mai rămâne în picioare nimic din ceeace cunoaştem, ştim şi ne bucurăm astăzi. (…)

Dar, oricât am vrea, stările şi lucrurile, mai tari fiind decât gusturile şi înclinările noastre spre ocolirea oricărui efort, merg înainte, şi, dacă nu vom ţine pas cu ele, se vor întâmpla împotriva voinţei noastre.

Deaceea, cu un ceas mai de vreme, este potrivit să privim lucrurile în faţă, să participăm la desfăşurarea lor, să devenim un factor activ al proceselor comunităţii naţionale, ca să fim diriguitorii şi stăpânii evenimentelor, sau măcar să le înţelegem şi să le cunoaştem părăsind aşteptarea pasivă şi resemnată a ceeace se va întâmpla.”

După trecerea României de partea aliaţilor, la 23 august 1944, Neamţu a rămas în fruntea Fundaţiei. În ciuda condiţiilor de subfinanţare a acesteia, fidel echipei de sociologi în care se formase, în anii 1945-1946 l-a sprijinit pe H.H. Stahl  în reluarea cercetării de la Runcu, şi pe Anton Golopenţia în cercetarea de la Hodac. Stahl a relatat:

„Când am făcut ultima cercetare pe teren, în ’46, la Runcu, am făcut-o cu banii Fundaţiei, director fiind Neamţu. Era foarte uşor. Era de neconceput ca eu să-i cer lui Neamţu bani pentru echipă şi Neamţu să nu-mi dea. Nu exista aşa ceva. Ori Neamţu, ori eu, era totuna. Sau, am vrut să public lucrarea mea cea dintâi, despre sociologia satului devălmaş românesc. Ei, pe banii Fundaţiei s-a făcut. Nerejul – pe banii Fundaţiei s-a făcut.”[15]

Dar nu numai cărţile monografiştilor, ci toată munca Fundaţiei, cu personalul păstrat, cu reţeaua de cămine culturale funcţionale, depindea de capacitatea de negociere cu noile autorităţi, de relaţiile lui Octavian Neamţu. Astfel se explică şi faptul că „Revista Fundaţiilor” şi „Căminul cultural” au rezistat până în anul 1948, fără concesii majore, oferind spaţiu de publicare intelectualilor rămaşi fără forum după 1945. Spirit organizat, în ciuda sarcinii istovitoare de a face faţă noilor condiţii, Neamţu a reuşit să-şi termine teza de doctorat cu titlul Sociologia culturii poporului, pe care a şi susţinut-o în 1947 în faţa unei comisii al cărei preşedinte a fost profesorul Dimitrie Gusti.

Zilele monarhiei însă fiind  numărate, nici Fundaţia regală nu putea fi scutită de zguduirile schimbării de regim politic. În 1948 urmaşul lui Neamţu în fruntea instituţiei transformate a fost Iorgu Stoian[16], fost monografist pentru o campanie. Iată cum şi-a adus aminte Stahl de această schimbare:

„Şi când a fost demis Neamţu, au venit comuniştii la putere, şi a venit lorgu Stoian. Care s-a grăbit imediat să-l dea afară pe Neamţu.(…) Acolo n-a fost o atitudine elegantă a lui Iorgu Stoian. Iar aşa putea să facă foarte bine ce avea de făcut, fără să-i jignească pe foştii lui tovarăşi. Era inutil. Sunt măgării suplimentare.(…) S-a înfăţişat în Fundaţie ca un fel de dictator, care în sfârşit o să facă el ordine şi purifică toate potlogăriile de acolo.”[17]

După despărţirea de munca culturală de la sate, Neamţu a obţinut un post de profesor la o şcoală elementară dintr-o mahala din Bucureşti. Apoi s-a transferat la industria sticlei, tot în Bucureşti. După mai multe anchete de scurtă durată a fost ridicat de Securitate, fiind implicat în procesul Pătrăşcanu[18]. A scăpat după un an şi jumătate. Prin bunăvoinţa directorului fabricii de sticlă a fost reprimit în funcţia de planificator, apoi a fost numit şeful unei secţii a întreprinderii. Între timp, în cadrul unei tentative din perioada 1956-1958 a Institutului de Cercetări Economice al Academiei de a realiza monografii economice (fără a se pronunţa termenul de „sociologie”) Neamţu este cooptat în pregătirea tinerilor cercetători pentru a face faţă aceste provocări noi, neobişnuite pentru perioada respectivă. Despre acest episod necercetat al sociologiei româneşti, iată mărturia soţiei sale, Elena Neamţu[19]:

„Şi atunci a fost el chemat, şi atunci a fost o cercetare în sistemul monografiei al lui Gusti, pe care a condus-o el, acolo, la Budeşti. (…) Au fost mulţi tineri şi mi se pare că şi Retegan. Eu am stat la o gazdă acolo cu el. (…) S-a făcut o monografie. (…) şi toţi care au lucrat atunci cu el au rămas pe urmă în legătură cu el. Ştiu că au lucrat. Se întâlneau seara, dădeau raportul în fiecare seară, fiecare ce a făcut. Erau scrise pe tablă punctele pe care le discutau. (…) Se întâlneau, discutau, pregăteau pentru a doua zi.”[20]

Această încercare de a utiliza metoda monografiei a fost oprită de publicarea unui articol vehement în „Lupta de clasă”, organ ideologic al partidului, care a demascat această abatere de la linia partidului, această tentativă de „reînvia” ştiinţa retrogradă care fusese sociologia.

După reabilitarea sa politică, din industria sticlei Neamţu s-a mutat la un institut de documentare a Academie, care oricum se afla mai aproape de preocupările sale de ştiinţe sociale, la care nu a renunţat niciodată. La întrebarea mea dacă Neamţu mai păstra speranţa reînvierii sociologiei soţia lui a spus:

„(…) soţul meu, el a fost cred că printre puţinii care niciun moment nu s-a gândit că… şi a continuat să scrie, să citească şi nu ştiu ce… Şi aşa s-a apucat el după treaba asta să actualizeze sociologia, în sensul să ţină mereu de preocuparea lui şi, mai mult decât atâta, el a fost cu iniţiativa după aceea, cu opera lui Gusti. Şi încă înainte a pregătit şi a citit, adică era un lucru care nu se ştia cum iese, dar el nu s-a lăsat. S-a zbătut.”[21]

Revenirea sa adevărată a început atunci când Ovidiu Bădina[22] a primit sarcina de a cerceta sociologia lui Dimitrie Gusti, în contextul noului curent de „revalorificare a moşteniri culturale progresiste” de la mijlocul anilor 1960. Atunci, tânărul doctorand de la Moscova, la recomandarea văduvei profesorului Gusti, Elena Gusti, a luat legătura cu Octavian Neamţu, ca bun cunoscător al operei sociologului fondator de şcoală monografică. Octavian Neamţu, ca fidel discipol şi colaborator al profesorului a acceptat propunerea de colaborare oferită de Bădina, care avea avantajul unei platforme politice suficient de puternice ca rodul cercetării să şi apară. Astfel au semnat împreună o serie de studii şi volume consacrat lui Gusti şi Şcolii sale, dar ceea ce era şi mai important, au demarat seria Opere[23], care a adunat aproape toate scrierile profesorului Gusti. Toţi cunoscătorii acestei munci imense afirmă că seria Opere nu s-ar fi putut realiza fără contribuţia lui Neamţu. Este evident că notele şi comentariile fiecărui volum puteau să fie întocmite doar de cineva care a trăit experienţa Şcolii.

Octavian Neamţu a lucrat în diverse posturi de cercetare şi de îndrumare a muncii culturale, a publicat singur şi în colaborare mai multe volume de monografii rurale sau volume de studii de sociologie, a realizat chiar şi filme documentare despre Şcoala sociologică de la Bucureşti, dar principala sa operă după reabilitarea sociologiei este înglobată în seria gustiană. Evident, nu este vina lui Octavian Neamţu şi nici măcar a lui Ovidiu Bădina, că cele publicate de ei poartă pecetea epocii, a regimului Ceauşescu, dar cu toate neajunsurile, materialul adunat şi publicat este de valoare imensă.

Discipolul şi colaboratorul cel mai loial al profesorului Dimitrie Gusti a murit subit în 1976 la vârsta de 66 de ani.

The post Octavian Neamtu sau valoarea devotamentului appeared first on Cooperativa G.

sursa foto: anticariatultau.ro

Când produce şcoala revoluţionari? O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Ionuț Butoi

Revista de Pedagogie, nr. 4, 2011

The main object of this research is to investigate why the universities of interwar Romania, in stead of becoming elite forming centers, became the main reservoir of revolutionary movements such as The Legion Movement. We tried to answer the question: when do the schools produces revolutionaries? The sharp contrast between the progressive rhetoric of the political and academically elite and the real social conditions of life, the economic crisis of the ’30’s and others contextual phenomena are the privileged explanations for the process of student radicalization in the interwar Romanian society.

Key words: revolutionaries, students, radical movement, social history.

Introducere

Modul în care sunt elaborate politicile educaţionale poate avea urmări sociale dintre cele mai ample posibil. Dincolo de simpla transmitere a unor cunoştinţe academice şi de o anume formare culturală, şcoala poate deveni mediul în care pot avea loc transformări structurale ale societăţii. Nu întotdeauna aceste transformări sunt benefice sau corespund intenţiei celor care au proiectat politicile educaţionale. În acest caz avem de-a face cu „efectele perverse” despre care a scris Raymond Boudon în legătură cu problemele sistemului universitar francez, probleme ce au generat celebrele revoluţii studenţeşti din 1968 (Boudon, 1998).

Faptul că universităţile devin rupte de contextul social şi nu mai îndeplindesc funcţia de adaptare socială, de inserţie în piaţa muncii, le transformă în focare de revoltă şi contestare a ordinii ierarhice şi sociale. Acest lucru se întâmplă îndeosebi acolo unde intelectualitatea, principal factor şi rezervor al clasei mijlocii, trăieşte o scindare între promisiunile societăţii moderne (promisiunea ascensiunii sociale, a stimei, a împlinirii vocaţionale etc.) şi condiţiile reale de existenţă (şomaj, condiţii precare de învăţământ, lipsa perspectivelor economice şi sociale etc.). În astfel de condiţii, intelectualul, studentul şi revoluţionarul devin tipologii aproape sinonime (Huntington, 1999). Având în vedere că viaţa universitară este tipică pentru tânărul care iese din adolescenţă pentru a intra în maturitate, ne confruntăm cu o dublă traumă – cea firească a confruntării cu starea de nesiguranţă proprie vârstei tinereţii (Levi & Schmitt, 2001) şi cea produsă social de condiţiile de nesiguranţă, respingere şi marginalizare ale societăţii interbelice româneşti.

În această logică a „efectelor perverse” şi a intelectualităţii studenţeşti ca forţă potenţial-revoluţionară în care punem în contrast intenţia declarată a politicilor educaţionale cu rezultatele reale obţinute, ne-am propus în cercetarea de faţă să identificăm modul în care politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat, ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române într-o mişcare de tip revoluţionar. În România Mare interbelică, marea promisiune de „ridicare a ţării”, mai ales prin formarea unor elite provenite în mediile defavorizate social până atunci ale ţărănimii, a devenit marea dezamăgire care a dus la transformarea universităţilor în focare revoluţionare şi contestatare a status-quo-ului social şi politic.

Pentru articolul de faţă, aria câmpului de cercetare a fost restrâns la câteva fenomene tipice pe care le considerăm esenţiale în demonstrarea ipotezei „efectelor perverse” ale politicilor interbelice educaţionale din domeniul universitar. Deschiderea largă a „uşilor” universităţilor a contrastat puternic cu precaritatea resurselor de care dispuneau acestea, lucru ce a generat condiţii grele de învăţământ şi exacerbarea spiritului de rivalitate între studenţi. Un alt defect serios al învăţământului superior era faptul că marea parte a absolvenţilor erau integraţi în câmpul muncii prin funcţii de stat. Avocatura, profesoratul, medicina, erau slujbe de stat; în puţine domenii calificarea superioară servea unor activităţi de ordin privat. Astfel că, în momentul în care Marea Depresiune s-a resimţit în România interbelică, în mod brutal a fost tăiat accesul noilor absolvenţi la slujbe. Neavând unde să se integreze în domeniul privat, majoritatea acestor absolvenţi au devenit „şomeri intelectuali” şi au îngroşat rândurile mişcării radicale studenţeşti.

În demersul nostru exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă a stării învăţământului superior interbelic am folosit metoda istoriei sociale: am mers în special la documente de arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele studenţeşti etc. Astfel, am apelat la Anuarele principalelor centre universitare din România interbelică: Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, care cuprind valoroase statistici despre numărul de studenţi, despre condiţiile materiale în care se desfăşurau cursurile, despre asociaţiile studenţeşti, inclusiv despre tulburările create de unele curente radicale. Anuarele nu au avut o apariţie neîntreruptă în toţi anii universitari interbelici şi diferă în funcţie de universitate şi de anul de apariţie în ceea ce priveşte informaţia pusă la dispoziţie. Alcătuite metodic şi atent, ele constituie o sursă primă şi de neocolit pentru cercetătorul vieţii universitare româneşti.

O altă sursă de mare importanţă sunt dosarele disponibile la CNSAS despre Congresele Studenţeşti interbelice. Dacă Anuarele oferă o perspectivă ce reprezintă punctul de vedere al oficialilor universităţilor, dosarele CNSAS, redând atmosfera, intervenţiile şi temele discutate de studenţii interbelici, oferă o mărturie despre starea de spirit din interiorul studenţimii. Aici trebuie făcută o precizare: dosarele CNSAS sunt vechi rapoarte realizate de Siguranţa Generală, poliţia politică a regimului interbelic românesc, preluate, ulterior, de Securitatea comunistă. Aceste dosare conţin dări de seamă detaliate despre diversele Congrese studenţeşti, îndeosebi cele ale mişcării studenţeşti radicale – UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini); de altfel, UNSCR a fost cea mai amplă organizaţie de profil, aproape mereu în conflict cu autorităţile, fie ele universitare sau de stat, beneficiind de un statut semi-oficial dar dominând autoritar viaţa studenţească interbelică. Însuşi faptul că, foarte devreme, din deceniul trei interbelic, Siguranţa supraveghează atent aceste Congrese, arată că statul considera studenţimea drept un potenţial rezervor de forţe contestatare, periculoase. O problemă ar fi în ce măsură se reflectă fidel realitatea în aceste rapoarte. În general dările de seamă sunt efectuate într-un stil relativ neutru, conţind numeroase referiri de ordin factual (modul de desfăşurare al şedinţelor, oratorii, reacţia sălii, a cetăţenilor când existau manifestări publice) şi recenzări ale discursurilor. Comentariile ideologice ale autorilor (agenţi sau comisari ai Siguranţei) fac notă distinctă şi sunt identificabile relativ uşor.

În sfârşit, o altă sursă importantă în cercetare o constituie presa vremii sau opiniile despre fenomenul studiat ale unor personalităţi care ai trăit „pe viu” viaţa universitară interbelică. În unele momente, cum a fost închiderea căminelor şi a facultăţilor din 1937, presa a dedicat spaţii largi fenomenului universitar, realizând o serie de reportaje şi interviuri cu profesori universitari ai timpului.

1. Invazia tinerilor în Universităţi

Nimeni nu era pregătit pentru modificările structurale şi bulversante aduse de război. Cu atât mai puţin Universităţile României Mari, fie că e vorba despre cea din Bucureşti, din Iaşi, Cluj sau Cernăuţi. Fondate pe imperativul iluminist al ”luminării poporului” prin educaţie, universităţile rămân totuşi, până în deceniul al treilea al secolului trecut, cetăţi ale elitismului în care numărul de studenţi era relativ mic. Situaţia se schimbă cu totul după războiul mondial, iar universităţile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenţi pentru care le lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele şi, în general, cam tot ce ţine de o viaţă universitară. Cel puţin acesta este discursul general al rectorilor şi profesorilor universitari din perioada interbelică.

”Dezastrul economic al Europei se simte adânc şi în Universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material (…) cu atât mai mult cu cât numărul studenţilor a crescut”, constată rectorul Universităţii din Cluj, prof. D. Călugăreanu, într-o dare de seamă din anul 1923.1 Rectorul continuă: ”această invazie a Universităţilor de către tineret este un caracter al vremurilor noastre de după război”, adăugând, în plus, faptul că ”tineretul de astăzi nu mai vine la Universitate cu acelaşi grad de pregătire ca în vremurile de mai înainte”.2 Un an mai târziu alt rector, tot de la Universitatea din Cluj, prof. Iacobovici, consideră că ”creşterea bruscă a ţării a provocat o criză acută. (…) Mulţumită reformelor sociale făcute în ultimul timp şi ridicării clasei rurale criza aceasta va persista şi se va accentua zi de zi.”3

Problema efectelor războiului şi ale creşterii numărului de studenţi la Universităţi a fost o temă constantă de-a lungul întregii perioade interbelice, chiar şi în partea a doua a sa, când, datorită măsurilor speciale luate, numărul studenţilor a începută să se stabilizeze. Astfel, răspunzând unei anchete speciale dedicată ”cauzelor crizei şi formei educaţiei în universitate” a cotidianului Curentul, din vara anului 1937, prof. G.G. Marinescu, care preda Enciclopedia Dreptului la Facultatea de Drept Bucureşti afirma: ”după războiu, numărul studenţilor s-a înmulţit considerabil. Aceasta se datoreşte în parte schimbărilor naţionale şi sociale, dar mai ales mirajului universitar. Acest miraj, ce se ivise înainte de războiu, a ajuns la extrem după. Universitatea a ajuns un punct de atracţie extraordinar pentru generaţiile tinere. Toţi elevii sunt setoşi să ajungă la universitate. Idealul tuturor părinţilor e să le ajungă copii studenţi. Un miraj face să creadă şi pe unii, şi pe alţii, că aceştia, din moment ce au devenit studenţi, au ajuns la liman, au viitorul asigurat, cariera făcută. (…) Urmare a acestui miraj, nemulţumirea studenţilor, odată confruntaţi cu lipsurile şi nesiguranţa vieţii de student, provoacă ”descurajare” sau ”aruncarea în luptele politice, cu credinţa că vor putea înlătura neajunsurile de cari sufăr sau chiar vor reface o situaţie nouă în ţară”4.

În cifre, tabloul creşterii numărului de studenţi este mai greu de reprezentat datorită datelor precare şi aproximative pe care le deţinem. Cele pe care le-am consultat arată însă o creştere continuă, de la 18.227 până la 31.982 între anii 1921-1922 şi 1929-1930.5 Desigur, primul şoc a trebuit să fie chiar pentru anii imediat următori războiului, în ceilalţi ani având de-a face doar cu o tendinţă continuată. Acolo unde am avut disponibile (pentru Facultăţile de Teologie, Filosofie şi Litere şi Ştiinţe din Universitatea Bucureşti) raportările de studenţi înscrişi arată, comparativ cu anii dinaintea războiului, de pildă comparativ între anii 1915/1916 şi 1922/1923 o dublare (la Teologie 231 studenţi înscrişi vs. 443) sau chiar o triplare sau mai mult a numărului de studenţi (la Filosofie şi Litere 523 vs. 1419, la Ştiinţe 216 vs. 1142).6 Tendinţa se păstrează pentru situaţiile unde există evidenţe doar pentru anul I (respectiv la Facultatea de Filosofie şi Litere).

Numărul de înscrieri nu era echivalent însă cu numărul de licenţiaţi. Faţă de numărul de studenţi înscrişi, numărul de licenţiaţi era foarte mic. Pentru intervalul 1921-1931 se pare că au existat, de pildă, pentru Facultatea de Drept, 7,11% licenţiaţi faţă de numărul total de înscrişi (Scurtu, 2001, p. 216). Cu toate acestea, problema integrării studenţilor în viaţa socială rămânea gravă. Mircea Vulcănescu avansează, de pildă, cifra de 36 000 ”şomeri intelectuali” în anul 1934 (Vulcănescu, 2005, p. 700)!

1.1. Precaritatea resurselor

            O primă consecinţă a acestei invazii: localurile de curs sunt total neîncăpătoare. Rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Al. Slătineanu, se lamentează: ”Facultatea de Drept se găseşte ca local şi ca bibliotecă într-o stare de plâns. Trei odăiţe cari servesc de săli de curs, o odae mai mult închisă, plină cu cărţi din care trei sferturi sunt inutilizabile, fără sală de decanat, fără cancelarie de profesori”.9 Acelaşi reclamă lipsa microscoapelor, a animalelor şi clinicilor, a mijloacelor în general pentru Facultatea de Medicină. În Bucureşti există aceleaşi probleme cu ”lipsa de localuri pentru Facultăţi şi de săli de curs” mai ales în cazul Facultăţii de Drept care atrage cele mai numeroase înscrieri.10

Principalele Facultăţi vizate de studenţi sunt, pentru prima perioadă anilor ’20, cele de Drept şi de Medicină. Sextil Puşcariu oferă şi o explicaţie pentru acest lucru: ”numai o parte mică din aceşti studenţi au urmat o vocaţiune firească (…), majoritatea a avut în vedere cariera mai sigură şi mai rentabilă (…), căci lipsa de medici şi de funcţionari administrativi sau magistraţi în noul stat român exclude concurenţa pentru absolvenţii acestor Facultăţi.”11 Acest lucru era, probabil, valabil în anul 1920, când a fost exprimat. Cert este că dacă, într-adevăr, motivaţia de a obţine o diplomă era strâns legată de obţinerea unui post de obicei în rândurile funcţionarilor de stat (fie administrativi fie profesori secundari), destul de curând drumul spre ”cariera sigură” a fost barat de greutatea de a accede în structurile birocratice ale statului iar apoi de criza economică a anilor ’30. Tema proletariatului intelectual devine o temă recurentă a studenţilor spre finalul anilor ’20 şi în anii ’30, când Marea Depresiune îşi face resimţite din plin efectele, blocând accesul noilor absolvenţi la posturile oferite de stat.

Pe lângă problema localurilor de curs, o altă problemă o reprezintă căminele şi cantinele. La numărul imens de studenţi, capacităţile căminelor, aşa cum sunt ele raportate în Anuarele disponibile ale Universităţilor, sunt, iniţial, infime. Bucureştiul raportează 600 de studenţi cazaţi în căminele sale proprii pentru 1925 şi 1032 pentru anul 1928.12 În Iaşi găsesc, pentru anul universitar 1925/26, ”casă şi masă” 560 de studenţi.13 Problema pare să se pună mai puţin acut în centrele din Cluj şi Cernăuţi unde numărul de studenţi este şi mai mic. Existau, cu mari eforturi, Oficii Universitare care însă aveau de cele mai multe ori servicii de asistenţă minimă, de regulă medicală.

Dar a fi student nu însemna doar să faci parte dintr-un mediu universitar cu resurse şi servicii de asistenţă precare, ci era şi foarte costisitor. Învăţământul era el, în perioada interbelică, îmbibat de ideologia iluministă, însă era departe de a fi gratuit şi acccesibil. Se percepeau taxe pentru înscriere, pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licenţă şi doctorat. Aproape orice se taxa. Şi nivelurile acestor taxe sunt, uneori, foarte ridicate, cum este cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde taxa pentru bibliotecă era, de pildă, nu mai puţin de 4000 de lei. Taxele pentru examene erau între 50 şi 300 lei, în funcţie de Facultate şi de centrul universitar. Asta în condiţiile în care bursele studenţilor erau în jur de 600-750 lei şi au suferit şi ele ”curbele de sacrificiu” din anii ’30.14 Dar criza economică a mai avut un efect chiar mai grav: a dus la aplicarea curbelor de sacrificiu aplicate salariilor funcţionarilor de stat şi la necesitatea blocării posturilor din administraţie. Rezultatul a fost că absolvenţii Facultăţilor de Drept, de Litere, chiar şi de Medicină, deveneau aproape garantat şomeri cu diplomă deoarece statul român interbelic nu îşi mai permitea să angajeze noi funcţionari.

Nu e de mirare, astfel, că printre revendicările mişcării studenţeşti radicale (şi radicalizate) din a doua parte a anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se regăsesc problema taxelor dar şi a organizării precare a vieţii universitare, făcându-se uneori comparaţie cu centre universitare străine constituie sub forma ”cetăţilor universitare” în care studentul ”beneficia” de încadrare şi integrare în sistem. Problema integrării în sistem este una crucială pentru a înţelege generaţia interbelică. Viaţa universitară, în sistemele sociale funcţionale, este tocmai o etapă de pregătire, de adaptare a adolescentului la viaţa adultă. În societăţile moderne universitatea şi armata erau cele două mijloace prin care statul naţional integra în societate tineretul marcat de profunde deosebiri regionale şi culturale. Universitatea pentru elite, armata pentru cei din clasele sociale inferioare. Într-o societate funcţională, universitatea reprezintă aşadar atât un mediu de pregătire a elitei intelectuale care va juca un rol principal în ”viaţa cetăţii” cât şi o primă etapă de integrare a adolescentului în viaţa adultului. În societăţile unde există clivaje puternice şi unde viaţa universitară funcţionează cumva ruptă de contextul vieţii sociale, universităţile devin deseori focare revoluţionare, contestatare ale ordinii sistemului statal şi social. Caz în care regăsim problema tinerei generaţii studenţeşti interbelice.

Puţinătatea resurselor universitare, concomitent cu exigenţele financiare şi intelectuale ridicate era pentru studentul român dornic de afirmare şi de ”carieră” un prim semnal pe care îl primea din partea statului – un semnal deloc încurajator, practic un refuz al preluării şi integrării sale în cadrul unei vieţi sociale funcţionale. Studentul român trebuia să se descurce de unul singur, ba chiar trebuia să se bată cu ceilalţi pentru a ocupa un loc onorabil în societate. Rivalitatea este considerată chiar de conducătorii Universităţilor un mijloc de gestionare a numărului tot mai mare de studenţi, după cum o arată rectorul Traian Bratu de la Iaşi care justifica ”înlesnirea selecţiei naturale” a acestora.15

1.2.  Rivalităţi. Şomajul intelectual

            Problema clasei de mijloc şi a proletariatului intelectual este o altă temă care devine constantă în Congresele studenţeşti mai cu seamă în jurul anilor ’30, adică în contextul Marii Depresiuni care a forţat statul român să blocheze posturile din administraţie noilor valuri de absolvenţi ai facultăţilor.

O concluzie aproape generală apare după primul deceniu interbelic: sunt prea mulţi studenţi şi numărul lor trebuie scăzut. În rândurile profesorilor se fac auzite opinii răspicate despre faptul că e necesar limitarea numărului de studenţi datorită capacităţii reduse a învăţământului superior de a asigura o calitate corespunzătoare educaţiei. O spun atât Nicolae Iorga[16] în perioada sa de rectorat cât şi Rădulescu-Motru[17]. Mai puţin de aşteptat era ca această concluzie să aparţină şi studenţilor – însă noile categorii de absolenţi sunt indicate drept un pericol pentru „proletariatul intelectual”, deoarece nu au unde să fie plasaţi.[18] O altă idee comună era limitarea accesului tinerilor din mediul rural prin desfiinţarea unor licee, transformarea lor în şcoli profesionale, înăsprirea tirajului.

Precaritatea resurselor universitare, afluxul neaşteptat de mare de studenţi, fenomenul şomajului printre tinerii absolvenţi pot constitui un context de criză socială care favorizează apariţia curentelor revoluţionare. Pentru a cita un congresist, „în trecut revoluţiile s-au făcut de doctori şi de avocaţi fără clienţi”. Iar concluzia era fără echivoc: „şomajul intelectual va duce la revoluţie şi eu prefer aceasta în locul foamei!”[19]

Însă tocmai aici avem acel ceva în plus care se adaugă contextului social nefavorabil care, oricât de greu ar fi, nu poate genera de unul singur o mentalitate revoluţionară.

2. Revoluţia studenţească

Ceea ce reiese din mărturiile istorice ale perioadei interbelice este o ruptură profundă între generaţia vârstnicilor şi a tinerilor studenţi interbelici. Tinerii nu doar că invadează Universităţile, ci sunt şi foarte diferiţi. Prof.  Călugăreanu observă, drept efect al războiului, o „nevroză a maselor” în care se dezvoltă „utopiile cele mai dăunătoare omenirii”[20] iar dr. Iacobovici, menţionând tulburările studenţeşti de la Cluj din 1922 le găseşte o astfel de explicaţie: „tinerimea, în avântul şi graba sa caracteristică a vrut ca această operă constructivă să se desăvârşească cât mai repede şi era fatal să apuce pe drumuri sau necunoscute sau foarte dificile”.[21] Rectorul din Iaşi găseşte şi el că „mentalitatea specială postbelică” se caracterizează prin „impulsul teribil pentru juisenţă imediată”.[22] Un tineret pe care îl consideră lipsit „de orice ideal moral”, lucru pentru care căminele studenţeşti i se par deja focare subversive şi nocive, descurajând folosirea lor. Imaginea facultăţilor şi căminelor drept focare revoluţionare subversive va fi reluată în anul 1937 când autorităţile au demarat o acţiune amplă de reprimare a organizaţiilor studenţeşti radicale prin desfiinţarea căminelor şi restricţionarea accesului la Universitate.

Deşi grevată de deosebiri mari ideologice, culturale, sociale, de curente diverse, tânăra generaţie interbelică are în comun cel puţin acest sentiment de înaltă tensiune atât de sfârşit de lume cât şi de presentiment al naşterii uneia noi. Un sentiment apocaliptic nu neapărat în sens teologic ci în sensul unui sentiment de participare la evenimente decisive, epocale, istorice. Chiar dacă este vorba despre tineri legionari fascinaţi de ideea revoluţiei fasciste sau despre cei care resping (uneori vehement) revoluţiile, fie ele de stânga sau de dreapta, cum e cazul lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu.

O notă caracteristică a acestui tânăr interbelic este o imaginaţie exacerbată, o retorică hiperbolică ce ascunde şi un fel de aşteptare la fel de inflamată, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos” lipsit însă (uneori cu totul) de luciditatea autorului formulei, o percepţie a lumii în categorii mitologice, magice lucru care, spre deosebire de opinia generalizată, nu doar ca nu provine din trecutul patriarhal ci chiar îi este opusă. Iată cum descrie, de pildă, Costin-Deleanu primul său contact cu ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români, prezentată pe larg în a doua parte a acestui capitol): „(…) mă adaptam inconştient pe jumătate unei atmosfere vrăjite ce domnea în sălile acelea de clasă. (…) Îmi părea o viaţă fermecătoare (…) credeam că Asecerul va schimba lumea. Spiritul ce domnea putea naşte mirajuri, mai cu seamă pentru luptătorii în continuă dăruire de suflet.”[23] (sublinierile ne aparţin). Referitor la această stare de spirit, un profesor, desigur din vechea gardă, remarca: ”la noi, ca şi în alte ţări, se petrec prefaceri sociale importante, cari sdruncină din temelie vechiul edificiu patriarhal al vieţii familiale şi colective, cari tulbură liniştea sufletească atât de necesară meditaţiunii. Mintea tineretului de astăzi, de o sensibilitate extremă, este influenţată de atâtea atracţiuni puternice – produse ale civilizaţiunii şi rapidei noastre dezvoltări – cari îl scot din zidurile universităţii, incapabilă a-l mai captiva.” (sbl.n.)[24]

Prin comparaţie cu acest sentiment, „bătrânii”, prin calmul lor, devin dezgustători de-a dreptul pentru tineri, aşa cum o arată Manifestul Crinului Alb sau scrierile lui Mircea Eliade.[25] O ruptură mare, aşadar, între oamenii formaţi, afirmaţi şi confirmaţi în perioada dinaintea războiului sau imediat următoare, şi cei care vin din urmă – primii sunt văzuţi ca cinici şi laşi, ultimii sunt văzuţi ca „lipsiţi de ideal moral”, fanatici şi turbulenţi, buni de tratat doar cu Siguranţa şi Jandarmeria.

Într-un mod mai explicit găsim o adevărată apologie a revoluţiei de dreapta, prezentată ca o revoluţie a studenţilor, în discursul lui Corneliu Codreanu Zelea, ţinut în cadrul unui Congres Studenţesc: „În continuare face o profeţie: în curând se vor clătina şi distruge din temelie rămăşiţele lumii vechi, ce a condus această ţară, rămăşiţe ce se vor dărâma sub greutatea marelor lor păcat. În acea clipă, ţara va intra pe mâna braţelor tinereşti şi va fi pentru prima dată în istoria acestui neam când tineretul va eşi învingător cu un ceas mai devreme. Este un suflu, giovineţa, giovineţa, giovineţa din Italia, va stăpâni în curând toată Europa. O apă nesfârşită va fi dela Roma pâna la Nistru.  Sub stăpânirea braţelor studenţeşti, România va ajunge culmi de virtute, de glorie, înălţare morală şi materială, neatinse până azi de România.”[26]

Aşadar, revoluţia studenţească, revoluţia tinerimii, devenise reacţia pe care o parte a tinerei generaţii o dă crizei structurale a societăţii româneşti interbelice. Similarităţile cu revoluţiile iluministe sunt izbitoare. Prof. universitar ieşean A.C. Cuza descrie mişcarea studenţească în aceiaşi termeni în care era descrisă revoluţia franceză de actanţii săi – ca un fenomen natural care nu mai poate fi stăpânit, care determină cursul istoriei: „vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de ape, poţi să aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”.[27] Pan Vizirescu percepe şi el fenomenul de radicalizare a tinerimii tot ca pe un fenomen revoluţionar: „ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi.”[28] Un congresist nu ezită, astfel, să compare mişcarea studenţească radicală cu revoluţionarii francezi, asemănând autoritarismul guvernului cu cel al Inchiziţiei spaniole şi al regimului ţarist! Un altul evocă lupta muncitorilor şi citează din Jean-Jacques Rousseau…[29]

Studenţimea română, la scurt timp de la primii ani ai perioadei interbelice, declanşează o mişcare radicală reunită sub numele Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români (UNSCR) care provoacă incidentele – inclusiv violente – din anii ’20 ai interbelicului românesc şi în care se regăseşte (alături de alte curente) principalul curent radical ce se va afirma în următorul deceniu: Mişcarea Legionară. UNSCR avea, conform statisicilor propriilor săi lideri, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[30]  Ceea ce înseamnă că domina autoritar viaţa studenţească.

Concluzie:

             Începută ca o mare promisiune adusă tineretului, viaţa universitară interbelică s-a transformat într-o etapă traumatică de confruntare cu realităţile dure ale vieţii societăţi româneşti dintre cele două războaie. Reacţiile decidenţilor au oscilat între deschiderea largă a porţilor universităţilor, la începutul perioadei, şi închiderea căminelor, exmatricularea studenţilor în masă şi impunerea unor condiţii draconice pentru absolvirea liceului şi menţinerea condiţiei de student spre sfârşitul acesteia. Experienţa nefastă a acelor ani, experienţă ce a favorizat crearea unor curente radicale, a arătat că aplicarea unei politici educaţionale de tip iluminist-ideologic, fără a ţine cont de realităţile culturale specifice ale societăţii, poate duce la efecte dintre cele mai neprevăzute şi greu de controlat.

Referinţe Biblografice

BOUDON, R., Efecte perverse şi ordine socială, Ed. Eurosong&Book, 1998

HUNTINGTON, S.P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi: Ed. Polirom, 1999

LEVI, G., SCHMITT, J.-C., Istoria tinerilor în Occident, Vol. I-II, Iaşi: Ed. Institutului European, 2001

SCURTU, I., Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti: Ed. Rao, 2001

SCURTU, I., BUZATU, Gh., Istoria românilor în sec. XX, Bucureşti: Ed. Paideia, 1999

VULCĂNESCU, M., Opere. I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, 2005

NOTE

The post O incursiune in istoria sociala a vietii universitare interbelice appeared first on Cooperativa G.

sursa fotografie: pagina de Facebook dedicata etnologului Mihai Pop

„Toţi gustiştii se cunosc şi sunt prieteni”

Irina Pop (Sturdza) 

 extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009

- Aş vrea să ştiu cum de aţi ales să urmaţi Agronomia, care nu era o facultate considerată potrivită nici pentru fete, nici pentru categoria socială din care făceaţi parte dumneavoastră?

- Aşa este, părinţii au fost foarte contra. Dar pe mine mă interesa tot ce ţinea de biologie. Şi nu m-a mai interesat biologia pură, ci am făcut legătura totuşi cu pământul şi cu biologia aplicată, care nu este decât agronomia.

- M-am gândit că poate vă interesa pentru moşie.

- Da. Dar nu era scopul ăsta în sine. Mă interesa biologia aplicată. Biologia propriu zisă, adică ştiinţele vieţii. Şi viaţa în sine mă interesa. Şi să-ţi spun ceva foarte interesant, care pentru ziua de azi ar fi o comicăraie: că în anul acela copiii de ţărani şi copiii de moşieri intrau fără examen. Restul dădeau examen de admitere, dar aceste două categorii intram fără examen.

- La urma urmei era explicabil.

- Da. Era just.

- În general în perioada aceea copiii de moşieri în ce direcţie se orientau? Poate nu se duceau la facultate…

- Nu, aveam destul de mulţi. Dar eram puţine fete, eram numai trei fete din vreo patruzeci şi ceva de studenţi. Am avut profesori foarte buni, într-adevăr. L-am avut pe Ionescu-Siseşti, Traian Săvulescu, pe Drăcea la silvicultură. Nu-i mai ţin minte acum pe toţi, dar în orice caz, profesori buni am avut.

- Şi la Agronomie la mijlocul anilor ’30 deja se simţea vreo diferenţiere în funcţie de opţiuni de stânga şi de dreapta?

- Se simţea. Anul nostru era împărţit în două categorii, şi mai era ceva, ce predomina la început, că după aia s-a modificat. În primul an am avut o colegă ovreică, o chema Raluca Gelberg. Şi noi şedeam în oraş, şi veneam cu ea. La un moment dat a început să apară pe tablă dimineaţa când soseam: „Raluca, nu mai veni”, „Raluca, ai să pleci cu picioarele înainte”, „Raluca, nu ai voie să urmezi Agronomia” şi tot felul de insulte la adresa ei. Au început insultele şi la adresa mea, că veneam împreună. Şi ea s-a dus să se plângă la rector, şi rectorul a spus că nu are încotro, pentru că la Agronomie există numerus clausus. Şi ea a început să plângă şi a spus: da, dar tatăl meu a luptat în război ca şi tatăl lor şi are decoraţie de război. Rectorul a zis: eu nu am nicio influenţă asupra lor. Şi ea s-a sinucis. A fost teribilă chestia asta. Bineînţeles că studenţii nu şi-au dat seama că merg la aşa o dramă, dar asta a fost.

- Aţi observat la băieţii respectivi vreo remuşcare?

- Nu, a trecut aşa…

- Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

- Exact. Atunci m-am lovit eu prima dată de brutalitatea partidelor totalitare. Mi s-a părut asta o nedreptate atât de oribilă!

- Mi-aţi spus într-o discuţie anterioară, că jumătate dintre studenţi erau de o parte, jumătate de cealaltă.

- Da, aproximativ.

- Şi relaţiile dintre aceste grupări erau tensionate?

- Nu. Nu erau tensionate, dar erau complet separaţi. Adică nu aveau nimica în comun unii cu alţii.

- Membrii celor două tabere se deosebeau şi în funcţie de categoriile sociale din care făceau parte, sau  din acest punct de vedere erau amestecaţi?

- Şi la unii şi la alţii erau mai mult din mica burghezie. Copiii de ţărani nu prea s-au băgat în politică. Nici într-una, nici într-alta. O dată discutam aşa, într-un grup, şi am spus că mamei mele îi plac romanele ruseşti. Şi unul din colegi, care era copil de ţăran, mi-a zis, dumneata nu-ţi dai seama ce noroc ai că ai putut să discuţi cu mama despre romanele ruseşti, că mama mea nici nu ştie carte. Ei, asta era! Mulţi erau copii de ţărani, că au intrat fără examen. Şi niciun fel de discriminări nu s-au făcut la examene sau la repartiţii pe grupe. Niciun fel de discriminare.

- În timpul anilor de facultate aţi auzit că cineva s-ar fi dus la echipele regale, la Fundaţie?

- Da. Sigur că da. Se auzea tot timpul de Fundaţiile Regale. Mă atrăgea ideea în sine de a face parte dintr-o echipă regală, dar nu aveam contingenţe cu niciun echipier.

- Imaginea era în afara partidelor? Nu se făcea legătură între legionari şi ei?

- Complet în afara partidelor. Nu se făcea niciun fel de legătură. Niciun fel de legătură. Era un lucru frumos şi interesant în sine. Eu trăisem mult la ţară şi îmi dădeam seama că era un mediu care era interesant de studiat, şi mi se părea ideea lui Gusti fantastică, cu echipele astea complexe.

- De fapt Legea Serviciului Social a apărut în 1938 şi s-a aplicat până în ’39. Cum a fost receptată ideea că toţi absolvenţii trebuie să facă serviciu social?

- Eu în momentul acela nu aveam nicio legătură cu studenţii, că eram în practică la Feteşti şi eram numai cu cele trei colege ale mele. Aşa că noi am receptat-o ca pe o fatalitate, că n-aveam încotro. Dacă voiam să ne luăm diploma, trebuia să facem acest serviciu social.

- Când am fost eu student m-ar fi enervat ideea de obligativitate. De aceea mă interesează felul în care a fost primită legea.

- Am primit-o ca pe un lucru interesant şi obligatoriu. Deci, de care nu puteai scăpa. Dacă vrei să-ţi iei diploma, trebuie să faci treaba asta. Făcusem un an la ţară, mai făceam un an la ţară.

- Notiţele[1] dumneavoastră încep din august 1939. Înainte nu aţi fost la alte manifestări?

- Nu, nimic, ne-am dus la Piteşti, ne-a dat echipamentul, bocanci, fustă, bluză, diagonală, centură…

- Cum a fost organizată plecarea la Piteşti? Decanatul a spus unde să mergeţi?

- Nu, cred că ne-am dus la strada Latină, la sediu, şi ne-a repartizat unde mergem. Facultatea nu s-a amestecat.

- Dar atunci de unde aţi aflat de legea asta?

- Şi prin facultate, că s-a afişat, şi prin ziare. Era pentru studenţii care terminau anul acela.

- Cum aţi primit ideea de “funcţionar social” lansată de Gusti?

- Noi n-am ajuns să ne împlinim rolul. Aici ai să vezi că ne spune ce trebuie să facem, cum să facem, cum să vorbim cu ţăranii, tot felul de sfaturi. Dar noi n-am apucat să ajungem la ţară. Eram echipe de câte 12, care erau cât se putea de complexe, adică să fie un istoric, un geograf, un biolog, un medic. Şi ne-a trimis acolo cu ce-am învăţat în tabără, că am făcut o lună de tabără.

- Preoţi nu au fost la echipele dumneavoastră.

- La noi nu erau preoţi, dar cred că au fost şi preoţi. Ai să vorbeşti cu Niculae Tănăsescu şi el cred că a avut preoţi în echipă …

- Era chiar în Piteşti tabăra aceasta?

- Era cum intri în Piteşti, la stânga, sus pe deal, o clădire frumoasă, în stil românesc. Şi ne-am prezentat acolo, la Şcoala Normală, era un grup de vreo zece comandante care ne aşteptau, ne luau în primire, ne dădeau echipamentul şi ne repartizau pe dormitoare. Pe urmă ne-au făcut instructajul.

- În aceste echipe se ştia cine este legionar şi cine nu?

- Nu. Fiind toate fete, pentru noi era mai puţin importantă partea asta politică. Fetele făceau mai puţină politică decât băieţii…

- Dar în mişcare au fost destule fete.

- Au fost, au fost. Dar acolo nu s-a pus problema absolut deloc. În dormitoare ne-am grupat după prietenii. După facultăţi şi după prietenii. Noi am fost trei de la Agronomie, bineînţeles că am rămas împreună tot timpul.

- De la ce alte facultăţi erau celelalte fete?

- De la economie, ASE, Istorie, Chimie. De la Litere mai erau.

- În această perioadă nu aţi legat prietenii durabile?

- Am avut o foarte bună prietenă, până a murit, era de la ASE. Am fost foarte prietene, foarte legate. Dar o lună a trecut foarte repede. Pentru că ştii cum este, ca în spital, într-o comunitate de-asta, închisă, interesele toate se limitează la comunitatea în care trăieşti.

- Cum a fost împărţită ziua? Cum era programul zilnic?

- Era foarte strict. Adică sculatul de dimineaţă şi prezentarea la ridicarea drapelului era foarte strictă.

- Nu se făcea mai înainte gimnastică?

- După, se făcea gimnastică. Întâi era intrarea în careu, ridicarea drapelului şi după aia aveam ora de gimnastică. Şi probabil micul dejun.

- Şi după aceea?

- După aceea aveam orele de curs, era o plimbare în oraş.

- În fiecare zi?

- În fiecare zi, încolonate şi cu cântece patriotice. Ai să vezi acolo (în notiţe n. a.) câteva cântece… „Goarna sună, goarna sună, dragi români”… tâmpenii din astea. /râde/ Pe urmă după-masa aveam o oră de odihnă şi după aia program liber. Mai era câte un curs şi după-masa câteodată, după cum veneau băieţii de la echipă…

- Dumneavoastră aţi fost la o şcoală de comandante de echipă. Deci, după terminare urma să deveniţi comandantă, nu?

- Nu. Când am terminat cursurile am dat un examen şi cele care au avut notele cele mai bune, au fost repartizate ca şefe de echipă. N-am fost dinainte pregătită şefă de echipă. A fost pe baza rezultatului examenului de absolvire.

- Şi examenul a fost greu?

- Destul de greu. Pentru că au încercat să bage în capul nostru – ai să vezi acolo. Că ei veneau totuşi… erau sociologi toţi, ori pentru noi sociologia nu exista.

- Duminica ce făceaţi? Program de voie?

- Probabil. Nu mai ţiu minte ce făceam duminica. Mai făceam câte o excursie. Am făcut una chiar împreună cu tabăra de băieţi, acolo unde este acum barajul de la Vidraru, o zi întreagă, o excursie foarte frumoasă.

- La Piteşti erau şi băieţi?

- Da. Băieţii erau în altă clădire. Una din colegele mele era logodită, tot cu un coleg. Dar n-aveau voie să se vadă. Erau oameni majori amândoi, dar nu aveau voie să vină el, sau să-i facă vizită. Ăştia au venit cu toată rigiditatea asta nazistă, legionară. Pentru toţi a fost şocant.

- Nu ştiu dacă aţi văzut, dar am impresia că  semăna cu marşurile legionare.

- O, am şi participat. După ce am terminat cu Serviciul Social, m-am angajat la Ministerul Agriculturii. Şi ca funcţionar al Ministerului Agriculturii, atunci când a fost un timp conducere legionară, ne-a scos pe stradă. Ţiu minte că ne-a scos în Piaţa Palatului şi am stat în genunchi, când a trecut … cred că tata lui Moţa… sau asta a fost mai târziu. Ţiu minte că în Piaţa Palatului am stat în genunchi acolo, toată lumea… Nu puteam să nu merg, mai ales că aveam un post destul de important, că eram ajutor de şef de cabinet al ministrului. Ministrul era Nicolae Mareş, care nu era legionar. El era prieten cu Antonescu, dar nu făcea politică de dreapta. El ajunsese ministru ca prieten al lui Antonescu, nu pe bază că ar fi fost legionar. Nu-l iubeau legionarii. Legionarii din minister cred că umblau după el să-l împuşte. De-altfel a murit în puşcărie săracul,

- Dar la comunişti.

- Da.

- Să ne întoarcem la acea lună august. Pentru dumneavoastră şi pentru ceilalţi din tabără ceea ce făceau sociologii părea ceva interesant, sau doar o obligaţie?

- Nu, ce au spus ei era interesant, pentru că ne era totul foarte nou şi însemna o pregătire, că plecam la ţară fără să ştim ce se vrea de la noi. Pe noi ne trimitea să ridicăm satele, asta era lozinca. Dar sub ce formă să le ridicăm, asta nu ştia nimeni. Şi atunci ni s-au deschis niţel ochii prin aceste conferinţe care se făceau.

- Vi se părea realizabil ce propuneau sociologii, sau nu vedeaţi finalitatea?

- Păi, n-am văzut, fiindcă a venit războiul. Am plecat la ţară şi după trei-patru zile a venit războiul şi ne-am întors cu toţii acasă. Toată lumea care era mobilizabilă s-a întors, băieţii toţi, şi-atunci s-a spart totul. Sigur că era realizabil în anumită măsură, de exemplu în măsura medicală. Dispensare de sat era absolut indispensabil să se facă. Asta este sigur. Şi din punct de vedere agricol, probabil că şi acolo s-ar fi putut face multe modificări şi îmbunătăţiri. Poate şi cultural.

- Dar dumneavoastră nu aţi participat la muncă efectivă de echipă.

- Trei zile. Când ne-am reîntors. Că atunci am lăsat totul şi am plecat la Bucureşti, toată lumea a venit acasă.

- Aţi ştiut că a fost suspendată Legea Serviciului Social?

- Nu. Prin faptul că s-a declarat mobilizarea generală, ne-am întors la Bucureşti. Cred că nu s-a mai dat o lege, cred că prin natura lucrurilor s-a terminat. Şi au mai rămas echipele. Echipele de cercetare au rămas. Şi eu, pentru că deja fusesem de câteva zile trecută de la echipa mea la echipa monografică, de cercetare, m-am întors la Oarja, lângă Piteşti. S-a studiat mult judeţul Argeş, a fost şi plasa Dâmbovnic.

- Mi-a spus şi Dunăre, şi Retegan.

- Era cu noi Retegan.

- Cât aţi lucrat cu Profesorul[2] când v-aţi întors?

- Cam vreo două săptămâni, cred. Mai puţin de o lună. Am făcut nişte năzdrăvănii. M-am dus la primărie şi am luat registrul agricol şi am scos de acolo toate suprafeţele şi pe urmă cantităţile de grâu care se treieraseră, de exemplu. Şi nu era nicio concordanţă, adică se vedea foarte bine că era mult mai puţin grâu, decât ar fi trebuit să iasă de pe suprafeţele declarate la primărie că ar fi fost semănate cu grâu. Ori, era o zonă bună de cultura grâului, deci undeva se pierdea. Undeva se fura grâul. Foarte interesant era, să ştii. Tot aşa, am luat impozitele, şi impozitele nu corespundeau deloc cu proprietăţile. Una era la primărie şi alta în realitate, am mirosit lucrul ăsta şi m-am dus la primărie, să încep să-mi fac o bază.

- Ceilalţi ce făceau? Cine a fost acolo?

- A fost Miron, a fost Retegan, a fost Dunăre cu soţia. A fost unul Popa, care a fost cu soţia, cred că era inginer, un băiat înalt şi frumos. Era unul tânăr, Stoianovici. Cred că el se ocupa cu sociologia. Stoianovici a adunat toate fotografiile. A fost şi Bauh, fotograful. Şi Stoianovici a dispărut, probabil că a murit între timp, şi fotografiile s-au dus, şi nu mai ştie nimeni ce s-a întâmplat cu fotografiile. Era foarte interesant, nişte fotografii frumoase, bine făcute. Aveam una, numai eu cu Mihai, dar nu ştiu cui i-am dat-o, cu Mihai îmbrăcat în uniforma asta de Serviciu Social, şi vorbind mulţimii, foarte frumoasă fotografie, făcută de Bauh. Eu n-o mai am…

- În cele două săptămâni în afară de cercetare ce mai făceaţi cu echipa?

- În fiecare după masă, spre seară ne adunam la şcoală şi se discuta, fiecare ce-a lucrat şi ce rezultate are, dacă are rezultate sau nu, sau dacă să meargă pe linia pe care a pornit sau nu. Îţi spun că Miron era întotdeauna contra, orice se spunea, orice se propunea, el era contra. Noroc că Mihai are un caracter atât de conciliant şi diplomatic şi ştia totdeauna să le aranjeze. Dar era nesuferit Miron. Eu atunci l-am cunoscut.

- Şi s-a făcut vreo şezătoare cu cei din sat?

- Nu s-a făcut. Se obişnuia, dar noi eram aşa, spre sfârşite, eram o coadă care mai rămăsese de la Serviciul Social.

- Golopenţia a fost acolo în aceste două săptămâni?

- Nu, n-a fost. Cred că Gusti a fost, Gusti cu prefectul. Parcă chiar la solemnitatea de deschidere au fost. Am fost şi eu.

- Deci, aţi plecat de acolo, de ce a trebuit să întrerupeţi?

- Cred că Mihai, el era şeful echipei, cred că el a spus că toată lumea se întoarce la Bucureşti, toţi cei mobilizaţi. Era şi un american cu noi, Billy, care era foarte drăguţ. Billy umbla prin sat şi dădea pâine la câini, aşa că era prieten cu toţi câinii din sat, nu-l muşca niciun câine. Şi Billy când a plecat, i-a părut foarte rău că pleacă… tot nu mi-am adus aminte cum îl cheamă pe muzicantul ăsta… Constantin Bugeanu.

- Da, păi a ajuns mare, profesor la Conservator.

- Da, el a murit recent, cred.

- Îmi aduc aminte, că Harry Brauner avea o mare stimă pentru el.

- Da. Eu ţiu minte că m-am întors pe tren cu Bugeanu şi cu Billy. În spatele trenului, acolo am trecut printr-o pădure foarte frumoasă, până am ajuns la gară la Costeşti. Era toamnă, erau deja frunzele ruginite, şi acolo ne-am suit în tren şi am venit la Bucureşti. Constantin Bugeanu.

- După terminarea acestei „aventuri” aţi mai avut altă legătură cu sociologia,  bine înţeles în afară de profesorul Pop? /râd/

- Da, fiindcă mergeam foarte des la Serviciul Social. Acolo, la strada Latină mai se ţineau şedinţe şi mă duceam şi continuam să ţin legătura cu ei. Să se vadă ce poate să se mai facă, de-astea…

- Gusti nu plecase de acolo?

- Cred că a rămas Gusti. Apoi a venit Golopenţia…

- A venit director acolo Neamţu.

- Neamţu, ai dreptate, Neamţu a venit. Ai dreptate, aşa este. Dar se mai ţineau şedinţe şi mă mai duceam. Şi acuma, de câte ori trec pe la strada Latină, îmi aduc aminte, cum mergeam acolo. M-am dus, a trebuit să duc echipamentul, să predau echipamentul.

- La nunta dumneavoastră la care aţi spus că fost şi mareşalul, general pe-atunci, cine a mai fost prezent dintre cei “mari”?

- Nu ţiu minte să fi fost alte personalităţi mai mari. A fost Cancicov, care a fost ministru de finanţe, nu mai ţiu minte.

- Gusti n-a fost?

- Nu.

- Nici Golopenţia?

- Golopenţia a fost. Dar Gusti nu ştiu de ce n-a fost. Că de invitat sigur că a fost invitat.

- Ştiu că Profesorul a avut legături foarte bune cu Gusti, şi la un moment dat chiar l-a invitat în Maramureş, înainte să vă cunoaşteţi.

- Da, da, are el nişte fotografii cu Gusti în Maramureş.

- După aceea dumneavoastră aţi plecat.

- Nu, n-am plecat, că după aia m-am apucat să-mi lucrez diploma. În martie trebuia să-mi susţin diploma, şi diploma mea era… Era un fel de doctorat, trebuia să mă ocup de cultura inului în regiunea de baltă. Am făcut practica la Feteşti, şi olandezii făcuseră acolo, la Feteşti, o topitorie de in. Un lac, o topitorie artificială în bazine, cu temperatura reglată, cu tot, şi aşa că eu am stat acolo şi am făcut practică încă o lună în plus ca să fac tot ciclul. Am venit cu o grămadă de date care trebuiau prelucrate. Aveam sămânţa de in, care era conţinutul de ulei, conţinutul de fibră, am făcut analize la microscop, am muncit foarte mult la lucrarea aceea. A trebuit să mai citesc, să redactez, să fac fotografiile. Am dat-o la sfârşitul lui martie, şi la sfârşitul lui iunie, că în mai nu se făceau căsătoriile, am fixat nunta. Aşa că a fost o perioadă destul de agitată în viaţa mea.

- La Bratislava aţi cunoscut alţi sociologi sau folclorişti?

- Nu, dar noi eram foarte prieteni cu ginerele şi fata lui Trubeţkoi. Pe ea o chema Elena, Ileana îi spuneam noi, pe el îl chema Lisacenko, şi şedeau şi aproape de noi. Ne vedeam foarte des cu ei, şi ne găsisem pe aceeaşi lungime de undă. Eram foarte prieteni. Ea a reuşit până la urmă să iasă, să se ducă la Viena, că avea o mamă şi o soră la Viena, dar nu putea să plece din Cehoslovacia. În fine, până la urmă s-a dus la poliţie, acolo, la Bratislava şi a spus că ea e prinţesa Trubeţkoi. Şi ăia au început să râdă şi au spus: dar unde ţi-e coroana? /râde/ Dar până la urmă a reuşit să plece.

- După ce v-aţi întors…

- Ne-am întors în ’45, în aprilie.

- După aceea ce impresie aţi avut: această şcoală Gusti mai exista în jurul şefului?

- A fost un fel de agent de legătură. Adică toţi gustiştii se cunosc şi sunt prieteni.

- Şi după război această legătură s-a mai păstrat?

- S-a păstrat şi după război. Bineînţeles că unii erau mai legaţi, alţii mai puţin. Golopenţia, săracul, a intrat repede în puşcărie. Vulcănescu la fel.

- Mai târziu şi Retegan. Cred că a fost în lotul lui Golopenţia. Herseni a făcut parte din această grupare?

- Nu, eu pe Herseni nu l-am văzut niciodată. Stahl a fost. Paulică de câte ori vine în ţară vine să-l vadă pe Mihai.

- Se mişcă ca şi cum ar avea 30 de ani.

- Da, dar el îşi face ceva la păr, aşa că te înşeală puţin. Dar mişcările le are foarte uşoare şi foarte rapide. Arată mult mai tânăr.

- Cu Neamţu aţi păstrat legătura?

- Da, dar nu ştiu pe urmă unde s-a pierdut şi el.

- A intrat şi el la puşcărie pentru Pătrăşcanu, dar nu avea legături atât de puternice.

- Când mă gândesc câtă suferinţă a putut să se adune în aceşti ani de comunism. Am citit foarte mult din cărţile care s-au publicat, şi e îngrozitor. E aproape insuportabil de citit…

- Acum apar foarte multe, aproape că se ajunge la saturaţie. Cartea recent publicată a lui Stelian Tănase[3] n-am citit-o încă, dar nevastă-mea spune că trebuie citită…

- O carte care mi-a plăcut mie foarte mult, fiindcă mi-a dezvăluit nişte situaţii, cartea lui Nichifor Crainic, Alb şi negru se cheamă, primul volum. El povesteşte, începe cu frageda copilărie, cum învăţătorul a văzut că merită să meargă mai departe, cum a insistat pe lângă tată-său să-l dea la seminar aici la popi, pentru că era gratis şi primea şi îmbrăcăminte, cum l-a adus tată-său cu căruţa, desculţ, şi el şi-a pus bocancii în picioare numai când a oprit în faţa seminarului, cum a terminat seminarul… E foarte interesant să vezi, cum se făcea o carieră de ţăran. Ţăran sărac, nu ţăran mijlocaş.  Ţăran sărac. Când a terminat seminarul şi a vrut să meargă la facultate, şi-a dat seama că nu poate merge. Că n-are haine. Tatăl lui care avea doi cai şi făcea cărăuşie, şi-a vândut caii ca să-i cumpere un costum şi o cămaşă de domn…

- Relativitatea bogăţiei şi sărăciei.

- El s-a ridicat efectiv de la picioarele goale în praf şi a fost profesor, şef de revistă, scotea „Gândirea”… A fost un intelectual, în orice caz.

Interviu realizat în 1998.

The post „Toti gustistii se cunosc si sunt prieteni” appeared first on Cooperativa G.

Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2012, 411 p., ISBN: 978-606-588-270-6.

Florenţa Lozinsky

An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XI, 2013, p. 421–434

În istoria sociologiei româneşti, în dicţionare, în monografii şi studii, Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost abordată din perspectiva metodei monografice, a teoriei cadrelor şi manifestărilor, a descrierii campaniilor monografice şi a prezentării celor două monografii: Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică şi Drăguş – un sat din Ţara Oltului, prima în coordonarea lui H. H. Stahl, iar a doua în aceea a lui Traian Herseni.

Volumul lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, pe care-l consemnăm, plasează, pe de o parte, în fundal, problematicile enunţate mai sus şi, pe de altă parte, aduce în prim plan raporturile Şcolii sociologice de la Bucureşti cu grupările politice interbelice; mai precis, se analizează comprehensiv relaţia dintre omul de ştiinţă şi omul politic, întrucât „această carte se înscrie într-un efort de revizitare lucidă a interbelicului, importantă pentru prezent, nu doar pentru trecut” (p. 7).

Cartea este structurată în următoarele şase capitole: I. Dimensiunea politică a sistemului gustian  „Sociologie-Politică-Etică”;  II.  Institutul  Social  Român  „incubator”  al  omului  politic; Tehnocratul Gusti şi instituţiile puterii în anii ’30; IV. Grupuri în Şcoala sociologică de la Bucureşti; V. Orientări şi reorientări politice ale discipolilor; VI. Naţionalismul gustian – Ştiinţa naţiunii, la care se adaugă o serie de subcapitole care descriu modul de evaluare a autorului şi dorinţa sa de a fi cât mai clar în prezentarea Şcolii sociologice „între carlism şi legionarism”.

Punctele principale ale sintezei se află în numeroasele cărţi de istorie orală despre şcoala gustiană ale  profesorului  şi  sociologului  Zoltán  Rostás,  care compun  o  veritabilă  bibliotecă  de reconstituire a Şcolii sociologice de la Bucureşti pe teme şi reprezentanţi. De fapt, la origine, lucrarea lui Antonio Momoc a fost chiar teza sa de doctorat, scrisă sub coordonarea profesorului Zoltán Rostás, cel care, de altfel, semnează şi Prefaţa lucrării.

Discursul lucrării Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism are mai multe niveluri: unul sociologic, centrat pe scrierile lui Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi, şi un altul de reconstrucţie istorică a faptelor, bazat pe cele mai recente sinteze istoriografice şi pe memorialistică. Aceste două niveluri sunt însumate într-un stil agreabil cu cel al sociologiei politice, constituit din prezentarea grupărilor politice româneşti şi europene şi descrierea atitudinilor politice ale lui Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi: Dumitru Cristian Amzăr, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu.

De la început, sociologia gustiană nu este privită ca sociologie rurală, sociologie monografică a satelor, ci ca un proiect şi o realitate organizaţională, la a cărei timonă s-a aflat constant Dimitrie Gusti, al cărui ideal didactic a fost să-i atragă pe studenţii studioşi spre cercetarea socială, o cercetare pusă în slujba modernizării societăţii româneşti, eminamente rurală în anii interbelici.

Antonio Momoc percepe opera lui Dimitrie Gusti ca pe „un sistem unitar”, în sensul că savantul sociologiei monografice înţelege sociologia în conexiune cu politica şi etica. Sub aspectul biografiei intelectuale şi a profilului de gânditor, Dimitrie Gusti este înfăţişat ca un sociolog european, inspirat de Ferdinand Tönnies şi Émile Durkheim, dar şi de Auguste Comte, de la care a preluat „socio-craţia”, „adică socializarea democraţiei pe bază de personalitate”, întâlnindu-se astfel cu teoria elitelor ca personalităţi sociale a lui Saint-Simon. De asemenea, Gusti a avut afinităţi faţă de Marx, atitudine critică faţă de Weber, l-a respins pe Lenin şi l-a aprobat pe Mussolini, în plan pragmatic fiind adeptul monarhiei sociale ca tendinţă de dezvoltare politică şi economică a societăţii româneşti.

Datorită acestui adevăr doctrinar, „sistemul gustian a fost compatibil de la bun început cu doctrina culturală a lui Carol al II-lea”. Dimitrie Gusti a identificat naţiunea cu ţărănimea, iar „Carol al II-lea se va promova drept apărătorul social al celor de jos, al ţărănimii române”. Dimitrie Gusti l-a şi numit pe Carol al II-lea drept „Regele ţăranilor”.

Institutul Social Român, creaţia organizaţională cea mai importantă a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii sociologice de la Bucureşti, are două perioade distincte de manifestare: cea din prima jumătate a perioadei interbelice, când dezbaterile s-au organizat „deasupra disputelor dintre partidele politice”, şi cea de-a doua, spre sfârşitul anilor ’30, când „conferinţele ISR s-au specializat şi s-au închis pe secţii şi nu au mai cunoscut ecoul public din deceniul anterior”, aceasta datorită politicii carliste a lui Dimitrie Gusti.

Un „produs” organizaţional al Institutului Social Român a fost  Legea Serviciului Social. Serviciul social a fost creat „pentru cunoaşterea ţării cu ajutorul cercetărilor monografice asupra tuturor satelor şi oraşelor”. Miza serviciului social a fost „intervenţia culturală la sate pentru cultura sănătăţii, cultura muncii, cultura sufletului şi cultura minţii”. În subordinea Serviciului Social s-au aflat şi publicaţiile „Căminul cultural”, „Curierul echipelor studenţeşti”, devenit din 1939 „Curierul serviciului social”.

Ca om politic, Dimitrie Gusti a activat în Partidul Naţional Ţărănesc, simţindu-se confortabil „în relaţia cu aripa naţionalistă transilvăneană” a acestuia. La nivelul sociologiei politice, discursul lui Antonio Momoc se desfăşoară progresiv şi cumulativ, atât în definirea omului politic Dimitrie Gusti, cât şi a profilului politic diferenţiat al discipolilor acestuia. Au fost radiografiate şi grupurile politice din anii ’20 şi ’30, într-o viziune bine documentată, atât pentru politicile româneşti, cât şi pentru cele europene. Ni se dezvăluie şi competiţia dintre Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară, în care regele recurge la dictatură pentru a bloca ascensiunea acesteia. În acest context, politica rurală a lui Dimitrie Gusti a servit „interesele politice şi de imagine ale monarhiei”. Discipolilor lui Dimitrie Gusti, Antonio Momoc le consacră câteva biografii bine realizate, din care aflăm că acţiunile lor au fost călăuzite şi de multă pasiune în „disputele culturale şi ideologice ale vremii”.

Lucrarea pune accent pe situarea Şcolii sociologice de la Bucureşti în context social şi politic şi ne înfăţişează „naţionalismul gustian” cu expresia lui sociologică: „ştiinţa naţiunii”. Acesta este prezentat astfel: „Naţionalismul lui Dimitrie Gusti, Octavian Neamţu şi Anton Golopenţia, angajaţi în cadrul Fundaţiei Culturale Regale după 1934, nu este unul antisemit sau xenofob. Aceşti sociologi insistă pe cultivarea etnicului românesc cu accent pe tradiţia populară, pe limba română curată extrasă din cultura orală şi pe istoria naţională a marilor personalităţi care îl prefigurau pe voievodul Carol al II-lea. Naţionalismul gustian ajunge la sfârşitul anilor ’30 instrument al propagandei regelui Carol al II-lea” (p. 348).

În cele din urmă, deşi a făcut politică, sprijinindu-l pe Carol al II-lea, imaginea ultimă a lui Dimitrie Gusti în viziunea lui Antonio Momoc este cea a unui „tehnocrat”, care a susţinut educaţia „la sat pentru construcţia armonioasă, organică a naţiunii române”.

Sub aspect ştiinţific, lucrarea lui Antonio Momoc este utilă nu numai pentru perspectiva veridică pe care o oferă asupra raportului dintre omul de ştiinţă şi omul politic în Şcoala sociologică de la Bucureşti, ci şi pentru că ea se constituie într-un reper pentru investigarea raportului dintre ştiinţă şi politică prezent în întreaga sociologie românească, atât în perioada comunistă, cât şi în cea postcomunistă.

Vezi si:

• Regele taranilor. Gusti si MONARHIA SOCIALA
• “Capcanele politice ale sociologiei interbelice” la emisiunea lui Dan C. Mihailescu, Omul care aduce cartea
• Recenzie Paul Cernat la volumul “Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Scoala gustiana intre carlism si legionarism”
• Book review: Antonio Momoc, The Political Snares of Interwar Sociology: The Gusti School Between Carlism and Legionarism

The post Recenzie: ”Capcanele politice ale sociologiei. Scoala gustiana intre carlism si legionarism” appeared first on Cooperativa G.

„La un moment dat eu m-am supărat foc”

GHEORGHE RETEGAN

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

vezi PARTEA I si PARTEA A II-a

- Am impresia că, totuşi, cercetarea sociologică din România, cercetarea concretă  a fost sistată, din ’47 până în ’57… zece ani?

- Nu, nu, nu…

- În ’48 încă mai era…

- Nu, nu, nu.

- Nici măcar atât?

- Nu, nu… Vorbesc când s-a reluat. S-a reluat în ’54, la Direcţia Centrală de Statistică. Nu vă dau o chestie certă, dar cred că Manea Mănescu a fost cel care a reluat-o. El a vrut ca prin aceste cercetări să sprijine anumite cifre ale statisticii, că el era încă director general la statistică atunci. Şi atunci a venit la Direcţia Centrală de Statistică – era Direcţie Centrală acuma – echipe de cercetare, cu funcţionarii Statisticii. Şi o conducea Eugen Barát…

- Când aţi amintit de Institutul Central de Statistică, m-am gândit imediat la Barát. Îl cunosc, a fost profesor la ASE şi a fost consilier…

- A fost director general adjunct la Statistică… Nu, întâi a  fost directorul statisticii agricole, şi în această calitate a condus el echipele. Fiindcă eu, când am mers prima dată să inspectez echipele astea, l-am luat cu mine pe Barát. Zic, hai să vedem ce se hotărăşte şi pe urmă ce se potriveşte. Şi am mers la Mădăraşul de Câmpie. Lângă voi. Madaras, în Mureş…

- A, pe Valea Mureşului, acolo…

- Pe la Band, nu pe Valea Mureşului, e ieşit de pe Valea Mureşului. E pe la Band.

- Spre Câmpia Transilvaniei, da?

- Spre Câmpia Transilvaniei, dar tot puţin mai spre est. Sunt nişte dealuri pe acolo. Ăştia erau majoritatea secui, dar vorbeau româneşte destul de bine. N-am avut nevoie să aducem translatori, să vorbim prin translatori cu ei. Şi am mers cu Barát acolo. Şi, mă rog, nici nu voiam să-l scot, fiindcă lui îi plăcea, şi el ştia mai mult decât simpla statistică sau economie agrară…

- Ştiţi de ce? Indirect a fost gustian!

- Aşa e, el vorbea de lucrările lui Gusti, şi aşa mai departe…

- Indirect, prin Venczel, de care se tot pomeneşte, dar pe care dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. El a fost foarte bun prieten prin ’38-’39 cu Venczel, care  a fost un gustian sută la sută. A murit gustian în ’72. Şi Barát colabora la aceeaşi revistă unde a fost şef Venczel. Era foarte tânăr atunci…

- El era de la Turda sau de prin Câmpia Turzii de undeva, Barát… Şi am stat atunci la Mădăraş, şi aveam obiceiul să fac şcoală cu ei. Prima şcoală am făcut-o la Academia de Studii Economice, că n-aveam sală unde să-i strâng pe toţi, şi unde lecţiile astea de cercetare le dădeam eu. N-am lăsat pe nici unul să…

- Dar cuvântul de sociologie nu se pronunţa?

- Nu, cercetare monografică. Aşa era indicaţia. Al doilea an l-am făcut aici, lângă Bucureşti, într-un fost castel, care era acum şcoală de horticultură sau agricultură, nu ştiu. Şi pe Barát l-am adus tot ca profesor. A mai fost şi Mihai Pop şi mulţi alţii. N-am putut în schimb să-l pun pe Stahl sau pe Neamţu…

- Stahl era încă pe listă neagră atunci, adică pe linie moartă…

- Era mort. Fiindcă îl pensionase.. Aşa se întâmplase, adică v-am spus, exista… nu ştiu ce-a făcut cât eu am fost închis. Şi nici nu l-am întrebat niciodată. Dar în ’56 l-a scos la pensie. Şi atunci, din câte ştiu eu, şi ştiu bine, el a scris o scrisoare lui Miron, care  încă era în Biroul Politic, că în ’57 a fost scos. Şi Miron l-a primit, la Consiliul de Miniştri. El i-a scris lui  Miron în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, când era Chivu Stoica preşedinte de Consiliu. L-a primit. Şi atunci i-a dat lui Miron primul volum din Sociologia satului devălmaş. Şi Miron i-a făcut contract, a vorbit la Academie – nu mai ţin minte, cine era preşedinte… poate că era Joja, poate că era Murgulescu, nu ştiu… Nu ştiu bine[1]. Şi a făcut contract cu Stahl, pe primul volum. Şi i-a avansat şi o sumă de bani. Şi asta sigur că l-a ajutat. Pe urmă a venit angajarea la noi cu opt sute de lei, a continuat cu volumul doi… A făcut şi asta. Pe urmă s-a înfiinţat la Academie, cam când Miron începuse să-şi refacă situaţia – dom’le, eu nu ştiu cum se numeşte, fire-ar al naibii să fie… Şi nici nu are importanţă – unde el era acolo[2], făcea secretariat, consilier parcă… Dar nu avea titlul de consilier, ceva aşa… M-a invitat el acolo, să fac contract cu ei pentru o lucrare privind populaţia. I-am dat planul, ştii. Pe urmă m-am răzgândit, nu mă încurc cu Academia, că nu… Între timp Stahl a scos cele trei volume din Sociologia satului devălmaş. Dar din cauză că a fost scris în etape, nu se prea leagă, ştii…

- Bine, vorbeam de reluarea cercetărilor şi cursurile făcute cu Barát şi cu Pop şi ceilalţi pentru…

- Pentru pregătirea lor. Măcar… Domnule, măcar abecedarul să-l ştie. Ei nu ştiau. Nu făcuseră sociologie în viaţa lor, sau cercetare de felul acesta. Şi atunci luam de la catedră, din învăţământul superior, lectori, asistenţi – mai departe nu veneau, dar lectori, asistenţi veneau -, şi localnici. Eu ţineam să lucrez cu ingineri agronomi de acolo mai mult decât să iau de aici. Sau medicul. Îl prefer pe medicul de acolo decât să iau un medic de aici. Şi-i aduceam pe ăştia. Scriam secretarului de la raion, de propagandă sau cu ce era, nu ştiu ce, şi-i ceream, şi el trimitea. Şi luna asta de zile aveam mâncare, dormit gratuit. Şi drumul nu costa nimica. N-avea cum să dea haine, cum ne-a dat Mihai Pop prima dată, nu? După aceea, cu foarte multă severitate şeful de echipă îi controla în fiecare seară, aveau discuţii în fiecare seară.

- Aţi impus o severitate mai mare decât Mihai Pop…

- Mai mare, fiindcă ştiam buclucul, că dacă-i las liberi… Şi aşa n-am reuşit să obţin de la toţi… Am obţinut materialul brut. Dar nu redactarea. Atunci redactarea trebuia s-o facă şeful de echipă sau altul, de specialitate. Pe urmă a venit dandanaua cu atacurile în „Lupta de Clasă”.

- Ce atacuri?

- Împotriva cercetării monografice şi a mea.

- Când a fost asta?

- În ’59. A fost o coaliţie. Materialul a fost semnat de trei inşi: Bochiş, era din Sfântu Gheorghe… Covasna… mă rog, Mureş… Nu ştiu exact.

- Nu am auzit numele ăsta niciodată. Ce a fost?

- Era activist la C.C. sau ceva de genul ăsta. A dispărut pe urmă. Era venit de la Moscova. De el a fost semnat, de Spiridon şi Părăluţă…

- Părăluţă?

- Părăluţă, am vorbit noi de ţiganul ăsta. Şi Spiridon, care – idealul vieţii lui – ca elev şi ca student – era să se facă călugăr. Cretin!  /râde/ Dar a fost primul – şi pe urmă s-au coalizat alţii, din Institut -, primul dintre ei care şi-a cerut scuze a fost Spiridon. A venit la mine şi în birou, faţă de toţi, a zis că s-a greşit şi aşa mai departe…

- Dar peste câţi ani?

- Doi. Doi sau trei. A zis să facem cumva să-l numească cercetător principal sau nu ştiu ce. Acum era secretar al organizaţiei de bază. Dacă era să-l facem, îl făceam de atunci. A fost scos din funcţia de şef de secţie ilegal, fiindcă nu exista nici o decizie, domnule… Dar, zic, te rog, eu te înţeleg foarte bine şi, oricum, îţi mulţumesc pentru gestul pe care-l faci, dar nu e cazul, zic. Ce ai văzut atunci – acum vezi altfel… Omul evoluează… Se dezvoltă, evoluează… Nu era rău, şi eu l-am ajutat pe urmă. A devenit chiar expert la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Se descurca greu cu planul. Preşedintele comisiei era Murgescu, iar Murgescu era şi aici, şi acolo, şi dincolo, şi-l lua pe bietul Vasilică… Vasile Spiridon. I-am spus, lasă. Domnule, că facem noi.

- Ei, aici ar fi important să ştim cine a inspirat acest articol, nu cine l-a scris…

- V-am spus! V-am spus, l-aţi uitat. A venit de la Moscova Părăluţă.

- A, da, dar nu putea să inspire el…

- Da, dar au fost două… A fost întâi cu profesorul de la Agronomie care a zis, uite cât scrie un cercetător principal de la secţia de cercetări monografice, şi uite cât scrie un cercetător agrar. Ăla scrie douăzeci de pagini pe an, şi ăsta scrie o carte întreagă. Şi ce fel de raţionalitate este în planul ăsta? Deci, secţia de economie agrară a fost prima care a sărit.

- Nu a fost şi un atac mascat împotriva reînvierii sociologiei?

- Nu.

- A fost o pură chestie de institut…

- Exact, de institut. Ceva râcă aveau ăia de la Filosofie. Cu Breazu. Îl ştii pe Breazu?

- Da, da, Marcel.

- Marcel… Mai trăieşte? Ăsta a fost stomatolog, domnule, f… /râde/ Pe cuvântul meu! Dar cumnat cu Miron! Şi ăsta era veşnic nemulţumit că cercetarea monografică este la Institutul de Cercetări Economice, în loc să fie la Filosofie. Cred că a ajuns director adjunct sau director? Cred că era director adjunct, că director era Joja. Şi şi-a trimis în alea două campanii oameni de la Institut, ca să participe la asta… Şi una dintre cercetătoarele astea de la el, de pe la Mediaş de origine, fiică de învăţător dintr-un sat de lângă Mediaş, a zis: “Tovarăşe, vezi că noi am venit aici să-ţi furăm ştiinţa!” “Fato, fur-o cât mai repede, dar însuşeşte-ţi-o bine!” Era şi  Culea…

- Haralambie…

- Da, venit cu ea, ei doi au fost. Pe urmă a venit şi Chepeş, trebuie să-l ştii…

- Cum să nu, Gheorghe Chepeş…

- El a ajuns mai târziu şeful laboratorului de cercetări sociologice de la…

- Urbanistică.

- De la Proiect-Bucureşti, sau cum se numea. Bine, dar, săracu’, cu ăsta ce poţi să faci, domnule?! Învăţase el la Moscova, mă rog, ce-a învăţat acolo. El a fost tâmplar sau mecanic, eu ştiu ce dumnezeu a fost…

- El a făcut filosofie, dar mai mult politică socială a făcut.

- Da… Şi asta nu era rău, domnule. Chepeş. Nu! Eu îmi dau seama că fără dumneata şi oamenii ăştia pe care-i ai lângă dumneata, sectorul nostru – nu ştiu ce sector avea el la Filosofie, nu ştiu, sociologie sau… nu ştiu – nu poate face nimica. Zice, dumneata nu te muţi de aici acolo, că e inutil… Cu Culea şi cu Mureşan – Mureşan o chema pe fata aceea – n-ai ce face… Şi m-a pus să fac un material cerut de „Voprosî Filosofii” de la Moscova, cu aceste cercetări din România.

- Şi a apărut?

- Nu. Nu, nu. Miron n-a… Am şi scrisoarea lui Miron, o ţin şi acuma. Pe cuvântul meu! E prima scrisoare primită de la el în care nu-mi zice “Dragă Reteganule”, cum îmi zicea el, ci “Tovarăşe Reteganu”. “Tovarăşe Reteganu, materialul este foarte bun, este perfect marxist…”, mă rog, zice el acolo, dar părerea mea e să mai intervii… De ce n-au trimis materialul la Moscova, când eu l-am predat pe urmă lui Chepeş să-l ducă la Institut? Nu ştiu. Dar acuma ştiu, adică de mult, de vreo 10-15 ani ştiu. Aveam o rezistenţă foarte serioasă, efectiv. Era Ioanide – nu ştiu dacă ai auzit de el… În sfârşit, erau 3 sau patru care probabil că nu-şi găseau vocaţia în filosofie sau nu ştiu ce, ci în cercetarea monografică, şi omul vrea acolo. În ’58, cam când eram eu – deci în iulie – cu şcoala de pregătire aici lângă Bucureşti, la castelul acela, se ţine organizaţia de partid pe toată Academia. Toate institutele de cercetări, cu membrii de partid şi cu nu ştiu ce, prezenţi acolo. Conducea Ţugui – nu ştiu dacă ai auzit… Era adjunctul lui Răutu la secţia de propagandă. Acest Ioanide ia cuvântul în şedinţă, şi începe să spună: “Cercetarea monografică, aşa cum este condusă de Reteganu de la Institutul de Cercetări Economice… Zice: “Ia stai, domnule… Lasă-l pe Reteganu! Ăla o să răspundă…”

- Cine, Ţugui a intervenit?

- Da. “Ăla o să răspundă singur. Nu trebuie să vorbeşti dumneata în numele lui! Spune despre dumneata!” Nu ştiu peste cât timp toţi ăştia s-au curăţat din… nu? Înainte de a mă scoate pe mine, s-au curăţat ăştia. Aşa că dacă aveam, numai pe ăştia-i aveam, din Institut şi de alături. Institutul v-am spus unde era şi imediat pe şoseaua Pintilie… Cred că şi azi e acolo. E casa lui Iorga.

- Da?

- Da, sigur.

- Nu, nu… Vă referiţi la Institutul Iorga?

- Nu la Institutul Iorga, domnule. Este clădirea lui Iorga, unde şi-a trăit ultimii ani de viaţă. Proprietatea lui era. Acolo a rămas biblioteca lui, îmi spunea Culea. Vorbea de Iorga, de biblioteca lui din subsol. Îmi pare rău că nu m-am dus acolo cu sacul să iau. Deci ea putea fi salvată, şi ar şi fost salvată, dar în primul rând… iar ăsta, Părăluţă nu mă urmărea pe mine, domnule. El era secretarul ştiinţific al Institutului, nu? Nu mă urmărea pe mine. El urmărea postul de adjunct la Murgescu. Ştia că este vulnerabil politic, nu? Şi-i mai trebuiau şi nişte greşeli ideologice. El avea ceva subliniat din „Contemporanul”. Şi m-a chemat, şi mi-a spus, “Domnule, uite, spune că Murgescu ţi-a dat îndrumări greşite, că dumneata ca subaltern…” Întâi că nu mi-a dat nici un fel de îndrumare, cum să-l acuz pe om? Dacă mi-ar fi spus, fă aşa, nu cum zic eu… “A, dumneata eşti prea mândru, nu se poate discuta…” nu ştiu ce. Deci era conflictul ăsta intern, erau şi ăia, vecinii de la Filosofie care râvneau… În a doua cercetare a venit un italian, profesor de  sociologie la Genoa, cred. Numele îl am eu pe undeva, cu soţia, şi fusese profesor la o universitate din Brazilia, câţiva ani de zile. El ştia ceva, citise probabil undeva despre cercetarea lui Gusti. Şi auzise – cum auzise, nu ştiu – e adevărat că scriau ziarele, şi eu am scris câteva articole în ziare despre cercetările astea monografice…

- Ale lui Gusti?

- Nu, nu. Ale noastre. Şi m-am trezit cu el la Institut, cu nevastă-sa, membru al Partidului Comunist Italian. Şi mă cheamă Murgescu, şi-mi spune, uite, a venit… nu Spinelli, altfel îl chema, dar tot cu „S”, să se documenteze în problema asta, şi să vadă la faţa locului cum se procedează, şi aşa mai departe. Dar, zice, stai că o să vină şi Breazu… Breazu era la Filosofie.

- Da. Era director? Nu era director…

- Nu era director, era subdirector sau director adjunct sau cum dracu’ se chema. Şi acum de când căzuse Miron, îi mai scăzuse şi lui scaunul mai jos. Arcurile s-au lăsat. Domnule, ce am eu cu Breazu, domnule. Ştiam cine este, cumnat cu Miron, stomatolog, dar nu… Însă nici nepoliticos n-am fost. Şi, zic, când are loc discuţia asta? Eu nu stau la discuţie cu nici un fel de străin, dacă nu este protocolul Academiei aici. Protocol de Securitate. E Breazu, nu e, eşti dumneata, nu eşti dumneata, nu mă interesează, să fie protocolul aici, să asculte cu urechile lui. Şi am făcut totdeauna treaba asta. Cât m-am convins că nu e nevoie. Când mi-a recomandat Mihai Pop pe cineva, zic, “Nene Mihai, mai mergi la Institut?” “Da.” “Acolo ne întâlnim, şi să fie protocolul de faţă.” Pe cuvântul meu! Nu vreau să stau. Şi acum, dacă mă întreabă, vine în vizită cineva, vino să stai de vorbă cu cutare: “Da, dar acolo, unde trebuie, şi cu… Nu mi-e de mine, că ce-o să-mi facă mie, dar am copii…

- Şi a venit italianul.

- Da, am discutat, i-am dat materialul – apăruse materialul ăla al meu în „Probleme economice”, un studiu, pretind că e un studiu -, l-am dat şi pe acela, şi l-am dus la Dioşti. Cred că ţi-e cunoscut numele ăsta? Ţi-a vorbit Stahl despre el. E un sat peste Olt. Ăsta a ars, domnule, într-un incendiu, cea mai mare parte a satului a ars. Gusti l-a reconstruit, dar pe baze moderne. Cu lumină electrică, mă rog, anumite tipuri de case, însă nu tot, fiindcă o parte a scăpat. Şi el fusese cercetat… şi cred că şi nenorocitul ăla de Focşa a fost pe-acolo. Nu acum, atuncea. Şi am zis, ia să vedem, domnule, ce sa întâmplat în satul ăsta după aia. Şi acolo l-am dus să vadă cum se lucrează, cum… nu ştiu ce. Dar dacă n-ar fi fost această competiţie internă şi cu ăsta…

- Cu Breazu?

- Cu Breazu, nu? Puteam merge mai departe cu cercetarea. Adică nu erau… De aceea a fost posibil ca mai târziu să ia, fiindcă nu existau forţe împotrivă. Uite, ţi-am vorbit de Perieţi. Dar nu ţi-am spus anumite lucruri cu Perieţii. A fost citat Perieţiul şi în documente de partid. Sigur, niciodată nu s-a spus numele meu. Când s-a făcut Congresul mi se pare, cu ocazia terminării cooperativizării, Răutu a citat un paragraf mare despre felul cum se prezentau Perieţii în epoca…

- Burghezo-moşierească…

- Aşa. Dar n-a spus…

- De unde a luat…

- Da… N-a spus, uite cum scrie un cercetător sau mă rog… Nu mi-a părut rău. Lumea ştia cine a scris. Mai e unul. Băran, îl ştii?… Vasile Băran.

- Adică reporterul acesta, scriitorul.

- Da. Era la „Scânteia” atunci… Sau la „Lupta de Clasă”.

- La „Scânteia” a fost, mi se pare, şi acum e la „România Literară”.

- Nu, dar cred că era şi la „Lupta de Clasă”. Atunci era la „Lupta de Clasă”. S-a dus la Perieţi, ca să publice în „Lupta de Clasă” un studiu – dar era deja lichidată cercetarea monografică. Uite, a spus Retegan aşa… Am şi vorbit la telefon cu el. Gata-gata era să-i spun: bă, nu te duce tu, lasă-mă pe mine să mă duc, că eu ştiu ce a fost în ’39… Să facă altfel materialul. Pentru el a fost un fel de reportaj.

- Da, da, sigur. Bine, se poate face pe lângă presă orice în materie de ştiinţă, fiindcă presa nu suplineşte nici pe departe…

- Nu, evident nu. Dar despre asta s-a vorbit, nu existau forţe anti, ştii? S-au pierdut oamenii, dragă! Ăştia şase, zece pe care i-am avut pe lângă mine, s-a dus fiecare în treaba lui. Unul s-a dus la statistică, altul s-a dus în provincie, alţii pe la Ministerul Sănătăţii, unul nu ştiu unde.

- Practic după desfiinţarea secţiei monografice de la Institutul de Cercetări Economice, până când a fost lipsa asta totală de cercetare?

- Domnule, cred că până în… Nu ştiu, dar bănuiesc, că până prin ’65. Atunci Miron îşi refăcuse situaţia, fusese numit profesor, pe urmă parcă şi director general în Ministerul Învăţământului[3], cam aşa ceva, şi a început, cu Slatina, cu Braşov, cu Bacău.

- De ce nu aţi intrat în această… hai să zic aşa, horă nouă cu sociologia?

- Am să-ţi explic. Dar vreau să-ţi relatez altceva, că pe urmă ai să înţelegi. În 1965 primesc o hârtie scrisă de la Bugnariu. Decanatul… Universitatea, nu ştiu ce, vă invită la o şedinţă, în ziua de cutare, în vederea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice. Anexăm proiectul. Domnule, mă uit la proiect. Era exact schema Institutului de Ştiinţe Sociale al României, aia din anii ’38-’39. Viziunea aia a sociologiei, se potrivea cu momentele respective, se încadra într-o organizaţie de stat, într-o structură de stat într-un anumit fel. Păi, ce au făcut ăştia aici e ceva îngrozitor, domnule! Erau vreo sută şi ceva de cercetători, domnule, douăsprezece secţii… paisprezece secţii… Dai la un institut, la un centru de ăsta paisprezece şefi de secţie, nu ştiu câţi de sectoare şi aşa mai departe. M-am îngrozit, pe cuvântul meu! Concepţie complet greşită! Acum, eu ştiam. Nu era a lui Bugnariu, că el habar n-avea de sociologie. El ştia ceva marxism-leninism, altceva nu… Mă rog, i-am lăsat. În dreapta lui Bugnariu era Herseni. Eu ştiam bine că planul era al lui Herseni şi nu al lui Bugnariu. Câteva cuvinte a spus Bugnariu, şi-n rest a luat cuvântul Herseni,  şi a zis şi el… Nu erau mulţi, vreo zece cincisprezece…

- Cine? Vă mai aduceţi aminte?

- Nu-mi aduc aminte, dar probabil că era Caramelea… Aţi auzit numele?  Vasile Caramelea îl cheamă. Un om foarte blând, dar el atâta ştie câtă ştie, şi mai multă nici nu vrea să ştie, nici nu pretinde că ştie. Zice, măi Gheorghiţă, cum zici, tu aşa facem noi, că tu ai experienţa lumii ăsteia, noi nu ştiu ce socoteală… Bun, bine, Vasilică… Ştii ce, Vasile, lucrarea asta pe care o cere Mâciu, spune-i că nu se poate face cu noi. Cel puţin trebuie să fie cinci-şase inşi care să-şi dea seama cum se face o  sociologie a lui Gusti, o lucrare despre sociologia lui Gusti, văzută de generaţia treia, nu? Ori, nu suntem atâţia. Cu Marin-Dunăre, cu unul care n-a văzut sociologie, domnule, curs de sociologie în viaţa lui, pe cuvântul meu…

- Cine, Dunăre?

- Nu… Raţiu! Ăsta a fost învăţător, la Beclean, pe Someş, acolo de lângă mine. A fugit încoace, a devenit legionar, directorul căminului de la Institutul de Agronomie, ca învăţător, dar legionar. Pe urmă a venit la Statistică. Şi i-am zis, măi Raţiu, tu ce vrei să scrii în povestea asta? Zice, despre Serviciul Social. Ăla n-are nimic cu sociologia, Serviciul Social, dă-l dracului… Murise Neamţu, prin optzeci şi doi, cred. Dar asta era prin optzeci şi doi, optzeci şi trei cu Mâciu. Şi ăsta, nu, nu poate să facă aşa ceva, şi aşa mai departe. Dar din păcate…

- Dar Neamţu în 1978 a murit.

- Mă rog, murise în orice caz. Zic, dacă ar trăi Neamţu, să scrie el, are cum să privească înapoi la cum trebuia să fie organizat Serviciul Social, atunci înţeleg, dar de ce ăsta? În plus el nu ştia să scrie, n-a scris nimic în viaţa lui… Cum l-a chemat Gheţie să participe la discuţii – nu ştiu. În sfârşit…

- Am ajuns la Decanat…

- Da. După ce am predat hârtia acolo, zic: “Domnule decan, ideea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice este foarte bine venită. I se simte lipsa, şi e un curent acuma pentru… E în regulă…”

- În vara anului ’65 a fost “reabilitată” sociologia, iar asta probabil s-a petrecut  toamna.

- În toamnă era, da, că începuseră cursurile, era spre sfârşit, eu peste câteva luni am plecat la CNCS. S-a înfiinţat CNCS pe 1 ianuarie, ’66 şi asta era în toamna lui ’65. Zic, uitaţi-vă, planul ăsta este… Nu-l acceptă nimeni, absolut nimeni. Nici măcar rectorul dumneavoastră n-o să-şi pună semnătura pe el. Sau cel de la Academie, este membru corespondent al Academiei. Nici acela de la Academie – Murgulescu era preşedinte – ăsta cântăreşte banul aşa cu… n-o să accepte. În plus, este – dacă nu se supără nimeni – este retrograd. De ce mai umblaţi cu secţii în cercetarea modernă, chiar contemporană, asta e o treabă absolut retrogradă. Atunci Herseni ia cuvântul şi spune, da, zice, Reteganu vorbeşte despre o concepţie foarte modernă astăzi, în care nu există secţii, ci există colective mobile, care fac o cercetare, se desfac, se constituie cu altele, şi fac altă cercetare, şi aşa economisesc şi oameni şi bani. Nu poţi să faci un grup de 120 de inşi, este imposibil! În sfârşit… Am mai discutat, am mai zis, am mai adus argumente, cutare, dar ei au rămas amândoi pe… Dovadă că nu s-a înfiinţat nici un centru de sociologie, decât mai târziu când a venit Miron cu el. Dar fără Herseni, fără Bugnariu, fără tot ce era acolo. Se pare că de acolo a rămas totuşi ceva: Matei. Nu ştiu, dacă-l ştii pe Matei? Alt cirac al lui Stahl. Alt cirac, alt elev de al lui Stahl.

- Cirac?

- Cirac însemnează cel care duce servieta… /râde/ Da. Fost comisar de poliţie. Fost comisar de poliţie.

- Înainte sau după?

- În ’45-’46-’47, nu? Dar ăla a ştiut cum să rezolve.

- Dar studii de sociologie a avut?

- Are, are. Şi încă e arţăgos şi ăsta! Deci s-a înfiinţat pe urmă centrul ăsta, cu alţi oameni, cu Drăgan în frunte. Acuma cine e?

- Drăgan. Dealtfel e foarte uşor să conduci sociologia acuma.

-  Când am  plecat de la ASE le-am dat două fete, sau aşa ceva. Una a plecat în Grecia, acum am auzit că e în Canada, şi cealaltă cred că s-a dus în Israel. /râde/ Acum e o întrebare. Zice, „era mult mai bine ce făceam noi acolo decât ce facem aici.” Ei, şi pe urmă ce a făcut Miron, nu ştiu…

- Dar Miron nu v-a chemat?

- Nu. Şi nici nu m-aş fi dus.

- Nu?

- Nu. Am rupt-o cu sociologia. O fac pentru mine, acasă. Mă gândesc la ea şi… Dacă astăzi cineva m-ar chema, şi ar spune, domnule, ia centrul ăsta, şi să-l activizăm, să-l punem să lucreze, nu? – aş zice, aduceţi-mi un băiat bun încoace, lăsaţi-mi-l două luni de zile să-l învăţ şi, dacă vreţi, eu îi rămân antrenor, pe margine, pe tuşă. Dar să mă apuc să… Poate că ştii, dar eu tot o să ţi-l spun, că dacă nu ştii, să ştii. Miron ăsta, că este încăpăţânat… corect. Că unii îl considerau sau îl consideră prost, asta nu este aşa. Cred că ei confundă prostia cu îndoctrinarea. Adică omul este aşa, nu vrea să depăşească marginea. El putea să facă sociologia mult mai puternică, dacă nu se ţinea de litera… De ce literă mă ţin, domnul Zoltán? De litera unui om care a scris acum 160 de ani, sau 100 de ani? Care a judecat capitalismul acela, pe care l-a cunoscut el, şi care nu se mai potriveşte deloc, dar deloc! Păi ce a păţit Pista Varga, Varga Pista…

- Nu Pista a fost, ci Eugen, Jenő.

- Jenő.

- Evghenii, cum ziceau ruşii.

- El când a auzit… Ce, ăsta-i capitalism ce judecăm noi aici? Asta însemnă altceva. Şi l-a dat Stalin jos. L-a dat cu fundul de pământ. Dar cartea e tradusă în româneşte. Dacă vreţi s-o citiţi…

- Ştiu, ştiu, am văzut-o. El a prevestit prăbuşirea totală a capitalismului când a izbucnit criza din ’29-’33… Ei, uite cum s-a prăbuşit!

- Era însă Miron şi foarte mândru. Extraordinar de mândru.

- Şi am impresia că nu prea ştia să-şi aleagă oamenii.

- Mă gândeam ieri la doi oameni. La el şi la altcineva. Acela trăieşte. Prin urmare mă scuzi că nu… Pe cuvântul meu de onoare, dacă aceşti doi ştiau să-şi aleagă colaboratorii. Sau intenţionat îi alegeau aşa. Cei mai răi! Cel care trăieşte, are posibilităţi să numească şefi de instituţie. Pe cuvântul meu, din rău în mai rău. La Institut, Miron cât a fost acolo s-a înconjurat numai de ăştia… Ştii vorba veche, omul sfinţeşte locul. Dacă pun un dobitoc acolo, apoi dobitocie iese, dă-o dracului, nu? Singura activitate la care m-a invitat Miron, probabil cu un anumit scop, nu ştiu care… Era la Facultatea de Filosofie, acolo, la Drept, un seminar de sociologie săptămânal sau la două săptămâni odată, nu-mi aduc aminte… Nu ştii? Ţinea şi invita… Trebuia să facă el odată o expunere, faimoasa lui concepţie sau teorie a societăţii tributale. Asta trebuie să fi auzit…

- Da, cum să nu.

- N-am înţeles absolut nimic din expunerea care a făcut-o, că ne-a purtat din Asia Centrală până în Peru. Fusese recent în Peru şi constatase el acolo. Ei, dă-o naibii de treabă… Teorie pe care nu i-a primit-o nimeni.

- Adică de ce teorie a lui? Treaba asta s-a dezvoltat foarte mult şi în Apus, dar mai ales în URSS, dar Stalin i-a măcelărit pe toţi, dar efectiv. Cei care au pronunţat termenul de mod de producţie asiatic şi au deviat de la linia sclavagism – feudalism – capitalism: la perete! A scris Stahl despre treaba asta. Infinit mai documentat.

- În 1971 sau 1972 ajunge vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Miron. Şi ne ducem la porumb. De la Consiliul de Stat, de la CC, care era vizavi de unde era Consiliul de Stat şi el în calitate de secretar al CC era…

- Unde? La porumb?

- La porumb… La cules de porumb…

- Adică să rupeţi…

- Da, păi sigur, ştiuleţii.

- Da?

- Chiar ne duceam din partea biroului organizaţiei de… Consiliul de Stat şi CC-ul de vizavi, erau patru-cinci autocare, şi le încărca cu schimbul, o zi unul, o zi altul şi aşa mai departe. Şi de la Secretariatul CC venea un secretar să supravegheze, mă rog. Şi într-o zi i-a venit lui rândul. Am mers, nu ştiu, vreo douăzeci de kilometri până la un IAS, spre Mărcuţa încolo, nu ştiu pe unde, şi când am ajuns la capătul parcelei – era el. Mă vede, şi-mi spune, vino puţin. Fusese numit recent şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Eu m-am bucurat. I-am zis că, domnule,  demografia n-are ce să caute la Bodnăraş. Bodnăraş, de câte ori a strâns Comisia Naţională de Demografie, de câte ori discutam eu cu el, totdeauna, domnule… românul mănâncă prea multă carne, românul nu ştiu ce dracu’, românul se… şi aşa mai departe. Domnule, ce are asta cu demografia? Asta o ştia, asta o spunea. Să vină Miron, cu el cel puţin m-aş putea înţelege. Şi întreb eu, ce mai este, cum mai e, şi zic, îmi pare bine că aţi fost numit aici la noi, fiindcă e cazul ca să ia demografia, s-o conducă, s-o coordoneze cineva care ştie despre ce e vorba. Zice, acuma cine e? Zic, Bodnăraş. Nu, zice, am atâta respect şi nu ştiu ce faţă de ce a făcut el pentru partid, pentru ţară, pentru nu ştiu ce, încât eu nu pot să fac aşa ceva. Dacă însă tovarăşul secretar general, preşedinte al Consiliului de Stat va face o nouă repartizare a unităţilor din subordinea Consiliului de Stat, ministere şi nu ştiu ce, şi îmi va da demografia – da. Dar eu să cer… S-a apucat şi a lucrat şi el cât a lucrat cu noi, rupea şi el, de la 8 până la 12, 4 ore, pe urmă s-a lăsat. Era rău bolnav de inimă. Eu n-am ştiut niciodată, aşa a şi murit dealtfel. El avea de ce să fie mândru. Ca fiu natural al lui Murgoci, avea de ce să fie mândru. Ştiai? Bastard. Voiam să-ţi vorbesc de Murgoci, şi aşa mi-am adus aminte de chestia asta cu Miron, că la un moment dat a început să scrie Miron Constantinescu-Murgoci. Probabil i-a spus cineva, lasă dracului chestia asta, că a doua oară n-a mai apărut Murgoci. Dar a ţinut să se ştie că… Şi când i-a făcut prima prezentare în „România liberă”, la prima candidatură a lui de deputat, i-a apărut în „România liberă” o prezentare a lui, ce a făcut, ce a dres, fiu natural al lui Murgoci… E adevărat, s-a născut în gară la Chişinău, în tren sau aşa ceva…

- Dar la Arad a crescut ca copil, nu?

- Da. El ştie… ştia foarte bine ungureşte. Mama lui era secretara lui Murgoci, şi Murgoci fiind ori deputat – deputat cred că era, nu era aşa în vârstă să fie senator -, Parlamentul nostru s-a evacuat, şi de la Moldova spre Odessa. În trenul în care mergea Murgoci cu ea – ea l-a născut pe domn’ Miron. Şi voiam să-ţi vorbesc despre Murgoci în legătură cu instituţionalizarea asta a sociologiei. Ieri n-am dezbătut-o, n-am prezentat-o ca o problemă în sine, dar sunt multe de spus aici, şi plan, şi direcţii de orientare, şi personal stabil, şi aşa mai departe, dar putem trece peste ele. Dacă vreţi odată, să le ştiţi pentru dumneavoastră, puteţi să veniţi… Ei, el a reuşit în România, şi mi se pare că pe plan european, să instituţionalizeze pentru prima dată un domeniu de cercetare ştiinţifică.

- Cine?

- Murgoci – Institutul de Geologie al României, şi l-a instituţionalizat pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor. Nu exista alt minister la care să-l ataşeze. Nu ştiu dacă se chema chiar aşa, dar în orice caz, n-avea unde. Şi acest Institut, nu ştiu dacă… nu se poate să nu fie, cercetare geologică există, dar a fost prima unitate de cercetare instituită, cu cadre, cu fonduri, cu echipe de cercetări şi aşa mai departe. Fiindcă tot ce exista atunci şi ce a existat până la ’40, a existat pe lângă universităţi sau în cadrul universităţilor. Fie seminarul pe care-l făcea, fie un laborator pe care-l făcea – cum era seminarul lui Gusti, seminarul organiza cercetarea, şi el totdeauna vorbea de seminarul lui. Dar Gusti a năzuit să facă din sociologie o instituţie stabilă. Experienţa pe care el a câştigat-o cu procesul ăsta de a instituţionaliza sociologia, a început-o atunci, cu asociaţia şi cu asta, şi s-a concretizat mai mult după Goicea, după primele cercetări efectuate. I-a folosit foarte mult. Când în ’46 a înfiinţat acel Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică pe lângă Academie – n-avea unde să-l aşeze. Dacă luaţi schema de organizare a acestui centru – este la mine pe undeva, o carte publicată de Academie, în care se arată ce s-a făcut în primul an de funcţionare a acestui Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică -, dacă luaţi această carte cu schema… Că unii oameni care au fost acolo ca secretari de comisii, au ajuns preşedinţi la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice înfiinţate în ’66. Veţi vedea că este aproape o identitate de unităţi.

-Da, dar oficial nu s-a  recunoscut originea.

- Niciodată nu s-a spus! În ’66, când am fost numit acolo la Consiliul ăsta, mi s-a dat sarcina să fac şi o istorie a cercetării ştiinţifice în România. De aici ştiu de Murgoci, altfel n-aş fi ştiut cu geologia şi cu toate chestiile astea, că doar n-o să ştiu şi ştiinţe de felul ăsta… Sigur că era un ogor nedesţelenit, n-aveam nici un studiu, singurul care-l aveam era raportul ăsta al Consiliului de la Academie, din ’47 sau poate ’48… În ’48 cred că a fost tipărit, dar care nu făcea istoria cercetării ştiinţifice în România. Că nu începe cu Murgoci, să spunem, a existat şi înainte de Murgoci. Am dus la capăt partea de istorie. Ea trebuia să aibă – lucrarea – două părţi. Prima era această istorie, şi a doua expunerea primului program unic de cercetare ştiinţifică în România. Adică cele douăsprezece – unsprezece, că a douăsprezecea era comisie de coordonare – trebuiau să-şi prezinte planul pe cinci ani, ştiţi? Când am primit asta… prima parte de istorie îmi aparţine cuvânt cu cuvânt. Partea a doua, când am primit de la comisii rapoartele lor, nu era decât o înşirare de teme şi probleme incluse în plan. Deci nici un fel de sinteză. Deşi în nota pe care am dat-o fiecărei comisii am spus, prezentaţi direcţiile, şi nu prezentaţi teme şi probleme. Poate că nici n-au înţeles, cred că mai bine procedam dacă făceam un instructaj verbal decât să le dăm… Fiindcă le dădeam posibilitatea să vorbească. Ei bine, prima parte am dat-o. Şi o mare personalitate din ziua de astăzi a venit la Consiliu, şi eram într-o şedinţă. Roman, preşedintele[4], şi ceilalţi vicepreşedinţi – eu participam întotdeauna la şedinţele acestea – şi intră ăla în birou, acolo unde se ţinea şedinţa, şi zice, tovarăşe preşedinte – atunci nu era aşa de mare, era numai secretar -, am dat sus prima parte din cercetarea ştiinţifică. Să vă spun cuvintele lui. Zice: “Nici Parisul n-a văzut o asemenea lucrare! Şi se cere şi partea a doua.” Şi el pleacă. “Văd că ţineţi şedinţă” şi pleacă. Mă întreabă Roman, cum stai cu partea a doua? Zic: Domnule, eu nu o pot face, atât timp cât n-am decât astea, o înşirare de teme şi de probleme. Erau şi preşedinţii de comisii, şi vreo 4 sau 5 vicepreşedinţi, şi secretarul general, Dudaş, care a plecat ambasador…

- Traian Dudaş?

- Traian Dudaş, da, ăsta de la Oradea. Zic, n-aveam cum să fac, trebuie să mă apuc şi eu, să iau tot planul fiecărei comisii şi să-l citesc eu pe direcţiile principale… Este posibil aşa ceva? Să fac treaba asta pentru unsprezece comisii îmi trebuie unsprezece luni. Bun. Şi s-au răzgândit, domnule. Dacă au văzut ăia despre ce e vorba, au zis ia să lăsăm în pace cercetarea asta ştiinţifică! Istoria ei. S-o lăsăm noi până… Eu am sărit în sus când la aniversarea a 120 de ani de la înfiinţarea Instituţiei Centrale de Statistică am fost chemat, zice, fă o comunicare, se citeşte în şedinţa plenară, în faţa participanţilor, şi arată cum a evoluat. Domnule, asta are o sută douăzeci de ani de existenţă, nu? În afară de ministerele de interne, finanţe, a bisericii şi nu ştiu mai ce, nici una nu are atâţia ani de existenţă. Dar ăia au putut trăi aşa cum erau, pe când asta a fost supusă schimbărilor guvernului. Când veneau liberalii priveau Institutul de Statistică într-un fel, o împingeau spre agricultură şi nu spre industrie, să nu-şi bage nasul acolo, să vadă ce e cu capitalul şi astea, veneau conservatorii, dincolo,  şi directorii generali se schimbau tot aşa. Până când, în sfârşit, în 1891-1892 s-a ajuns la fixarea unei osaturi bune, trainice, care a funcţionat exact până în 1919. În 1919 ce a zis ăla care era director general, şi fusese director general înainte de război? Ia să facem noi acum pentru toată România! Şi face Direcţia Generală a Statisticii României, lege – Lege! -, face la Cluj o Direcţie Regională, la Cernăuţi alta, la Chişinău… Să aibă ăia statistica lor, şi s-o facă prin ei… Peste un an sau un an şi jumătate îl dă afară pe ăsta, şi numeşte ca director general pe fostul lui director adjunct, subdirector, cum se numea atunci. Domnule, patru ani i-a trebuit ăstuia ca să facă harcea-parcea toată Direcţia Centrală de Statistică! Pe cuvântul meu! Harcea-parcea, domnule! Nu mai rămăsese absolut nimic!

- Cine a fost primul, cine a fost subdirectorul?

- Domnule, /râde/ dar de ce te interesează? Păi era Colescu primul director… Leonida Colescu. El a fost şi înainte de război. De la 1895 a fost tot director până în 1919 sau 1920. Şi atunci, dacă a văzut ce face, guvernul liberal a văzut că ăsta vâră statistica industrială în primul rând, financiar… Mă rog, toate, comerţ, aşa cum se cerea. E adevărat că înainte de război erau foarte puţine date de statistică industrială, şi multe diagrame, tot pe agricultură. Şi pe ăsta l-a dat jos şi l-a pus în locul lui pe unul I. Teodorescu, Ion Teodorescu, doctor în economie politică. Şi ălalalt era doctor în economie politică, din Germania, ăsta de aici, de la… poate de la noi – nu ştiu dacă aveam doctorate atunci -, dacă nu, probabil din Franţa. Patru ani s-a căznit ăsta până a făcut harcea-parcea. Şi i-a mai trebuit doctorului Manuilă încă vreo cinci sau şase ani… nu, zece, ca să centralizeze! Adică s-o repună în structura aia care dăduse…

                                                *

- Şi eu am venit cu câteva întrebări pregătite, dar…

- Sper să aveţi Dumneavoastră, că eu nu mai am prea multe să vă spun. Dar, asta ţin neapărat să lămuresc, fiindcă Gusti a fost acuzat, şi nu vreau să pomenesc alte nume, decât numele lui Petre Andrei.  Care a fost primul lui elev, şi primul pe care el l-a promovat, şi i-a cedat catedra de la Iaşi. Acuzat că ar fi fost influenţat, şi ar fi luat metoda monografică de le Frédéric Le Play. Dacă vă uitaţi în cursul de sociologie al lui Andrei, veţi vedea acolo scris că a împrumutat de la Le Play metoda asta monografică. Eu am citit lucrarea lui Le Play, Muncitorii europeni, Les Ouvriers européens, şase volume, în care prezintă situaţia unor familii de muncitori, începând cu Urali şi terminând cu Vestul Europei, ţările principale. Aşa, pe baza bugetelor de familie…

- Mi-aduc aminte din cursul de sociologie, perfect.

- Da?

- Cu Ion Aluaş am făcut istoria sociologiei.

- N-am putut să găsesc nici atunci, la epoca aceea, când l-am citit, şi nici acum, de când îmi răscoliţi dumneavoastră amintirile astea, nici un fel de împrumut de la unul la celălalt. Adică, e adevărat, în special la început, Gusti făcea bugete de familie, dar acesta era un instrument alături de celelalte instrumente, pe când la Le Play a fost singurul instrument pe care el l-a putut face foarte repede. Aşa că, după părerea mea, acuzaţia asta de care cred că nu se mai face astăzi caz, nimeni nu mai stă să zică că Gusti a preluat metoda monografică de la Le Play. Nu. Le Play a văzut într-adevăr ca unică metodă de a studia viaţa de familie, bugetul de familie. Acolo se reflectă, nu? Dar numele de monografie nu i-a venit de la Le Play, i-a venit de la monos, “unu” în greacă, adică el studia un sat, şi faza următoare, cum v-am spus, am trecut la zonă. Dar de aici a venit denumirea de monografie. Sigur că aşa, împrumuturi şi astea…

- În istoria ştiinţelor sociale nu se poate spune că eu am descoperit ceva anume care nu are antecedente sau similitudini.

- Da. Acuma vedeţi că rămâi totuşi surprins de unele afirmaţii care se fac uneori. Un american, un sociolog din America, care a detectat în cartea lui Gurvitch – eu îi spun aşa, nu pronunţ franţuzeşte, fiindcă era rus, nu… Afirmă în cartea aceea, când prezintă sociologia americană, că sociologia americană este în impas. Asta le nivelul anului ’45. Cartea a apărut în 1946, şi el trebuie să fi scris totul în ’45, spun eu. Că se găseşte în impas, şi nu are altă soluţie decât cercetarea directă. Adică, exact ce spunea Gusti. Dar asta fără să-l menţioneze pe Gusti, fără nu ştiu ce. Szabó în materialul de care v-am vorbit îl acuză pe american, numai că eu n-am citit la Szabó asta, adică am citit, dar o ştiam, fiindcă primisem cartea din Franţa, cele două volume ale lui Gurvitch, de fapt sub redacţia lui Gurvitch. Şi citisem acolo, şi m-am crucit, cum este posibil, când în America se publicaseră… Philip Mosely publicase despre metoda lui Gusti[5], ajunseseră şi cărţile lui, avea două cărţi în franceză tipărite Gusti[6], nu se poate să nu fi ajuns. Şi să faci o astfel de afirmaţie, fără să menţionezi e cam… Dar nu pot, pot să-l acuz de ignoranţă, dar nu de furt. Dacă stai bine şi te gândeşti, dom’le, cum poate trăi o sociologie, cum poate? Ce trebuie să vadă? Grupuri umane, nu? Societatea. Păi, trebuia să mergi, nu mai faci ca Tönnies sau Leopold von Wiese sau chiar Durkheim, care se baza mai mult pe sociologia primitivă, decât pe… Chiar şi în Diviziunea muncii sociale unde face el faimoasa separaţie între societatea, cum îi zicem astăzi arhaică sau agrară, sau tradiţională şi societatea… el de fapt face împărţirea după solidaritatea dintre indivizi, dacă este mecanică  sau…

- Organică.

- În monografie facem această separaţie, distingem între tipul de societate tradiţională sau agrară, şi cea modernă. Caracteristicile demografice sunt complet deosebite la cele două societăţi. Şi mai distingem faza de tranziţie demografică, cum o numim noi, trecerea de la o natalitate foarte ridicată şi o mortalitate tot atât de ridicată, la inversul lor, la scăzute amândouă. Dar, între ele există stadiul ăsta premodern, în care una, natalitatea, rămâne ridicată, dar mortalitatea, datorită evoluţiei medicale, medicamentelor diferite care s-au inventat în ultimii 50 de ani, mortalitatea scade foarte mult. Şi atunci ai acea explozie demografică, pe care amicul meu, domnul Stahl, o vedea şi prin secolele XVII-XVIII, şi prin Ţările Române. /râde/

- Aş vrea, să revenim: anul universitar ’39-’40 nu v-a ţinut tot timpul în  armată, nu?

- Nu, în octombrie am fost desconcentrat, şi m-am dus acasă, am stat două săptămâni sau aşa ceva, şi pe urmă am venit şi am continuat în ’39-’40, am continuat regulat, am frecventat, am dat examenele. Sigur, fără Vianu. Tot anul doi nu m-a primit la examen.

- În acest an, anul doi, care a fost atmosfera în jurul sociologiei după desfiinţarea Serviciului Social? Practic nu era nimic instituţionalizat, era doar catedra.

- Seminarul şi catedra. Trebuie să vă spun că existenţa Serviciului Social şi a Institutului Social Român printre colegii mei n-a avut o răspândire. A fost efemeră. A fost înfiinţat în 1939, prin primăvară, şi a fost desfiinţat în octombrie sau noiembrie. În noiembrie, cred. A fost o durată foarte scurtă, efemeră. Opinia creată în facultate în jurul lui Gusti şi a sociologiei lui, a seminarului, deci în jurul lui ca persoană şi a seminarului ca acolo unde se lucra, şi unde scria: “Aici gândul se gândeşte, şi fapta se trăieşte”.

- Cine a zis asta?

- Karl Marx. Da, da! Întrebaţi-l pe Stahl, pentru că el este autorul acestei… o hârtie scrisă acolo, pe perete, la seminar. O să-şi aducă aminte Stahl de asta! /râde/ Deci, nu a influenţat cu nimic. Adică, nu s-a văzut un recul, o retragere din jurul lui Gusti. Cei care au considerat că vor face sociologie, au continuat să facă.

- Perspectivele sociologiei ca atare…

- N-au scăzut absolut cu nimica. Dimpotrivă. Aş putea să vă spun… N-am vorbit nimic despre asta, fiindcă n-am ajuns cronologic unde spuneţi dumneavoastră. Dar fiindcă mi-a venit în minte, vă spun. M-am întors la începutul lui ’42, în ianuarie, de la Valea Hoţului, să-mi dea – că era sesiune atunci şi în ianuarie. Din cauza războiului era sesiune toamna, în ianuarie şi iunie. Şi până la urmă se dădea oricând veneai de pe front, puteai să te prezinţi la examene, şi chiar la licenţă. Nu-mi aduc aminte de ce Marin-Dunăre a venit la Bucureşti înainte de a veni eu, nu-mi aduc aminte. Fiindcă noi atunci eram numai doi, a venit unul care făcea istorie, Stoianovici, şi eu. Şi l-am găsit pe Marin-Dunăre la Bucureşti. Când a venit, şi de ce a venit, nu ştiu.

- Aţi fost împreună la Valea Hoţului?

- Da. Ştiu că îi spuneau moldovenii de acolo Marin-Dunăre Măşcatul…

- De ce?

- Fiindcă era gras şi cu fălci mari. Acuma nu mai e aşa! /râde/ “Măşcat”, după moldoveni era “mare”, “voinic”. Spunea un moldovean care gătea pentru noi: “da’ mult mai mănâncă măşcatul ăla!” /râde/ Când m-a văzut Gusti, a spus, bine că ai venit să ne ţii o conferinţă, o prelegere la seminar, cu ce te-ai ocupat acolo? Şi i-am spus, “dom’le, m-am ocupat cu familia sovietică şi cu problema demografică”. Atunci dădusem eu pentru prima dată cu ochii prin demografie. Aceea practică, fiindcă cea teoretică mai văzusem cărţi tipărite de Institutul Central de Statistică… “Dom’ profesor, da’ e cam greu, e război…” “Nu, nu, tu spune ce-ai văzut.” Şi Marin-Dunăre cu „ştiinţă de carte” sau aşa ceva, că el se ocupase de problema aceasta spirituală, ăştia toţi de dreapta vedeau numai spiritualitatea românească. Şi Focşa şi-a făcut teza de doctorat, dacă şi-a făcut-o, cu spiritualitatea românească. Ce-o fi scris el acolo? Şi a anunţat atunci, că lecţia viitoare, sau ora viitoare Marin-Dunăre şi Reteganu o să vorbească despre problemele acestea. A fost foarte multă lume, nici nu m-am aşteptat să fie atâta lume. Era această necesitate de a cunoaşte ce e acolo. A fost o perdea, o cortină, nu? Atâta ţin minte, că, după expunere a venit Răcoasa, care era considerat de toată lumea comunist, şi m-a felicitat pentru „obiectivitate”. /râde/ Ceea ce am considerat eu atunci că e cam puţin, dar mă rog… Pe Marin-Dunăre nu l-au felicitat, fiindcă el făcuse atunci primul gest de reconsiderare a atitudinii lui politice. Şi a cam exagerat toată această acţiune de alfabetizare pe care au dus-o. Şi am dus-o şi noi, nu? S-a văzut şi din babele de 90 de ani ştiutoare de carte… /râde/  În sfârşit…

- Deci în anul universitar ’39-’40 sociologia nu a suferit vreo pierdere de prestigiu.

- Nu. A continuat.

- Şi-n vacanţa de iarnă ’39-’40 aţi mai făcut ceva?

- Nu.

- Şi în vara lui ’40?

- Păi, am fost concentrat. Odată ce s-a terminat sesiunea din iunie, automat, aveam ordinul de chemare la mine, adică cel cu care ni se dădea bilet de călătorie. Şi am avut surpriza că nu trebuia să mă prezint la Gherla, unde fusese unitatea la care eu mi-am făcut practica de elev-plutonier – ăsta era gradul cu care am terminat şcoala -, ci la Oradea. Se desfiinţase unitatea din Gherla, şi se înfiinţase la Oradea un regiment de artilerie fortificată, deci eram pe linia fortificaţiilor. De fapt, eu cu obuzierele eram în spatele liniilor de fortificaţie. Şi nici măcar n-am avut ca să spun aşa, satisfacţia de a fi în sat, că era la şase kilometri sud de Oradea, nu-mi aduc aminte numele satului, foarte aproape de Băile Felix. Ne duceam în fiecare zi după-masă, soldaţii, de la două la patru la Băile Felix, care erau pustii, efectiv pustii, era în ’40, se simţea, nu? Şi ne duceam să facem baie caldă. N-am avut satisfacţia să stau în sat, ca să cunosc satul. Poate aş fi făcut ceva. Dar aşa n-am făcut nimic. Pe urmă, imediat după august, am fost lăsat la vatră.

- Deci, nu v-a prins la baterie Dictatul?

- Ba da.

- Dar a fost la 30 august.

- Da, dar am trecut frontiera, noua frontieră, şi de acolo ne-a lăsat, pe cei care aveam domiciliul stabil în Transilvania de Nord, ne-a lăsat la vatră, şi m-am dus acasă, mi-am luat hainele, şi tot ce am avut, şi am venit aici în Bucureşti. Am călătorit foarte greu.

- Cred că era aglomeraţie mare.

- Foarte mare. Mă rog, n-am stat mult, fiindcă am fost, cum v-am spus, trimis de Ministerul de Externe, în septembrie-octombrie, pe noua frontieră româno-maghiară, pentru a rezolva unele accidente de teren. Casa a rămas în România, grajdul şi pământul dincolo, şi avea nevoie ţăranul de „igazolvány[7]” ca să meargă să dea mâncare la vite, care erau dincoace. Eu am rezolvat-o.

- Şi cum se rezolva asta în practică?

- Discuţii cu ei, cu ceilalţi, cu ungurii.

- Se făceau şi schimburi de gospodării?

- Nu ştiu. E posibil, dar eu n-am asistat la aşa ceva. Trebuie să iei în considerare faptul că n-am fost decât de la sud de Oradea, până la Gilău. Gilău era dincolo. Deci era un sat care era vizavi de Gilău. Şi acolo la Gilău am avut discuţii mai multe, fiindcă acolo era o cooperativă forestieră, era un mare depozit de cherestea în Gilău. Cooperativa venise dincoace, dar depozitul rămăsese acolo, şi acuma bătălia era… Ungurii aveau mare lipsă de lemn, şi n-au vrut să cedeze, iar eu n-am putut să fac nimica, era o problemă care trebuia soluţionată altfel. Ei, şi cam tot în epoca aceea m-a chemat Golopenţia, şi mi-a spus să fac toate satele din Năsăud şi din Someş, până la linia Dej. Situaţia lor, populaţie distribuită pe naţionalităţi.

- Dar pe hârtie, nu pe teren.

- Pe hârtie. Era tipărită lucrarea, eu trebuia numai să scot… Şi am întrebat, de ce trebuie asta? Şi a venit un senator ungur, nu-i ţin minte numele, cu o propunere. Că n-au cale ferată spre Secuime.

- Ştiu că trebuia luat autobuzul între două staţii, pentru a ajunge de partea cealaltă.

- Da. Şi ei au făcut propunerea ca noi să le dăm partea asta, şi ei ne dau din Năsăud şi din Someş echivalentul. Asta nu mai era… Asta era o acţiune politică, ca să zic aşa, nu mai ţinea nici de sociologie, nici de statistică. Statistica putea să furnizeze elemente. Au intervenit factorii politici, care au spus că orice fel de tranzacţie de genul acesta înseamnă a accepta Dictatul de la Viena. Şi era exact aşa.

- Dictatul de la Viena a fost într-un timp acceptat de guvernul lui Carol.

- Păi, a fost semnat, nu?

- Aţi studiat chestiunea aceasta, care ca studiu era  foarte interesantă, nu?

- Precum au fost şi celelalte două. Când a ocupat Iugoslavia, i s-a spus lui Antonescu, uite Banatul sârbesc. Şi asta era chiar în sărbătorile de Paşti, fiindcă în noaptea de Înviere am fost chemat la birou, să facem o situaţie cu satele din Banatul sârbesc. Noi n-aveam decât recensământul din ’30, sârbii nici nu mai făcuseră pe urmă… Au făcut în ’920 şi în ’930.  Pe urmă… Şi am fost chemaţi la birou, să facem lista satelor. Directorul general era rudă prin alianţă cu Maniu, era nepotul lui Maniu. Şi Maniu a plecat în chiar dimineaţa zilei de Paşti, în ’41, la Predeal, că era acolo Antonescu, la Predeal, şi i-a spus că a lua Banatul sârbesc de la sârbi în situaţia asta echivalează cu a pierde nu doar Timişoara, ci şi Reşiţa. Şi atunci a renunţat. Fiindcă Tito s-a răzbunat pe unguri că au luat părticica aia, a luat dublu, sau nu ştiu cât a luat.

- S-a răzbunat altfel, cu populaţia…

- A, i-a alungat dincolo. Tot aşa a fost şi năzdrăvănia asta cu Macedonia, provocată de cei de dreapta. După ce a căzut şi Grecia, o aripă de dreapta de la noi, nu erau legionari, nu mai aveau la Antonescu nici un fel de credit în momentul acela. Dar erau cei de dreapta care erau ancoraţi bine în diplomaţie, în guvern, şi aşa mai departe…

- Mulţi macedo-români, nu?

- Nu! Aveam la Institut un macedo-român, Constante, el are şi trei volume scrise, Românii de peste hotare, cred, în care a strâns toate studiile care s-au publicat şi de români, dar şi de străini mai ales despre macedoneni.

- Şi se găsesc la Biblioteca Academiei?

- Sigur că da. E un nume uşor de ţinut minte, din două motive.

- Despre asta se poate vorbi.

- Desigur, nu e nimic secret în treaba asta, carte publicată, şi o am şi eu… Era salariat al Institutului, şi avea trei fete. Cea mare n-a fost căsătorită niciodată, nu ştiu dacă mai trăieşte. Cea mijlocie a fost căsătorită un număr de ani, nu ştiu câţi, cu Belu Zilber[8], despre care am mai discutat noi. Cea mică, cea mai frumuşică dintre ele, a fost căsătorită cu Grigore Moisil, matematicianul. Nu ştiu dacă a rămas căsătorită cu el, dar în orice caz, în ’44 era.  Cea mijlocie era Lena Constante, aceea care desena în stil simbolist. În primul an de apariţie al Sociologiei Româneşti făcea ea coperta, desena ea ţărănci care dansau, sau ţărănci care torceau. În orice caz era cunoscută ca foarte bună pictoriţă. Şi a fost implicată în procesul Pătrăşcanu, i-au dat 17 ani, a făcut 17 ani, şi apoi a fost eliberată, după care s-a stabilit, mi se pare, la Predeal. Eu în orice caz n-am mai văzut-o de atunci, din timpul războiului. Ei, el a iniţiat această acţiune, tot în zilele acelea, de reconstituire a Macedoniei. Partea de la sârbi putea fi luată oricând, partea de la greci putea fi luată oricând, mai rămânea problema cu bulgarii. Şi aici iar am intra în discuţii cu bulgarii ăştia, care nu ne iartă din ’913, nici astăzi nu ne iartă, să ştii. Şi acum iar să intrăm în discuţie cu ei, cu bulgarii?

- Ei au fost aliaţi cu nemţii…

- De la început! Noi am fost, ca să zic aşa, luaţi de nazism, de Hitler. Dar ei au fost de acord cu nemţii.

- Şi în primul război.

- Eu am cartea lui Poincaré, am dat-o băiatului, s-o citească şi el, fostul prim-ministru, unde el descrie, pe baza documentelor de la Ministerul Afacerilor Străine şi Consiliului de Miniştri, situaţia Balcanilor din 1912. Ea ajunge exact, când se termină cartea, când începe România acţiunea din ’913. Dar despre asta el nu mai vorbeşte, ci numai despre ’912. Cred că este cea mai bună carte, în care un om, dacă o citeşte cu atenţia, înţelege ce s-a întâmplat atunci în Balcani. Sigur că şi aşa era iluzoriu să faci o Macedonie din trei bucăţele, chiar dacă din punct de vedere etnografic şi al originilor, al limbii şi aşa mai departe, ei erau una. Totuşi, geografic nu ţinea. Trebuia să încaleci trei state, şi să le pui, nu? Motivul de disensiune dintre bulgarii şi sârbii de astăzi, bucăţica asta de Macedonie. Erau bucuroşi grecii în momentul ăla să facem aşa ceva, nu? Dar cum? N-avea nici un acces la ei, trebuia să treci prin Bulgaria sau să ocoleşti pe la Belgrad ca să ajungi la Skopje. Nu, nu era posibil! Dacă ar fi ascultat Antonescu, şi să nu treacă Nistrul, cred că era altă situaţie.

- Ăsta a fost norocul finlandezilor, care s-au oprit unde trebuia.

- Dar a mai fost şi cealaltă parte, fiindcă acum se ştie, asta nu-i o noutate, că ruşii preferau să discute cu Antonescu decât să discute cu civilii. Şi se ştie că au discutat. Dar Antonescu s-a ţinut tare de Basarabia, care a fost cumpărată cu nişte pungi de aur.

- N-a vrut să se lege de numele lui pierderea… Am deviat puţin de la anul ’40.

- Ei, eu deci am plecat în ’40…

- S-au făcut statisticile, acelea la cererea lui Golopenţia…

- Şi după aceea mi-am dat examenele, şi am plecat la regiment, în ’40, şi am stat până toamna târziu.

- Şi aţi lucrat pentru Golopenţia după ce v-aţi întors de la regiment.

- Sigur, sigur. Nu ştiu cum îl cheamă pe senator… Vorbea aşa de bine româna, mă rog, era un senator de acolo, din Ardeal. S-a şi scris. Nu mai ţin minte în ce revistă am citit acţiunea asta a lui.

- Anul şcolar ’40-’41 a debutat în plină dictatură legionară. Cursul de sociologie s-a suspendat de la bun  început?

- Nu, deloc.

- Deloc?

- Deloc. Stahl ţinea seminarul în continuare, Herseni ţinea conferinţe, el era conferenţiar, ţinea Sociologia rurală, şi seminar. Avea şi curs, şi seminar. Şi Gusti ţinea cursul. Încă nu se întâmplase nimica. Pe urmă a fost vorba să-l dea pe Gusti afară, cu introducerea măsurilor rasiale…

- Asta prin iarnă?

- Toamna era. Când m-am dus la Herseni să discut împreună cu Gusti, când l-am pus în dilema aceea. V-am povestit-o.

- Da, da ar fi bine să revenim.

- Eu am stat puţin la facultate în epoca aceea, pentru că luasem postul de secretar general de redacţie la ziarul „Excelsior”, un ziar economic. Apărea săptămânal, şi eram tot timpul ocupat. Eram singurul care citeam articolele, şi aveam obligaţia să prezint articolele redactorului şef, Ion Veverca, v-am vorbit despre el. Şi el decidea dacă se publică, sau nu se publică, sub semnătură. Că nu era un ziar de reportaje, era un ziar ideologic. Adică, făcea o anumită politică, chiar dacă toată redacţia era de stânga, cu excepţia lui Vereş, popa Vereş, toţi ceilalţi erau de stânga, totuşi nu se… Mi-aduc aminte de un incident care s-a produs atunci.  M-am trezit într-o dimineaţă cu o adresă de la cenzură, la ziar. Şi am desfăcut plicul, nu am dus niciodată materiale la cenzură. Nu consideram… nu ştiu… Aşa am considerat eu că n-am de ce să le duc la cenzură. Dar am publicat eu o ştire, pe care culegătorul de la tipografie a dat-o cu litere mari, cu verzale. Am fost surprins eu când m-am uitat a doua zi că a apărut această ştire cu litere mari.

- Nu dumneavoastră dădeaţi indicaţii pentru caractere?

- Ba da.

- Şi atunci?

- El a făcut-o intenţionat. Ce ştire era? Atunci se făceau acele faimoase preluări de întreprinderi cu capital anglo-american, sau francez, sau belgian, olandez şi aşa mai departe, şi ştirea asta pe care eu o primisem de la Ministerul Industriei şi Comerţului anunţa tocmai că un mare complex forestier din Munţii Retezat, Motru, partea aceea a Olteniei, a fost preluat de consorţiul nu ştiu care, italo-german. Şi scrisoarea de la cenzură îmi punea în vedere că dacă mai tipărim ştiri de felul acesta, va fi suspendat ziarul.

- Se  făcea în  secret?

- Sigur. După apariţia acestei ştiri, a venit la mine un ziarist, american  zicea el,  ca să mă întrebe dacă nu mai am şi alte ştiri similare. Şi era Aurel Popa redactor, care a pus degetele pe buze, să tac, chiar dacă mai am, să nu spun. Că nu ştii cu cine ai de-a face. Şi ziaristul a plecat foarte dezamăgit că nu i-am spus.

- Tot în această perioadă a fost problema cu legionarii, că aveaţi  salariu…

- Nu. Bursă. 3500. Publicată în ziare. Şi fiindcă eu aveam salariu de 8500 de la ziar, şi cum s-a organizat recensământul populaţiei din aprilie ’41, iar Mihai Pop era coordonator pe municipiul Bucureşti, m-a luat şi pe mine la secretariatul Comisiei pentru Bucureşti. Şi primeam şi de acolo 4500 pe lună, şi cu 8500 făcea 13000. Şi atunci am considerat că nu e corect din partea mea să primesc şi bursă, când alţi studenţi erau în lipsă. Şi am făcut o scrisoare către Comitetul Legionar, sau nu ştiu cum îi spunea, care distribuia bursele – că nu le mai distribuia consiliul profesoral -, în care am spus că renunţ la bursă. Şi am fost chemat acolo. Am să vă povestesc episodul cu ţigara şi cu pălăria. Să mă întrebe dacă nu cumva renunţarea asta la bursă se datoreşte faptului că ei le distribuie, adică sunt antilegionar, şi de-aia refuz bursa. Şi eu am spus, nu, am salariu, nu pot să pretind…. M-a pus să dau o declaraţie, în care renunţ în favoarea domnişoarei Ana Maria Toader. Era o fată de preot din Banat, am întâlnit-o după vreo 40 de ani, cercetătoare la Institutul de Cercetări Pedagogice. Şi am dat.

- De ce au insistat să ajungă tocmai la ea bursa?

- Cred că simpatiza cu ei. Ei peste mine nu puteau trece din două motive, să nu-mi dea bursă. În primul rând că eram fecior de ţăran sărac, şi a doilea rând erau examenele în spate pe care le luasem numai cu foarte bine, pe toate. Şi în plus avusesem doi ani bursă. Atunci am auzit, sau după aceea la scurt timp povestea cu Gusti, că îi ia biblioteca, şi îl dă afară din facultate, fiind căsătorit cu o evreică. Şi m-am dus la Herseni. De obicei mergeam la el după 9 seara, un obicei pentru mine neagreat. Nu agreez deloc să lucrezi după 9 seara, sau chiar să stai de vorbă după o zi plină, e absolut absurd…

- Herseni prefera aşa?

- Da. Îl înţeleg, că era la Minister nou. Tăia mii de profesori, şi numea alţi mii de profesori, şi că avea timp numai după 9 seara. Dar, în orice caz avea timp în fiecare săptămână să scrie articole care apăreau în mijlocul paginii întâi a ziarului „Cuvântul”, organul legionar principal. Deci, i-am spus atunci că am auzit că îi ia biblioteca, ceea ce eu nu vedeam unde va fi aşezată, fiindcă era efectiv în sala Seminarului. Erau două săli de seminar, unde erau pereţii acoperiţi de cărţi, şi nu vedeam unde urma să le pună. Dar asta n-a interesat. A spus, „o să-i găsim loc”.

- Deci, biblioteca de acasă.

- Avea peste 15 mii de volume. Mereu se lucra la inventarul ei, şi niciodată cred că n-a ajuns la sfârşitul inventarului. Şi i-am spus că am auzit că îl şi daţi afară de la catedră. Zice, „da, e lege, nu? Cei căsătoriţi cu evreice nu pot fi salariaţi ai statului, funcţionari ai statului”. „Bun, dar o să divorţeze”. „Păi, tot îl dau afară, ca lipsit de caracter!”

- Dumneavoastră aţi emis această ipoteză aşa, pentru moment, sau aveaţi ştire că intenţionează să divorţeze?

- Că ar divorţa, n-aveam ştire. Am spus doar, „dar o să divorţeze”. Sigur că n-a divorţat. “Tot îl dau afară, că are lipsă de caracter.” Am întrebat şi eu atunci care e definiţia caracterului, dar n-am primit răspuns. Ei, şi pe urmă în martie am fost concentrat.

- În ’41. Dar, iarna,  rebeliunea legionară în facultate cum s-a manifestat?

- Nu ştiu.

- Nu eraţi aici?

- Eram aici, dar eram blocat. Vă spun cum eram blocat. Locuiam alături de Ministerul de Război, Ministerul Apărării Naţionale de pe Brezoianu, şi acolo alături este Hotelul Opera. Acolo stăteam eu, în hotelul Opera. Plăteam jumătate de preţ. O cameră costa 80 de lei, iar eu plăteam jumătate de preţ, 40 de lei. Era mult mai redus decât de a lua o cameră cu chirie. Şi era aproape de ziarele de pe Sărindari, lângă Casa Centrală a Armatei. Acolo apărea „Dimineaţa” şi „Adevărul”. Acolo era tipografia mare, şi acolo se tipăreau. La etajul întâi aveam birourile redacţiei. Tipografia era vizavi. Dar locuind în Hotelul Opera, şi fiind Ministerul Apărării Naţionale acolo, era blocată toată strada. Ne aducea mâncare acolo, de la restaurant. Şi n-am fost nici la facultate, şi nici la ziar atunci. De fapt a durat puţin, 2 zile. Se ştie că hitleriştii au mizat pe un guvern tare, ori legionarii nu erau un guvern cu priză, armata n-ar fi fost în nici un caz cu ei. Armata îl urma pe Antonescu. S-a terminat destul de repede. Îmi aduc aminte că mă uitam pe geam, şi vedeam cum tot veneau legionari, şi scoteau pistoalele, şi le predau gărzii aceleia care închidea strada, adică le predau ei de bună voinţă. Dar, îi trimetea tot la subsolul Ministerului. Aşa erau dispoziţiile. Sigur că s-a făcut în hotel percheziţie, nu putea să stea alături, şi să nu ştie cine e în hotel, şi ce fac ăia din hotel, nu? Deci, am stat zilele alea, şi nu prea… nu cunosc.

- Şi Veverca a revenit la conducerea revistei, după rebeliune?

- Staţi puţin. El a mai rămas, până când eu am fost concentrat. Fiindcă regimentul de la Oradea a fost mutat la Brăila, şi partea sedentară, PS cum se spunea atunci, era în faimoasa mahala Nedelcu Chercea, unde s-a născut Nae Ionescu şi Dumitriu. Şi m-am trezit chemat. De fapt m-am trezit că controalele cetăţenilor au continuat şi după rebeliune. Şi când mi-a cerut legitimaţia, eu am prezentat livretul militar, şi nu cartea de student. Dar am uitat că în livretul militar era ordinul de chemare. Şi atunci m-au arestat, ca nesupus la concentrare. Şi m-au trimis aici sus, la  dealul Cotrocenilor, unde era curtea cazărmii regimentului de geniu. Şi acolo m-a chemat comandantul, locotenent-colonelul, care m-a moralizat. Că nu ştiu eu ce se întâmplă astăzi în lume? Şi că să mă duc imediat la regiment. Altfel mă trimite cu escortă. A trebuit să-mi dau cuvântul de onoare că mă duc la regiment, ceea ce am şi făcut. M-am dus la regiment, am găsit partea sedentară la Brăila, restul era eşalonat, împrăştiat pe fortificaţiile Focşani-Galaţi. Ştiţi că era linia asta. Inutilă, ca şi aceea din vest. Şi acolo am avut o discuţie cu prim comandantul regimentului, şi cu ajutorul lui, care era locotenent colonel… cu care avusesem o discuţie la Oradea. Discuţia de la Oradea a fost că eu susţineam teza cedării unei părţi din Transilvania. Nu puteam să susţin teza cedării întregii Transilvanii, fiindcă nu ţinea. Fiindcă nemţii au vrut să cedeze Transilvania, dar dacă se pot atinge două ţeluri. Să ajungă foarte aproape de valea Prahovei. Şi prin cedarea Secuimii a ajuns la 60 de kilometri de Braşov! Deci într-un ceas jumătate, două ceasuri erau la Ploieşti. Şi să nu cedeze nemţii, care se opuneau. Nemţii din Transilvania, grupul etnic din Transilvania se opuneau trecerii lor la unguri. Şi de aceea a fost curioasa aia linie, pe care lumea n-a înţeles-o decât mult, mult mai târziu. Adică. Majoritatea covârşitoare a grupului etnic german a rămas dincoace. Ce-a mai rămas? Ce era pe la Târgu-Mureş şi ceva pe al Bistriţa-Năsăud.

- Foarte puţin. Nici 100 de mii n-au fost.

- Nu, nu, mult mai puţini.

 - Ştiţi unde mai erau? La  Reghin şi …

- Da, Mureş, şi deasupra Bistriţei. De la Teaca în sus mai erau nişte saşi. Şi m-a întrebat colonelul prim, ce părere ai dumneata care vii de la ziare, nu ştiu ce, voi ziariştii aveţi fel de fel de informaţii… Păi, vor face război. Sârbii nu sunt ca noi. Era deja venită misiunea germană în România. Armata germană.

- Trupe de şcoală, sau cum le spunea…

- Erau pline cârciumile, restaurantele şi străzile de ei. Şi mărşăluiau prin Bucureşti cântând cântecele lor, şi aşa mai departe. Încartiruiţi fie în cazărmi, fie ofiţerii pe la case…

- Hotelul Splendid a fost al lor, nu?

- Da. Cred că şi celălaltul, că erau două unul lângă altul, Splendid şi  Ursus. Ei, şi eu am susţinut aşa. Ah, zice, dumneata nu ştii. Colonelul ajutor. Uite, ai ajuns de la Oradea la Măicăneşti – Măicăneşti se numea satul în care era comandamentul – , ai ajuns din Oradea la Măicăneşti, în băltoacele astea pline de ţânţari şi broaşte. Colonelul, care – niciodată ajutorul şi colonelul prim nu trăiesc bine – a început să râdă. Şi m-a invitat la o cârciumă. Atunci am văzut…

- Vă referaţi la izbucnirea războiului de partizani?

- Nu, păi era martie.

- A da, încă nu intraseră ungurii.

- Nu credeam că ungurii vor face asta.

- De asta s-a sinucis prim-ministrul Teleki.

- Da, nu credeam că vor face asta. Nici nu m-am gândit că pot face asta. Că au făcut-o… Ce se-ntâmplă? În martie ’939, când a fost chestia cu Cehoslovacia, nu lucram la Statistică, dar mergeam foarte des la Statistică, din cauză că lucra Golopenţia acolo, şi mergeam foarte des să-l văd pe el. Şi atunci ştiu că a venit doctorul Manuilă şi a spus că, dom’le, trebuie să facem o situaţie foarte urgentă cu Ucraina Subcarpatică. Că a venit o delegaţie de preoţi şi învăţători de acolo, care cer să ocupăm noi, să alipim Ucraina Subcarpatică. Păi, a spus Golopenţia, acolo sunt 4 sate româneşti. Apşa de Sus… Nu ştiu, Mihai Pop le ştie mai bine.

- El ştie atât de bine, încât îi ştie şi pe preoţii de acolo.

- Sigur. Tatăl lui a fost preot protopop, nu? Al lui Mihai Pop. Mă rog, n-au vrut, de fapt Maniu a fost singur care se opunea. A spus, nu, nu, nu luăm de la cehi nimic. Sunt prietenii noştri, nu ştiu ce. Chiar dacă cer ei, nu cer toţi.

- A fost atât de influent chiar şi fără portofolii?

- Absolut. Dacă era cineva de care se temea Carol al II-lea, atunci acela era Maniu. Ei, n-am luat-o, au luat-o ungurii. S-au răzbunat şi cehii.

- Şi încă cum! Mai rău decât sârbii. Au fost nişte transmutări de populaţie…

- Ei, atunci am văzut prima dată o cârciumă de ţară cu sonerie la fiecare masă. Să nu strigi după patron, ci apăsai pe buton, de atâtea ori a câta masă erai. Dacă erai a şasea masă, apăsai de şase ori pe buton, şi venea cârciumarul şi te servea cu ce doreai.

- Acolo, în satul acela?

- Da, pe linia asta Focşani, Măicăneşti cred că se chema… M-am mirat, fiindcă în Argeş în ’39 când am făcut cercetarea n-am mai văzut o cârciumă aşa de… Sigur că erau cârciumi care aveau şi afară amenajat, aici în Argeş, loc pentru mese, şi cu taraf de lăutari şi aşa mai departe. Dar ăştia aveau linie electrică, şi puteau să-şi permită luxul să aibă sonerie la fiecare masă. Pe urmă mi-a dat drumul acasă. Am venit acasă, vroia să mă ia din nou la ziar, dar Golopenţia mi-a spus să plec de la ziar.

- N-avea şi motive ideologice?

- Nu.

- Sau mai mult profesionale au fost.

- Mi-a spus, dom’le, ai făcut cunoştinţă cu economia, ştii cum se tipăreşte şi se aranjează un ziar, ţi-e suficient, acum vino. Şi m-am dus, în aprilie eram statistician principal acolo, la Institut. Bun, când a începutul războiul, am fost mobilizat, am fost pe linia frontului vreo lună jumătate, numai atâta. Şi legăturile dintre comandant şi mine se mai strânseseră între timp, deveniseră mai bune. Aşa că îndată după ce a fost ocupată Basarabia, nici n-am trecut în Basarabia, la Galaţi se stabilise sediul regimentului atunci, pe mine m-a demobilizat. Doi am fost demobilizaţi: cel mai bătrân sublocotenent, la 50 şi ceva de ani, un ardelean, şi cel mai tânăr, nici activi nu erau mai tineri decât mine. Pe mine m-a demobilizat, neţinând seama de protestele celorlalţi care ar fi fost îndreptăţiţi, de mai multă vreme concentraţi, şi mai în vârstă decât mine. Am plecat la Cernăuţi, adică am venit cu lucrarea de licenţă scrisă.

- La Cernăuţi ce aţi făcut?

- Inventarierea, înregistrarea populaţiei. Şi asta a durat…. Cam pe la 20 august cred că am ajuns, şi a durat până la sfârşitul lui septembrie. Şi pe urmă am plecat în Basarabia, şi acolo n-am vrut să mai stau în oraş Am văzut oraşul, Cernăuţiul… Dar am stat două săptămâni în Chişinău.

- Cernăuţiul nu v-a plăcut?

- Era strada principală, care se numea Bucureşti, sau aşa ceva. A fost complet distrusă. Arsă. Nu de germani, ci cum s-au retras oamenii. Şi era un aspect dezolant, când vedeai strada asta principală, arsă casă de casă. Şi acolo mi-am găsit o consăteancă, fata lui jupân Stern, am mai vorbit de el, cu ceara şi cu… era căsătorită cu un mare comerciant de cherestea, de lemn, butoaie şi aşa mai departe. Am ajutat-o cât am putut, că ţin minte că  i-a scris ea tatălui ei din sat de la mine să-i dea lui tata banii pe care i-a primit. Am ajutat-o şi cu alimente…

- Erau pe cale de a fi deportaţi de acolo?

- Nu, singurele două măsuri erau să poarte steaua, şi a doua era cu alimentaţia. Mai uşoară pentru cei cu copii mici, şi mai grea pentru ceilalţi. Dar eu când am plecat din Bucureşti, am plecat cu servieta plină de sute de mii de lei, să le distribui evreilor, cu adresă, mă rog, la fiecare.

- Din partea cui?

- A evreilor de aici. V-am spus că am cunoscut foarte bine o fată, o evreică, colegă de facultate, şi în special pe tatăl ei, care făcuse Academia Comercială la Viena.

- Cine a fost?

- Grünberg. A murit în primul bombardament. Abraham Grünberg făcuse Academia Comercială la Viena, şi avusese profesori pe Schulpeter, pe fraţii…

- Acela a ajuns mare.

- Mare economist în SUA, Schumpeter. Am cartea lui aici, în germană. El a fost prima dată profesor la Cernăuţi. La vârsta de 27 sau 29 de ani preda la Universitatea din Cernăuţi. Îşi dăduse tocmai atunci doctoratul cu faimoasa lui teză Teoria evoluţiei economice. Şi după aia a fost mutat la Viena. Şi i-a avut pe cei doi fraţi Menger, Karl şi Anton. Am discutat cu el foarte mult, şi când am plecat din Cernăuţi, m-am dus să-mi iau rămas bun de la el. Şi a spus, când pleci? Poimâine. Vino te rog pe aici, că am avut eu acolo un reprezentat comercial, cum era pentru oraşele mari, şi vreau să-i trimit nişte bani, dacă vrei să-i duci. Ei, sigur că-i duc. Şi atunci am găsit mai multe plicuri la el, nu numai pentru reprezentantul lui. Şi le-am dus, şi am predat plicurile la adresele indicate. De fapt nu m-am dus la fiecare adresă, că nu era chiar uşor. O supraveghere tot era, nu? Şi l-am văzut pe acesta, care a fost salariat al lui Grünberg, să facă el oficiul de distribuire. Scenă care s-a repetat în ’943. Dar nu la Cernăuţi, şi la Golta, un oraş pe Bug, pe partea Transnistriei. Era de fapt un singur oraş, dar despărţit de Bug în două, şi pe partea stângă era capitala de judeţ germană, dincoace era prefect român. Era un pod, un pod de vase, că podul… Nu ştiu cum de a rămas întreg podul de cale ferată. Dar podul pe care circulau pietonii şi maşinile a fost distrus. Era de vase. Ei, acolo la Golta era un mare lagăr de evrei. Foarte mare. Dar erau şi evrei scoşi din lagăr, şi adăpostiţi într-o clădire destul de mare. Erau vreo 100, 100 şi ceva, ăştia neţinuţi în lagăr. Se puteau plimba în oraş, circula, ăştia din clădire erau mai avantajaţi, care erau considerentele, nu ştiu. Fuseseră mai bogaţi, sau… asta nu cunosc. Dar, tot aşa plecând… Eu aveam un foarte bun prieten evreu, care era fotograful oficial al Institutul Social Român, Aurel Bauh. A avut el multe expoziţii, chiar după război. El a făcut şi poze în Dâmbovnic, excelente poze, sunt publicate o parte din ele în revista “Sociologia Românească”.

- Originalele s-au păstrat?

- Originalele le reţinea întotdeauna. El făcea dublu. O serie pentru el, o serie pentru noi. Şi am lucrat cu el încă în 1948. În ’50, după ce am ieşit eu din…. Am terminat „facultatea superioară”[9], m-am dus să-l văd, i-am făcut o vizită. Şi l-am găsit singur. I-am zis, cum eşti singur? Păi, zice, fata şi soţia sunt la Paris, plecate pentru tratament medical. Asta a fost în ’55, când m-am dus să-l văd, în ’56 a fost ultima expoziţie internaţională de artă fotografică, făcută la Palatul Consiliului de Stat, aripa dinspre biserică. Acolo el a mai avut atunci două sau trei fotografii premiate. Era un om infirm, n-avea piciorul stâng. Dar cât era de strâmb, atâta se strâmba când lua poza. Şi avea un ochi extraordinar. El, nu ştiu, din Olanda venise de undeva… Poate se născuse aici, dar era olandez sau aşa ceva era de origine. Pe urmă a plecat şi el.

- Şi n-a salvat nimeni fotografiile?

- Eu am vorbit cu el atunci despre… şi el mi-a spus că nu dă ce are. Fiindcă el vrea să facă un album al României, cu pozele lui. El cred că a lucrat cel puţin zece ani cu echipele astea ale lui Gusti. Eu l-am dus la Hodac. Eu am fost cu Bauh la Hodac în ’47, chiar după stabilizare. După august. Neamţu l-adus, deci el ar fi ştiut mult mai bine originea lui.

- Nu originea, fotografiile lui mă interesează.

- Sunt convins că le-a dus cu el… El a spus că vrea să facă un album al României. A făcut, n-a făcut, nu ştiu… Eu l-am dus la Hodac, e adevărat, cu maşina. Şi Golopenţia şi eu i-am dat scris ce are de fotografiat. Bineînţeles, el a făcut pozele în afară de asta. A spus, nu mi-aţi comandat voi, dar eu am făcut. Şi l-am dus aşa. L-am dus la Glăzăria, Gurghiu. Acolo erau catolici. Erau unguri catolici la Gurghiu. Şi acolo era castelul lui Maximilian al III-lea, castelul de vânătoare. Pe vremea asta, în ’47, era şcoală de brigadieri silvici. Şi sâmbăta după masa stăteam în Gurghiu, şi eram impresionat cum mergeau nemţoaicele astea la biserică, două cu două, coloană întreagă. Şi duminică, acelaşi spectacol. La noi mergea grămadă lumea! /râde/

- Aşa se merge şi în Secuime, şi  în valea Călatei.

- Ăştia nu se considerau secui. Că dacă ar fi fost secui… Majoritatea covârşitoare erau catolici. Ăştia erau aduşi de Maximilian pentru paza castelului. Dealtfel nici biserica n-avea decât vreo 300 de ani vechime. Maximilian a fost în secolul XVII, după 1650. Acolo am fost cu Bauh, şi acolo a mai lucrat el cu noi în 1947. Pe urmă a devenit fotograf pe Calea Victoriei, pe la Casa Centrală a Armatei, colţ cu Capşa, îi zicea Julieta, nu ştiu, era patron, nu era patron… Când treceam, mă opream, şi mai stăteam de vorbă cu el. Ei, în ’43, când am mers cu treburile noastre peste Bug, aveam sediul la Golta, în oraşul acesta unde era lagărul acesta. Şi Bauh ne-a rugat să ducem nişte alimente şi nişte bani. Avea cumnat trimis acolo. Şi soţia. Şi într-o zi ne-am dus. Cine se gândea că face ceva ilegal? În orice caz ne-am dus. Era uman să te duci, să-i duci mâncarea, zahăr, salam de Sibiu, mă rog, ce considera el că ţine. Se şi gătea acolo. Celorlalţi din lagăr li se gătea acolo mâncare. Mai era şi ulei. Alimente şi bani. Când am venit eu mai târziu în Bucureşti, după 2-3 săptămâni, îmi spune, am fost chemat de Siguranţa statului, şi am dat o declaraţie despre ce am dus noi în lagărul ăla. Zice, eu n-am spus că ai fost şi tu, zice, dar dacă ei ştiu c-ai fost, şi au să te întrebe, spune exact ce-a fost, ce-am dus. Dar n-am fost chemat, şi m-am dus înapoi. În ’44 în mai, poate la începutul lui iunie eram evacuaţi aicea, la 40 de km, vreo trei sate. Într-o duminică s-a oprit un camion românesc, încărcat cu aviatori americani.

- Prizonieri.

- Da. Se stricase ceva la motor şi trebuia schimbată o piesă. Au chemat şeful garajului, să vadă ce este, şi să dea piesa respectivă. Nu cunoşteam engleza atunci, am învăţat-o mai târziu. Însă era sora mai mare a lui Lena Constante, ea ştia bine engleza, şi am rugat-o să-i întrebe dacă le e foame, dacă au ţigări. Inspiraţie de-aceasta, prostească, în plin război. Şi au spus că ar mânca, dar nu marmeladă, că s-au săturat de marmeladă. Fuseseră reţinuţi, anchetaţi undeva, la Alexandria, în oraş probabil. Şi pe urmă era un lagăr aicea, a fost o şcoală primară, aproape de Piaţa Unirii unde erau ţinuţi prizonierii americani. A adus salam, şuncă, ce-am găsit acolo. Şi ţigări. Ţigări am dat eu, eram fumător pe vremea aceea, fumam Tomis, cea mai scumpă ţigară românească şi cea mai bună. Erau 17, au mai rămas 3 ţigări, şi ultimul căruia i-am dat a pus pachetul în buzunar, nu mi l-a mai dat. Am dat vreo două pachete. Ca să se işte după plecarea lor un conflict teribil între două partide. Unul, care era bun prieten, dar fusese legionar destul de mărişor… Dar n-a luat parte a rebeliune, pur şi simplu a stat închis în Institutul de Statistică, numai să nu participe la rebeliune.

- Golopenţia l-a închis acolo?

- Nu, el nu i-a spus nimănui du-te sau stai. L-a lăsat pe fiecare să acţioneze cum consideră…. Şi o parte din sat. Dar nu ţărani, inginerul agronom, soţia lui, nişte rude care au sărit, m-au acuzat de pactizare cu inamicii care omoară populaţia. Am ţinut şi eu partea mea, şi mi-a mai ţinut-o şi alţii, încât se constituise în spatele meu un grup destul de bun, că dacă ar fi fost vorba să sară la bătaie, aveam cine să mă apere. Era Bucur Şchiopu, Suciu, tot clujean. Biji era la închisoare în vremea aceea. A fost şi condamnat. Judecat şi condamnat. Ei, am ieşit, ne-am dus fiecare la casele noastre, dar fapt este că am fost chemat la faimosul general Topor, comandantul Jandarmeriei. Avea sediul pe şoseaua Ştefan cel Mare, într-o casă de asta conspirativă, şi l-am întrebat pe unul care stătea lungit pe pat, ce se întâmplă cu cei care intră aici. Păi, zice, unii pleacă, alţii nu mai pleacă… Pe urmă a venit un căpitan, şi mi-a cerut o declaraţie, cum a fost, ce-am dat, de ce am dat. Ţin minte, că dimineaţa, când a venit şeful de post să-mi spună că trebuie să mă prezint la Jandarmerie, eu m-am îmbrăcat cam fistichiu, adică haina de o culoare şi pantalonii de altă culoare. Şi îmi spune Golopenţia, ce dracu’ te-ai îmbrăcat aşa, du-te şi pune-ţi un costum uni. Te duci ca un francez sau ca un englez, îmbrăcat în felul ăsta? M-am schimbat. Un alt episod a fost, că a venit Şchiopu foarte alarmat, să nu-i spun numele lui, că-i însurat, are copil. Fiindcă fuseseră arestate două fete ale unui locotenent colonel din satul vecin, tot aşa, că în ziua de Paşti dăduseră unor americani nişte alimente, ouă roşii, mă rog. Au fost trimise în lagăr la Târgu Jiu, amândouă, deşi tatăl lor era locotenent colonel activ. Am dat declaraţia, şi m-a chemat generalul Topor. Zic, domnule, uite ce s-a întâmplat. Eu înainte de a le da l-am întrebat pe comandantul convoiului dacă am voie sau nu să dau. Şi el mi-a spus că n-are nici un ordin în privinţa asta. Nici să dau, nici să nu dau. Ca atare, zice, fă cum vrei dumneata. Păi, ce grad avea? Zic, plutonier major. Păi, bine, dom’le, dumneata, licenţiat în filosofie – eram atunci şef de serviciu, adică egal în grad cu maior, în orice caz funcţionar superior – te iei după vorba unui plutonier major? /râde/ Să ştii că ţi-am propus 3 luni de zile lagăr. Maşina instituţiei mă aştepta jos. Am venit, îl găsesc pe Golopenţia. Eu nu ştiam că el a venit în oraş. Pe urmă am ştiut că el a vorbit cu două persoane, cu doctorul Manuilă care putea vorbi cu Maniu, şi cu Neamţu, care era mâna dreaptă a ministrului de interne. Jandarmeria ţinea de Ministerul de Interne, nu de Ministerul Apărării Naţionale. Şi în felul acesta alea trei luni de zile nu au fost aprobate.

- Şi la Ministerul de Interne de ce se ocupa?

- Neamţu? Nu era, doar că era în relaţii foarte bune Picki Vasiliu, care era subsecretar de stat, dar de fapt el conducea ministerul, pentru că Petroviceanu nu prea… era bolnăvicios şi nu prea… de altfel Picki Vasiliu a fost împuşcat, nu Petroviceanu. Ei, şi aşa, spre surprinderea şefului de secţie jandarmi din Ghimpaţi….

- În perioada asta activitatea sociologică din România s-a mutat practic la Institutul Central de Statistică. Singura campanie la care aţi luat parte a fost în valea Hoţului?

- A doua a fost în ’45.

- Dar înainte de 23 August.

- Eu n-am mai participat la altele, fiindcă am fost în sate, să depistez şi să înregistrez moldovenii aflaţi de la Bug spre răsărit, cu Golopenţia şi cu tot grupul lui, foşti şi viitori miniştri. /râde/ Cu Mănescu, cu Şchiopu… Încă nu fusese arestat Biji, a fost şi el.

- Care a fost motivul iniţierii acestei cercetări, şi care au fost instrumentele de lucru?

- Practic, concret nu ştiu cine a iniţiat-o. Adică, nu ştiu dacă a fost iniţiativă internă, deci a Institutului, sau a pornit de sus, de la Guvern. Un singur lucru ştiu. Că Ministerul Apărării Naţionale, şi mai ales Statul Major era mereu asaltat de note informative ale Armatei Române care lucra în Sud, până în Caucaz. De sate româneşti, care cer să vină să se aşeze în România.

- Despre care probabil nici nu prea se ştia.

- Deloc! A fost prin câteva sate, prin anii 1890-1900, un scriitor moldovean, Teodor Burada…

- A fost şi folclorist.

- Da, el a scris ceva despre satele de români din oblastia – asta este regiune, cum a fost la noi regiunea – Herstorskaia. Herston, Kerston este un oraş pe Nipru, dar mai spre vărsarea lui în Marea Neagră. Şi capitala întregii zone a fost acest oraş. Dar, fără precizări, fără să dea nici statistică, nici descrieri mai amănunţite, uneori nici denumiri. Noi am studiat, îmi aduc aminte că am luat recensământul sovietic din 1926, acela a fost un recensământ publicat, deci un recensământ după revoluţie. Nu ne-am putut ghida, fiindcă era foarte sumar. Aceasta a fost, cred, sursa de iniţiere a acţiunii, care a avut… în sfârşit, ajungem şi acolo. Cum v-am spus, am plecat în noiembrie, ’41, am trecut Bugul, ne-am oprit la Nicolae, acolo era Dragalina, generalul care comanda Armata de Sud. Nemţii au refuzat să ne primească, n-aveam autorizaţie de la Berlin, şi ne-am dus la Valea Hoţului, şi de-abia în iulie ’42, după sesiunea de examene, am fost trimis al Tiraspol, să organizez venirea şi celorlalţi. Adică, se primise avizul favorabil de la Berlin că putem merge să facem treaba asta. Şi a venit un grup foarte mare atunci, 20 şi ceva de inşi.

- Vă aduceţi aminte de ei?

- Nu de toţi. Era Mănescu, era Levente, Marin-Dunăre cu încă doi legionari. Restul erau fie de stânga, fie fără culoare politică, cum eram eu, Golopenţia şi alţii. Şi ne-am împărţit în grupuri de câte trei. Eu am fost singur cu doctor Seidel de la Iena. A fugit de hitlerişti, avea şi paşaport Nansen el. Depistam pe moldovenii răzleţi, 3-4 într-un sat, prin căsătorie sau prin profesie ajunşi din satul matcă într-un alt sat. Şi asta a mers până în… deci, am făcut toată zona asta dintre Bug şi Nipru, unde erau circa 20-25 de sate  moldoveneşti. Se ridica la vreo 70-80 de mii numărul moldovenilor. Dincolo de Nipru era însă zona militară. Nu mai era administraţie civilă. Foarte curios. La cotul Niprului era un sat Volohskoe. Şi numele spune că era vorba de volohi, adică de valahi. Era sat absolut de moldoveni, aflaţi într-un foarte puternic proces de deznaţionalizare. Singurul sat care era pe cale de deznaţionalizare. Se aflau la 5 kilometri de un mare oraş, toţi lucrau în oraş. Preferau să se ducă la liceu la oraş, era la 5 kilometri, dar făceau cu autobuzul. Şi acolo am avut un – hai să zic – ghid, pe unul Petrică Ciobanu. Îl întrecea pe Creangă în povestiri. Şi o limbă moldovenească… Un tânăr de vreo 35 de ani. Şi acest Petrică Ciobanu a scos bilet de aşezare în România. Să plece de acolo, cu autorizaţia Berlinului, bineînţeles.

- Altfel nu se putea?

- Nu. Şi i-am dat biletul, şi i-am spus, ia-ţi soţia şi copilul, şi du-te. De ce să mă duc? Păi, dar n-ai cerut? V-am cerut ca să mă duc la lucru în Germania! /râde/ El nu vroia să plece de acolo! Ci ca să aibă o hârtie, pe care s-o arate dacă vin de la primărie sau de la jandarmerie, şi să-l lase în pace. Am avut alt caz, descendenţă din faimoasa familie Roznovanu. Nu ştiu dacă ai auzit, din istoria românilor… El a fost candidat la tronul Moldovei, când a fost tratatul de la Adrianopole. Însă n-a izbutit. Era o ramură la Iaşi, şi una la Chişinău. Ei, ea se trăgea din ramura Chişinău. Şi mama ei – vorbeau perfect româneşte amândouă – era căsătorită cu un locotenent colonel în armata ţaristă, care supravieţuise într-un fel, şi acum în noua orânduire era contabil. Cum a fost şi la noi. Ea într-adevăr a venit, am întâlnit-o în ’44 în vară în Bucureşti. Nu ştiu ce făcea… Ei, dar comandantul armatei von Manstein era la Zaparoj, şi s-a dus Golopenţia la el, i-a explicat, i-a arătat hârtiile, că am făcut partea asta până la Nipru şi ca să mergem mai departe. A zis, mergeţi. Până unde veţi putea. Şi am ajuns până la 60 de kilometri răsărit de Stalino. Astăzi Doneţk îi spune. Bazinul carbonifer al Doneţului. Şi acolo era un grup de 6-7 sate compact moldoveneşti. Noi n-aveam nici un fel de dispoziţie pentru aducerea lor în Basarabia, sau în Moldova sau nu ştiu unde. Singura noastră sarcină era să-i înregistrăm, şi să le distribuim o serie de produse de-astea, de strictă necesitate. Zahăr, săpun, sare – fiindcă n-aveau sare, v-am povestit chestia cu ciumacii, nu? Şi în august ’43 am terminat toată operaţia de înregistrare. Până pe linia frontului, 5 kilometri de front. Frontul venea mereu încoace, dar am avut toate garanţiile că dincolo, adică mai spre răsărit nu mai existau sate moldoveneşti. În ’43 am venit în Bucureşti, numai Golopenţia şi eu, ceilalţi veniseră mai înainte. În septembrie ’43 s-a primit dispoziţie să mergem înapoi, şi să aducem în Basarabia pe toţi cei ce vor să vină. Nimic obligatoriu. Numai cei ce vor să vină. În Basarabia existau numeroase, nu ştiu număr, dar foarte multe sate goale, unde au fost germani.

- Germanii au fost luaţi în Silezia.

- Poate şi în Silezia, dar majoritatea au fost duşi în Guvernământul General. Acesta era Polonia cu Varşovia. Şi li s-a dat acolo mai mult decât echivalentul a ce aveau aicea, echivalentul în pământ şi… Şi rămăseseră satele goale. Mai erau găini, pisici. Dar sate foarte frumoase, cu case făcute cu 4-5 camere, cu scândură pe jos… La Şaba de pildă, la sud de Cetatea Albă erau nemţi elveţieni. Poate erau francezi, erau din munţii Jura. Şi ei acolo s-au dus, n-au vrut să se ducă în Guvernământul General. Au fost tratative deosebite cu nemţii care făceau repatrierea.  Şi s-au dus acolo.

- În Elveţia?

- Da. Ăştia făceau faimosul vin de Şaba, se găsea foarte greu la Bucureşti, numai la pivniţele Zaporoscenko. Avea pivniţe, şi avea şi bar, pe Brezoianu, aici pe cheiul Dâmboviţei era faimosul bar Zaporoscenko. Ei, atunci ne-am dus înapoi şi s-au dus aşa: Un grup la Cetatea Albă. Aicea era Corneliu Mănescu, era unul Betea care a murit, Raţiu care cred că mai trăieşte. A fost o întâmplare cu el…

- Legionarul?

- Da. Dar convertit. A fost promoţia Ana Pauker în partid. În noiembrie ’44. Pe urmă l-a înhăţat 6 ani jumătate. Era de lângă mine, beclean, din Beclea. Unul Maca de la Alba Iulia. N-aţi auzit de el, că n-a participat, asta a fost prima lui intrare în grupul Golopenţia. Şi au mai fost, nu mai îmi aduc aminte. În orice caz, eu îi strângeam… A fost întâi numai un singur punct de trecere. Acesta de la Golta, şi lângă mine, când veneau ei cu actele, şi eu listele pe care le aveam, fiindcă noi am înregistrat, toată familia, absolut toţi, cu vârsta, cu sexul, cum se face la un recensământ. Aveam lângă mine un cetăţean de la Siherheistdienst. Nu ştii ce-i asta? Mai mare decât Gestapo. Serviciul Secret de Siguranţă.  Şi cu el lucram. Şi el punea pecetea, şi eu puneam pecetea şi semnătura. Uneori închidea ochii. Avea şi alte treburi, nu să stea el, cogeamite nu ştiu ce era el, maior sau ce, avea alte treburi… Am scos odată din lagăr 550 de moldoveni.

- Din ce fel de lagăr?

- Păi, pe măsură ce frontul se apropia, ei luau bărbaţii de la 16 până la 60 de ani. Şi luase din astea trei sate, adică din faimoasele trei sate care se numeau a 8-a, a 9-a şi a 10-a, adică compania… luase toţi bărbaţii. Şi mă trezesc chemat de comisarul acesta, să vin la el cu listele din satele alea. M-am dus la el, şi zice, uite, lagărul acela e plin cu moldoveni de-ai dumitale, du-te şi ia-i de acolo. Comandantul lagărului a rămas cu gura căscată când a văzut că vine cineva din afară, şi are şi liste. Şi i-am scos. Erau într-o magazie, sau grajd, sau nici nu ştiu ce era. Până i-am despăducheat! În sfârşit… Deci eu îi treceam… Pe urmă n-am mai putut, că veneau prea mulţi. Am mai înfiinţat două puncte, unul la Vronisensk, mai jos la vreo 100 de kilometri de Golta, şi celălalt la Nicolaev. Din Kubani armata a adus trei sate, Moldavska, Grozovatka şi nu mai ştiu cum se numea al treilea. Ăştia au fost aduşi de armată, cu camioane, cu trenuri. Cum a putut i-a adus armata, şi i-a colonizat prin Basarabia pe undeva. Restul câţi a adus, îi încărcam în tren, aveam vagoane la dispoziţie tot timpul, şi-i trimiteam la Cetatea Albă. De la Cetatea Albă îi lua grupul Mănescu, şi îi ducea în satele respective. A fost după aceea în… martie. Începuse să deszăpezească, în martie ’44, se zvoneşte că am căzut în încercuire, eu şi trei care erau cu mine. De fapt n-am căzut, am plecat ultimii de acolo, cu ultimul tren care a plecat din Golta. Şi am aflat că Golopenţia a fost chemat de doctorul Manuilă, şi întrebat, ce s-a întâmplat cu mine, am căzut într-adevăr în încercuire, sau n-am căzut. Şi Golopenţia n-a reuşit să ajungă, nu mai circula trenul până acolo. Dar ne-am încrucişat pe drum, fără să-l văd, şi fără să mă vadă el. Pe urmă m-am dus la Odessa. Fără să ştiu că Golopenţia era acolo, în Odessa, cu mai mulţi. Şi m-am dus seara la operă, la faimoasa Operă din Odessa, considerată cea mai bună. Şi la Operă îl văd pe Golopenţia în lojă, cu încă vreo trei sau patru colegi. El se convinsese că am rămas încercuit, numai că el n-a putut ajunge, şi nu m-a văzut pe drum, a zis, s-a terminat cu mine. Am fost bucuroşi amândoi. Pe urmă am mers amândoi în satele astea, să vedem cum s-au aşezat. Sigur că între timp se spărseseră geamuri, se mai furaseră uşi de la casele astea. Dar erau aşezaţi foarte bine… Ei, tot materialul acesta strâns de noi, şi fiecare bineînţeles cu caiet de notiţe. Acele trei sate de care am pomenit, a 8-a, a 9-a şi a 10-a, cum spuneau ei în limbaj obişnuit se numeau Martinoşa, Panciova şi Kanij. Compania a 8-a, a 9-a şi a 10-a. Dacă iei harta Iugoslaviei, atunci la vărsarea Tisei în Dunăre sunt exact trei sate cu această denumire, Martinoşa, Panciova, Kanij.

- Formidabil! Şi sunt moldoveni?

- Ei, sunt de acolo, sau nu sunt de acolo? Mi-a cântat o babă din bazinul Doneţului „Jiule, pustiule, secaţi-ar izvoarele, să-l trec cu chicoarele….” Nu zicea „picierele” cum zic oltenii, ci „chicoarele”. Deci, se moldovenizase, chiar dacă ea a fost olteancă… Nu ea, străbunica ei. Şi nu era auzit de la radio! Nu se auzea radio Bucureşti până acolo. Erau aproape 2000 de kilometri în linie dreaptă. Şi nu stătea să prindă Bucureştiul s-o audă pe Maria Tănase cântând. Aceasta a rămas nerezolvată. Adică, de ce le zicea moldoveni? V-am spus că procesul a avut două laturi. A fost o emigrare naturală, s-a înmulţit populaţia din Moldova, şi a trecut, şi s-a dus peste, că era ţara pustie. Când polonezi, când ruşi, când turci…

- No man’s land.

- Aşa. Şi a fost această colonizare iniţiată de Ecaterina a II-a, care a înfiinţat sate de grăniceri pe măsură ce a eliberat teritorii de la turci. De pildă, acolo în bazinul Doneţului unul din sate se numea Bairak. N-am reuşit să găsesc cum s-a chemat el la origine. Bairak e baracă. Cam turcesc numele. Moldovenii erau pe vale, şi ucrainenii care veniseră mai târziu ca lucrători în mină – avea cărbune Bairakul – erau pe deal, pe podiş. Aduceau moldovenii apă, pentru ei, pentru vite, pentru înălbit cânepă, şi aşa mai departe. Aşa era în partea asta, de aceea am spus de colonizare, nu emigrare firească, naturală, cum erau ăştialalţii, din Transnistria, Balta, Râbniţa, Dubăsari, şi aşa mai departe.

- Aţi pomenit de materialul care s-a scris atunci.

- Da. Nu l-am păstrat! Adică listele de înscriere au fost predate la Institut. S-a făcut o primă prelucrare, şi s-a făcut o expunere publică asupra constatărilor. Câte se puteau constata atunci. Între care partea esenţială a fost a lui Brăiloiu. Brăiloiu a fost, şi eu l-am condus în numeroase sate, şi a înregistrat, nu pe bandă, ci pe discuri, folclor şi poveşti.

- Aceste înregistrări s-au păstrat?

- Sunt la Institut, la Mihai Pop, el ştie de ele, trebuie să ştie. Avea Brăiloiu un salariat, un specialist şi în înregistrări, şi în producerea cilindrilor. Căruia Brăiloiu îi zicea Edison. Noi nici n-am ştiut cum îl chema de fapt niciodată, în afară de Edison[10]. Ei, el a făcut partea esenţială, punând cântecele, şi aşa mai departe, culese, înregistrate în satele astea. Carnetele de note le-am păstrat fiecare. Cred că unul… nu ştiu dacă Marin-Dunăre sau Apostol, cred că a scris ceva despre nişte sate.

- Care Apostol? N-am mai auzit de el.

- A venit mai târziu el lângă noi, cam prin ’41-’42, dar a făcut parte din grupul Golopenţia. Cred că trăieşte. Era mai în vârstă decât mine. Cred că trăieşte. A fost acum vreo 10-15 ani pe la mine. Şi lucra ca contabil la un IAS pe lângă Orăştie. A fost cam verde el, a avut Teologia la bază, şi teologii ăştia au cam scrântit-o. Şi pe urmă când a venit la mine, cred că a venit să-mi spună că urmează să fie numit, dacă primeşte, ceva pe la episcopia aceea de la Arad.  Aşa că ori s-a dus, ori e tot pe la Orăştie, nu ştiu. Ei, cred că el sau altcineva a scris ceva, adică experienţa lui personală, ce a cercetat el. Dar, toate listele astea de înscriere erau depozitate în nişte lăzi de la Institutul Central de Statistică. Scria pe ele ICS, numărul cutare. Şi depuse la arhivă, în subsolul instituţiei. N-am ştiut ce… Ale mele au fost  luate când am fost ridicat, caietul, carnetul, şi ce mai aveam.

- Şi astea nu s-au înapoiat?

- /râde/ A venit o dubă mare, de m-a apucat şi groaza. Opreşte ziua în amiaza mare o dubă în faţa casei mele… Eu am ieşit de câteva luni. A venit să-mi aducă înapoi o parte din cărţile şi materialele care mi-au fost luate. Dar erau dintre cele… am zis, de ce nu mi le-ai adus pe celelalte, de ce mi le aduci pe astea? Zice, domnule, eu îţi aduc ce mi s-a dat. Toate cărţile lui Pătrăşcanu cu dedicaţie, şi carnetele… Era carnetul de note, era inclusiv Dâmbovnicul. Ei, au trecut ani de zile… Bineînţeles eu nu m-am dus înapoi la Statistică. Nici dacă m-ar fi chemat nu m-aş fi dus… Dar, să închei povestea.

- Deci, v-aţi întors, şi Statistica bătea pasul pe loc, că se apropia frontul.

- Păi da, am venit la Bucureşti, am evacuat Institutul. Adică, noi l-am evacuat. Am lucrat aşa într-un hal că Golopenţia a căzut bolnav de surmenaj. A stat vreo trei săptămâni până şi-a revenit. Sub îngrijiri medicale, sub tratament şi aşa mai departe. Fiindcă n-am avut bani pentru evacuare.

- Şi ce s-a întâmplat cu lăzile acelea? S-au distrus?

- Asta voiam să v-o spun, dar m-aţi întrerupt. Ani de zile au trecut. Şi la sfârşitul lui ’65 sau începutul lui ’66. Cam aşa era. Când a fost diferendul acela cu Basarabia, cu nu ştiu cine… S-a vorbit în anii aceia de problema aceasta. Am fost chemat, şi întrebat: „unde-i materialul de peste Bug”. „Aici l-am lăsat.” „Cum era, cum…” „Păi, era în lăzi, nu ştiu, nu ţin minte numărul lăzilor, vreo 5 lăzi, aşezat frumos pe judeţe, raioane, sate”. „Am căutat, am răscolit tot, subsolul şi tot depozitul, şi nu este nicăieri”. S-ar fi putut, să ştiţi, atunci… Dacă nu ştiţi, vă spun. Trebuia să fie înapoiate toate obiectele aduse de la Prut încolo. Au venit oameni care şi-au cumpărat piane, sau pur şi simplu în satele astea nemţeşti erau pianele… Îşi lua cine vrea. Într-o curte, îmi aduc aminte, la Bairamcea, un sat de vreo 100 de case, era numai pe o singură stradă foarte largă. O stradă de vreo 100 m lăţime. Mijlocul era însă grădină, plin de stupi sistematici. Rămăseseră acolo, şi acum era un inginer care avea grijă de stupii ăştia. Erau pianele strânse în curte, 15 piane. Găinile… cuibare în ele, le ploua. Şi au venit care aveau mijloace să le aducă. Au luat alţii şi covoare… În sfârşit, cumpărate, necumpărate, nu ştiu, nu mă pricep. Nu am făcut afaceri de felul acesta. Nici măcar n-am fost întrebat! Ei, au trebuit înapoiate. Toate obiectele aduse de acolo. Că le-o fi luat… Nu ştiu, cineva într-adins a pus mâna pe ele, şi le-a distrus probabil. Deşi ulterior am auzit că la Externe s-ar găsi acest material.  Dar n-am fost niciodată să întreb. Ei, le-am spus atunci cam ceea ce ţi-am spus şi dumitale. Şi acum mi-este foarte greu să-mi aduc aminte şi satele. Eu sunt singurul… nici Golopenţia nu le-a văzut pe toate, cum le-am văzut eu. El de câte ori pleca, rămâneam substitutul lui. Şi atunci am văzut toate satele astea. Dar să mă pui acum să fac lista lor… Imposibil.

- Ce s-a întâmplat cu oamenii care au fost băgaţi în fostele sate nemţeşti?

- Au rămas acolo. Vreo 15-16 dintre ei au venit dincoace. Prin Ministerul Agriculturii – că ăştia 15-16, vorbesc de familii, erau mai multe persoane, cu excepţia unuia, care s-a aşezat în oraşul Călăraşi, şi fiică-sa a devenit farmacistă acolo, el având farmacie sau aşa ceva… Ceilalţi au fost prin Ministerul Agriculturii colonizaţi în Banat. Aşezaţi în Banat. Unul dintre ei, o familie dintre ei, cu trei fete, a venit în Bucureşti… Ministerul Agriculturii aici cam pe unde-i arena asta, sau Parcul Tineretului, sau cum îi zice. I-a dat o casă şi nu ştiu cât pământ ca să crească vite. Şi el a crescut vreo 4-5 vaci cu lapte, făcea smântână, brânză, unt, şi vindea  la piaţă, şi trăia. Fetele lui, cea mai mică e profesoară de limba română.

- Îi ştiţi numele?

- Sigur.

- M-ar interesa o familie care a trecut prin toate astea.

- Nu-l mai găseşti, el era atunci de aproape 50 de ani.

- Ei, acum poate avea 90.

- A trăit până acum câţiva ani.

- Dar fiicele îşi aduc aminte.

- Da, fiindcă cea mare, Elena, a făcut geografia, 5 ani de facultate la Odessa. Cea mijlocie n-a făcut decât 10 clase.

- Cum o găsesc pe fata asta cu geografia?

- Ea e de vârsta mea. Pavelescu o cheamă. A fost căsătorită, s-a mutat la Braşov cu soţul, acolo a divorţat. Nu cunosc motivul, că nu prea îmi place să mă amestec în problemele acestea. Atâta ştiu că în momentul în care eu am ieşit, la vreun an de zile m-a găsit el, tatăl lor. Leonte Leuţă. M-a găsit, şi cum nu eram acasă, şi nici soţia nu era, mi-a lăsat un bilet. Că locuieşte pe strada Pindului, aşa se numea strada, care nu mai este acum… numărul 90 şi ceva. Că am plecat de aici, din piaţa Unirii pe jos până acolo, că n-am ştiut pe unde putea fi Pindului acesta. Ei, ea era venită de la Braşov, divorţată. Angajată din fond nescriptic la echipele de cercetări monografice ale Institutului de Cercetări Economice. Vreo doi ani a lucrat… Până s-a desfiinţat, a lucrat acolo. Pe urmă a devenit educatoare sau aşa ceva, la o grădiniţă de copii sau o creşă, aici, în piaţa asta, Filaret. Chiar lângă fosta gară e creşa asta, la parter. Cred că acum e pensionată, dar ei trebuie să ştie de ea. Cealaltă, mijlocia e tehniciană, a făcut zece clase, că pe urmă a început războiul, şi n-a făcut… Căsătorită cu un tehnician în energetică, care lucra pe la Bicaz. Dar avea domiciliul într-un bloc pe Victoriei.

- De cei din Călăraş şi din Banat nu mai ştiţi nimic?

- Nu ştiu nimic, absolut nimic. Atâta ştiu că fata lui Mileşcinko a devenit farmacistă la Călăraşi. Era ucrainizat numele. Acest Mileşcinko nu era din grupul celor trei sate de care v-am vorbit. Era mai jos, la vreo 15-20 de km alt grup. Aşa erau, grupuri de 5-6-7 sate. Ei, constituţia aia a lui Stalin i-a ajutat, fiindcă ei aveau şcoală în limba românească. Şi până în 1939 cărţile erau tipărite cu caractere latine. Şi învăţătorii lor veneau la Balta – era capitala Republicii Moldoveneşti până în ’38. Când i-a căsăpit pe ăia, când a avut procesele alea mari, i-a căsăpit şi pe ăştia, ca tendinţă de românizare. Şi a mutat capitala la Tiraspol. Dar ăştia de aici, de peste Bug veneau şi făceau Institutul Pedagogic întâi la Balta, apoi la Tiraspol. Şi scriau foarte bine cu litere latine. Eu încă i-am învăţat pe câţiva, că dacă eram singur nu puteam să înregistrez singur un sat întreg de 4500 de locuitori. Dar aveam învăţătorii de acolo, care scriau foarte bine. Un mic instructaj, nu? Asta faci oricând, şi aici, când faci recensământ, instruieşti oamenii. Ei, atunci mi-a părut rău într-adevăr că n-am găsit materialul, atunci, în ’65-’66. Am ştiut de ce vrea să-l găsească. Dar, ce să fac. Aşa… Şi punctul final al afacerii ăsteia e următorul. Ăştia de stânga, sau chiar şi Raţiu care se convertise…

- Deja atunci s-a convertit?

- Da, da. L-a convertit Betea şi poate şi Mănescu. Că şi el era la Cetatea Albă, în grupul lor. Mai făceau şi ei câte ceva. Mai scoteau câte unul clandestin de acolo, şi-l treceau peste Bug, în Transnistria, unde-şi pierdea urma. Deci, şi acţiuni de astea, de salvarea unuia din mâna Gestapoului sau… Ca acum vreo 3-4 ani, îl cheamă Popişteanu pe Raţiu la el… Ştii cine e Popişteanu?

- Sigur, de la „Magazinul Istoric”.

- Şi-i spune, „uite, domnule, la radio Moscova, emisiunea în limba română s-a citit scrisoarea cetăţeanului X, care locuieşte acum la Lemberg, şi el zice că ar vrea să ştie despre dumneata, despre Betea, despre Pavel, care în timpul războiului i-aţi dat un ajutor…” I-au salvat viaţa. „Ce-a fost asta, cum ai ajuns dumneata acolo, nu ştiu ce…” „Păi, stai, domnule, că asta a fost o acţiune, n-a fost în plimbare sau cu războiul, sau nu ştiu ce.” Şi i-a povestit, mă rog, cât ştia el. Deşi el a fost de la început, din prima zi cu mine. „Atunci scrie, domnule! Scrie!”

- Şi a scris?

- Da.

- A apărut?

- Nu, că a ieşit ceva neclar. Şi a fost la Secţie materialul. Trebuia… Dar relatarea nu era foarte exactă. Şi cu lipsuri şi aşa mai departe. Ăia şase ani jumate l-au cam… În orice caz, n-avea perspectiva de ansamblu pe care o aveam eu. El a luat satul acesta, satul acesta, satul cutare. Dar ca ansamblu, nu avea. Şi i-au spus: „cine a mai fost?” Şi a spus el de cine şi-a adus aminte. Şi printre cei de care şi-a adus aminte, m-a scris pe mine chiar primul. „Dar el trăieşte, du-te să-ţi citească materialul, să semneze şi el că-i de acord cu materialul.” Şi a venit într-o duminică dimineaţă la mine, am stat tot aşa cam 5-6 ore cu el, şi am pus materialul la punct. Şi am dat viza. N-am vrut să semnez, fiindcă nici nu mi se ceruse decât atâta, acordul. Ce s-a întâmplat mai departe, nu ştiu[11]. S-a dus înapoi, dar probabil că nu era momentul favorabil.

- Oh, Doamne, Doamne!

- Cred că aceea cu românii din Banatul Sârbesc v-am povestit-o, şi aţi înregistrat-o.

- Cu prizonierii?

- Da. Ei, după aceea am adus înapoi funcţionarii, cu o singură pierdere. Împrejurările au fost de vină. Un funcţionar foarte blând. Un incident, şi-a pierdut viaţa. Ei, şi în ’945, în iulie, am făcut o şcoală de pregătire la Târgu-Mureş. Unde erau aduşi din toată ţara cei care vroiau să devină salariaţi ai Institutului.

- Unde s-a ţinut, în ce clădire, nu vă aduceţi aminte?

- Ba da, la liceul Unirea. Acolo ţineam cursurile, şi acolo nişte săli de clasă au fost făcute dormitoare. Şi predam acolo cursuri de economie politică, noţiuni elementare, bineînţeles. Golopenţia preda statistică, Ioan Negru nu ştiu ce mai preda…

- Ioan Negru? N-am auzit de el.

- A fost… Era atunci… n-am vorbit despre asta, şi o să vorbim când ajungem acolo cu povestea asta… Într-o bună zi, ne-am urcat în tren, Golopenţia şi eu. Şi am mers pe Mureş în sus. Am ajuns la Reghin, cu intenţia să vedem valea Gurghiului. Şi cred că Golopenţia a zis, „de ce să nu stăm noi…” Noi aveam o lună de zile concediu. De ce să nu stăm aici la Hodac, şi să facem cercetare monografică la Hodac. A fost făcută şi o dare de seamă la Academie despre cercetarea asta de la Hodac. Şi i-am luat pe toţi profesorii care mai erau acolo, am mai adus oameni din Bucureşti, încât s-au făcut vreo 20 de inşi. A fost şi Biji, directorul Statisticii Agricole, să facă viaţa agrară… Mă rog. Şi s-au încheiat cursurile. Cursurile s-au încheiat în nefasta de zi de 6 august ’45. A sosit în dimineaţa zilei, sau în după-amiaza zilei directorul general, sau în 7 august… În sfârşit, şi zice, „uite, s-a aruncat bomba[12]”. Ne-a povestit el, chiar în piaţă eram, la restaurantul acela mare, parcă New York se chema, din Târgu-Mureş. Pe dreapta era biserica romano-catolică, asemănătoare cu cea din Cluj, ca stil. Şi am făcut acea cercetare la Hodac, timp de o lună şi ceva. Eu am revenit însă. Am revenit, făcusem toate satele, începând cu Glăjăria, Gurghiu, Hodac, Ibăneşti şi Toaca.

- Acestea sunt sate româneşti.

- Da. Dar spre Gurghiu, mai pendulam în nişte sate care erau dincolo de deal. Ceva cu… Sânmihaiu de Pădure şi nu ştiu mai ce, încă un grup de sate. Şi m-am dus la Reghin, şi am luat toţi salariaţii statisticii din câteva plăşi, şi am făcut satele acelea. Însă de finalizat nu s-a finalizat nimica. A trecut pe urmă Statistica prin foarte multe prefaceri, a primit alte sarcini. Şi Apolzan a fost pe-acolo, şi Biji… Mă rog, tot ce era mai răsărit pe atunci în statistică. Şi am revenit în Gurghiu-Hodac-Ibăneşti cu Bauh în ’47 pentru fotografii şi aşa mai departe. Dar de scris nu s-a scris, cred că numai darea aceea de seamă pe care a făcut-o Golopenţia la Academie.

- Şi nici nu mai aveţi materialul din care s-ar putea scrie ceva.

- Mi s-a luat tot. Caietele şi carnetele… Asta a fost în ’45. Pe urmă noi n-am mai făcut, ca grup condus de Golopenţia. Dar oriunde am mers cu şcolile astea, şi s-a mers aşa: în ’46 Beclean – la 5 km de satul meu, tot în ’46 Curtea de Argeş. Pe urmă a venit Sebeşul.

- Tot concepţie monografică?

- Erau şcoli de astea, fie de specializare, fie de iniţiere. Dar acolo unde am fost eu… la Sebeş n-am putut face nimic. Era localitatea răvăşită, cu nemţii, cu chestii de-astea. Nu puteai să te duci, să vorbeşti de altceva. Oricum, nu era atmosfera favorabilă unei cercetări monografice. Nu era! Pe urmă am terminat cu statistica.

- Când?

- În 21 martie ’50.

- Între timp au intervenit schimbările politice. Bunăoară republica, pe urmă naţionalizarea, unificarea partidelor. În’48-’49 n-aţi mai făcut cercetări de teren?

- Stahl a făcut. Cred că el s-a dus imediat după război, sau după ce s-a constituit Consiliul Naţional de Cercetare Ştiinţifică la Academie, cu Gusti, cred că a primit fonduri şi s-a dus la Goicea. După atâţia ani!

- El cum de n-a luat parte la cercetarea aceasta de la Valea Hoţului?

- Pentru că atunci se inventaria Transnistria. Noi eram peste Bug, şi el conducea inventarierea din Transnistria. El a fost numit şeful tuturor statisticienilor care lucrau în Transnistria. Şi în ’42 m-am întâlnit cu el…

- Deci practic şi el a lucrat la asta.

- Da, dar nu în grupul nostru. În ’42, când am fost eu trimis cu Raţiu la Tiraspol, să aranjăm sosirea celor din Bucureşti, a venit şi el de a predat rezultatele recensământului din Transnistria guvernatorului. Era George Alexianu guvernator, fost profesor la Cernăuţi, la Universitate, şi pe urmă la Bucureşti. Pe urmă a venit perioada cu cercetarea monografică la Institutul de Cercetări Economice.

- Dar după ieşirea din detenţie cum v-au luat la Economice?

- Ei, m-au chemat ei.

- Aţi stat mult timp fără loc de muncă?

- Un an şi 6-7 luni. Pe urmă am intrat la Cercetări şi Proiectări pentru Hârtie, Celuloză şi Stuf, unde am stat până în iunie ’57. Din octombrie ’55. Nici doi ani n-am stat. Şi mi-a cerut transferul Academia. Cred că doi inşi au vorbit despre mine la Academie. Levente, care preluase conducerea DCS-ului, a Direcţiei Centrale de Statistică, şi Biji. Şi Levente n-a vrut să mai… V-am spus că au fost înfiinţate echipele pe lângă DCS, şi Levente n-a vrut să aibă de-a face cu ele. A zis, „eu fac statistică, şi nu sociologie. Academia – treaba ei”. Şi atunci ne-a vărsat la Institutul de Cercetări Economice. „Pe cine să punem acolo?” Şi atunci Levente şi Biji a spus, „pe acela, pe… E mai bun decât ceilalţi”. A fost verificat! /râde/ S-a terminat cu eşecul cunoscut.

Note 

[1] Preşedintele  Academiei era Traian Săvulescu (1948-1959)

[2] Miron Contantinescu devine în 1963 director al Institutului de Istorie al Academiei RPR

[3] adjunct al Ministrului Învăţământului

[4] Roman Moldovan, între 1965-1967 preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştinţifice

[5] Ph. E. Mosely, The Sociological School of Dimitrie Gusti, in « The Sociological Review”, vol. XXVIII, aprilie 1936

[6]La science de la réalité sociale. Introduction à un système de sociologie, d’éthique et de politique, Paris, 1941; La sociologie des unités sociales, in „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an XVI, nr.1-4, 1943

[7] legitimaţie (lb.magh.)

[8] este vorba de Lena Constante, căsătorită cu Harry Brauner

[9] Gh. Retegan a fost arestat în martie 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare”, ulterior încadrarea juridică a fost shimbată în «complot împotriva orânduirii sociale». Închis la Jilava în regim de detenţie politică, a fost judecat în 1954 şi achitat de orice penalitate.

[10] Tehnicianul Gheorghe Adăscăliţei, zis « Edison »

[11] Cartea a apărut în 1994 (Anton Raţiu, Românii de la est de Bug. Cercetări etno-sociologice şi culegere de folclor, Editura Fundaţiei Culturale Române)

[12] bomba de la Hiroshima

Alte interviuri si extrase din volumul Parcurs intrerupt:

• Elevii monografistilor
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

Despre Gh. Retegan si aici:

• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)

The post “Am scos odata din lagar 550 de moldoveni” [Gheorghe Retegan, "Parcurs intrerupt", partea a III-a] appeared first on Cooperativa G.

Părăsirea Boemei și incarnarea Utopiei
Studențimea interbelică, Dimitrie Gusti și Serviciul Social obligatoriu

- partea I - 

Dragoș Sdrobiș

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Studiile despre intelectuali sunt nenumărate, dar definirea lor rămâne în continuare un subiect fertil de polemică. Percepuți uneori ca o „new middle-class” (viziunea funcționalistă a lui Robert Michels), alteori „relatively classless” (Karl Manheim), definirea intelectualilor s-a rezumat de cele mai multe ori la analizarea procesului de radicalizare politică a acestora. Iar aici consensul e larg răspândit: ultimele 2 veacuri ale istoriei au fost marcate de prezența intelectualilor, mai precis din momentul în care „their capacity for loyalty was liberated”[1].

Una dintre cauzele radicalizării politice a intelectualilor se află în directă legătură cu securitatea economică. „Scratch a rebel and nowadays you find someone who is looking for a secure position”, afirma T.R. Fyvel, în 1968, caracterizând mișcările protestatare studențești care împânziseră atunci lumea. Radicalizarea politică a intelectualilor a fost pusă într-o legătură indisolubilă cu insecuritatea economică de către foarte mulți autori, de la Karl Marx, până la Robert Michels sau Walter Kotschnig. De pildă, studiul lui Walter Kotschnig, Unemployment in learned professions (1937), relevă faptul că în perioada marii crize economice din 1929-1933 radicalismul politic al intelectualilor (adică al absolvenților de studii superioare) era mult mai acut în societățile europene, decât în Marea Britanie sau SUA, din simplul motiv că rata șomajului era mult mai mare la cele dintâi^[2].

Pe scurt, radicalizarea politică a intelectualilor trebuie pusă în strânsă legătură cu mecanismul promovării și al mobilității sociale. Astfel, dacă se constată că în anumite societăți promovarea socială devine imposibilă la un moment dat prin micșorarea oportunităților de angajare, atunci există premise ca intelectualii să se radicalizeze și să lupte împotriva a ceea ce ei consideră a fi clasa conducătoare. În schimb, intelectualii care sunt parte a unui grup social aflat în declin sunt tot mai susceptibili să dezvolte ideologii conservatoare sau reacționare[3]. Oricum, în societățile care nu erau capabile să asigure canalele promovării sociale resentimentul acumulat putea deveni exploziv.

Aceasta ar fi o interpretare „sociologică” a prea-mult (și uneori redundant) analizatului conflict dintre generații, tinerii și bătrânii, care a marcat România interbelică. Iar aici trebuie aduși în discuție studenții, ca viitori membri ai unui grup socio-profesional. Este perioada în care studențimea devine singurul segment social al tineretului care se caracterizează „par un statut et un temps de vie à part, un temps d’apprentissage et d’expectation”[4]. Studențimea, prin prezența sa socială tot mai greu de ignorat, se transformă în sursă de revendicări economice, sociale și chiar politice. Faptul că studenții devin o forță socială e lesne de demonstrat doar prin accelerarea organizării sociale a tineretului universitar, mai ales a acelor tineri care pleacă din ținutul natal într-un mare oraș pentru a urma studii universitare. Aglomerările care se creează în campusurile universitare urbane devin medii propice pentru propagarea unor idei radicale, dar și pentru dezvoltarea unui sentiment al identității, solidarității și al elitismului.

Boema și Utopia: două trăsături ale tineretului universitar?

Astfel ia naștere Boema (Bohême, varianta franceză), un analist al acestui spațiu identitar fiind Robert Michels[5]. Când vorbești despre intelectuali sau artiști, mai toată lumea își imaginează un mediu „boem”: fumul cafenelelor, mizeria traiului cotidian sau chiar promiscuitatea relațiilor; oricum ar fi, boemul e, înainte de toate, liber. Etimologia acestui cuvânt e sincronă cu apariția intelectualului modern în spațiul francez. Inițial, dicționarele franceze înțeleg  prin boem în primul rând un locuitor al regiunii medievale Boemia. Mai apoi, noțiunea devine sinonimă pentru țigani, o populație care „presentent ce spectacle unique d’un peuple qui, diséminé de longue date dans tout l’Europe, y a conservé ses caractères primitifs sous tous ses climates comme les Juifs, tout en restant entièrement étranger et même rebelle à sa civilisation”. Acest exonim occidental de desemnare a țiganilor ar data din secolul al XV-lea, când se credea că aceștia ar fi originari din Boemia[6].

Câteva decenii mai târziu, dicționarele franceze consemnează noile sensuri ale cuvântului boem, datorat în special romanului lui Henri Murger, Scènes de la vie de bohème (1849). El este cel care dă o definiție acestui spațiu imaginar, atât de râvnit de tineretul Parisului, educat în spiritul revoluționarismului francez, dar captiv al limitelor politice impuse de Restaurația din 1830. Pentru Murget, „la Bohême n’est pas une patrie, c’est un mal dont je meurs”. Acum, dicționarul universal al secolului al XIX-lea, editat de Larousse, identifică trei tipologii diferite de boemi: boemii veritabili, care se remarcă printr-un efort intelectual și artistic prelungit, credincioși unor idealuri și viitorului, boemii incompleți, incapabili să sufere sau să aștepte, și care cred că inspirația de moment poate să le ofere gloria și bogăția lumii. În fine, ultimul tip de boem este cel ignorat, militanții artei pentru artă, incapabili să se afirme („oubliant que être et paraître sont deux choses également nécessaires”), al căror talent nu e egalat decât de mizeria în care trăiesc, dar a căror condescendență față de restul lumii le împiedică succesul[7].

A fi boem începe să se confunde cu debuturile vieții de artist. Honoré de Balzac merge mai departe, stabilind un ecart de vârstă pentru cei care puteau fi boemi: tinerii cu vârste între 20 și 30 de ani, dar nu mai mult de atât, care regăsesc în marile orașe libertatea de a-și trăi viața așa cum își doresc ei, departe de casă și de controlul figurilor parentale. De-a lungul întregului „stupid secol” al XIX-lea (Léon Daudet), burghezul devine etalonul unei lumi ordonate, dar insipide, lipsită de ingeniozitate. Tocmai de aceea, boemul e înainte de toate o antiteză a burghezului, încercând să impună o nouă axă a valorii lucrurilor. Materialismul burghezului este denunțat ca fals și filistin, ca semn al prostiei și al snobismului său: critica la adresa burghezului își are originea în viziunea romanticilor, dispreț ce va fi desăvârșit de socialiști. Practic, în saloanele franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea nu era insultă mai gravă ce putea fi adusă unui om decât aceea că ești „burghez”, adică limitat.

Nu e de mirare că pentru tinerii studenți, a fi boem devine un parcurs ineluctabil. Pentru tinerii studenți, Boema reprezintă o etapă a vieții caracterizată prin sărăcie, libertate și ură față de cei de sus. „As a passageway, it might lead […] to the Academy of Arts, as well as to the hospital or the morgue”[8]. Dar a rămâne pentru prea mult timp boem duce la convertirea în declasat. De aici și încercarea de a intra în sistemul de stat. Boema, ca spațiu la tinerilor, reprezintă un mecanism de negociere cu puterea, de câștigare a securității economice; iar rata lor de succes e direct proporțională cu gradul de slăbiciune al statului. Un stat cu instituții slabe va prefera să înregimenteze intelectualii „subversivi”, din simplul motiv că acești intelectuali nu au decât un singur mod de a percepe politica: prin lentila anarhismului.

Așadar, schema lui Robert Michels stabilește două tipuri de relații pe care intelectualii le au cu societatea. Prima este aceea a cooptării lor în sistemul administrativ al statului, celebra sa lege a birocratizării. Drept urmare, acești intelectuali devin fundamentul ideologic al regimului politic pe care îl servesc, în favoarea unei securități economice. De fapt, se ajunge la transformarea regimurilor politice în oligarhii, la care numai unii au acces la anumite funcții; ideea de mobilitate socială prin educație devine, deci, o simplă vorbă-n vânt. De aici, cea de-a doua relație a intelectualilor cu statul, cea de opoziție. Consecință a unei „unregulated intellectual production” și a blocării accesului la funcțiile elitiste, unele societăți experimentează o „inflație de intelectuali” (surplus intellectuals), așa cum a fost perioada crizei economice din 1929-1933. Drept urmare, transformarea acestor intelectuali în marginali răzvrătiți, care se adună în Boema „to dream of the future or the past”[9]. „In the catalogue of bourgeois sins, bohemian intellectuals earn a double entry, thinking too much and doing too little”[10]. Acest tip de intelectual își construiește propriul său mediu social, mai ales în marile orașe, este foarte activ și își câștigă cu ușurință o audiență largă. Motivul esențial al succesului său e faptul că prezența sa publică se face simțită prin articole, eseuri, conferințe care abordează teme de actualitate și de interes public. De cele mai multe ori, problemele sale sunt și ale opiniei publice, iar principalul vinovat este considerat statul în ansamblul său. Iar când diferența dintre aspirațiile sociale ale acestor intelectuali și realitatea socială este foarte mare se dezvoltă o puternică mentalitate utopică (utopian mentality) menită să discrediteze statul și să rupă canalele de comunicare dintre putere și cetățeni. În ultimă instanță, mentalitatea utopică devine una de succes doar atunci când țelurile propuse sunt apropiate de starea de fapt a societății[11].

Acum, întorcându-ne la originile etimologice ale utopiei, se pare că în secolul al XIX-lea cuvântul devenise deja sinonim pentru visare sau, oricum, totuna cu un ideal irealizabil. Totuși, dacă ne referim la etimologia greacă a cuvântului, acesta desemnează un lucru care nu ar exista nicăieri, dar nicidecum ceva imposibil. E o dovadă în plus că amprenta conservatoare a secolului al XIX-lea s-a făcut simțită și asupra cuvintelor, utopia fiind desemnată mai ales într-o tușă negativă; de-a lungul unui secol măcinat de revoluții de tot felul, gândirea utopică trebuia interzisă. Asta nu l-a împiedicat pe Lamartine să afirme că „les Utopies ne sont souvent que des vérites prématurées”. Deci, evoluția gândirii utopice pare a fi sincronă cu evoluția intelectualilor boemi: „Chez les parvenus satisfaits, le dévouement aux intérêts du peuple s’appelle Utopie séditieuse”[12]. Cu toată opoziția, acești intelectuali au fost cei care au schimbat înfățișarea societății europene, mai ales odată cu momentul Afacerii Dreyfus, transformând gândirea utopică în simptom al progresului.

Cazul românesc, prin lentila studentului boem: răzvrătirea și nașterea utopiei rurale

A vorbi despre figura boemului în spațiul românesc e prematur, cel puțin până la 1918. Deși Pantazi Ghica publică în 1860 romanul Un boem român, abia în interbelic apar simptomele unei lumi a boemilor, mai ales în Bucureștiul universitar. O primă condiție este cea a concentrării unui număr mare de tineri, fapt ușor de demonstrat prin numărul mare de studenți, mai ales în prima decadă interbelică. Astfel se naște un puternic „proletariat intelectual”, inerent ordinii capitaliste (în opinia lui Robert Michels), proletariat pe care statul se vede incapabil să îl transfere în mediul birocratic[13].

Dar, până la îmbrățișarea anarhismului, tineretul universitar se lasă atras de mirajul „vieții la întâmplare”, după cum se exprimă Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai. „Suntem toți niște pierde-vară, niște nevertebrați, continuă Eleazar umplându-și paharul cu vin. Nimeni dintre voi nu știe ce are de făcut, nimeni nu știe de ce face un anumit lucru și nu altul. Trăim la întâmplare…”. Deocamdată, acest mod de a trăi nu pare a fi deloc de neglijat. Treptat, ieșirea din lumea boemilor se face prin apelul la gândirea utopică și la acțiunea anarhică; astfel apare descris Emilian Dragu, pe care „cu totul altceva îl atrăgea, fascinat, în mișcarea comunistă. Posibilitatea inițiativei directe, șansa pe care o avea de a trece la fapte, pe cont propriu. Răzbunarea decisivă contra bătrânilor, contra stârpiturilor care au creat un București laș și o Românie infamă. Să pot lucra, să pot lovi în piept o singură bestie, cel puțin! Să știu că s-a găsit în acest 1933 un singur om care să strige împotriva ticăloșiilor și să se desolidarizeze de contemporaneitate!… Higienă, aer tare, curaj – asta îmi trebuie, asta ne trebuie nouă, tinerilor. [...] Dacă aș putea să dărâm întreg Bucureștiul și să clădesc în locul lui o cetate a soarelui, un oraș tânăr, alb, viril, pur! Un oraș fără proxeneți, fără bătrâni, mai ales fără bătrâni. Unde sunt bătrânii, acolo se adună ranchiuna, fierea și veninul, lașitatea, imoralitatea”.

Orice alegere ar fi făcut, pentru tineretul interbelic ieșirea din pasivitate devenise soluția unică. A fi intelectual boem nu mai reprezenta o opțiune. Iarăși Eliade: „Nu vedeți că nici nu suntem luați în seamă atâta timp cât rămânem intelectuali! Nici nu întâmpinăm rezistență. Mizeria, asta e tot ce avem; și vreți ca dintr-o luptă continuă, josnică, mediocră și meschină cu mizeria să iasă un nou tragism! Iese numai ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimați, asta suntem!” [14].

Ei bine, acest tineret nemulțumit, marginal și lipsit de mijloacele economice de existență construiește o nouă viziune utopică pentru societatea românească. Astfel trebuie înțeles succesul tezei indigenismului și al autohtonismului în România interbelică. Într-o societate agrară, în care 80% din populație trăia în relație directă cu pământul, viitorul era însuși satul, locuit de români. Problemele României erau, de fapt, problemele satului, iar răzvrătiții României proveneau în special din sate. E o legătură sociologică directă între mișcările studențești, revendicările și succesul politic al lor de mai târziu. Utopia rurală, care vedea în țăran efigia românismului, însemna revitalizarea paseismului, atât de specific unei culturi periferice aflată în conflict cu modernizarea. De la „teoria formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu, trecând prin autohtonismul interbelic și sfârșind cu protocronismul ceaușist, societatea românească se prezintă ca un inamic perpetuu al ideii de schimbare și de modernizare. Este o aparență, care își găsește răspunsul chiar în modul în care modernizarea a fost înțeleasă în spațiul românesc. Cert este că pentru tineretul interbelic satul era obiectivul oricărui proiect – politic sau utopic – ce trebuia implementat. Orice încercare de captare a energiilor tineretului trebuia să meargă în această direcție. Într-o Românie a „democrației mimate”, în care contrastul dintre urban și rural se augmenta, reinventarea politicului însemna întoarcerea spre sate.

Dimitrie Gusti și proiectul său de schimbare socială al României: Universitatea socială și ridicarea satului

Problema României a fost încă de la 1859 chestiunea țărănească. Împroprietărirea țăranilor, demarată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 dar după dizolvarea Parlamentului, releva reticența elitei politice de a se implica într-un proces de reformare autentică a socialului. Răscoala țărănească de la 1907, caracterizată de Ion Luca Caragiale drept un „război civil” evidenția un stat total decuplat de fondul său social și economic: satul. Deși prin Constituția de la 1866 „puterile statului emană de la națiune”, națiunea devenea un concept politic ce îngloba doar o mică parte a societății. Caracterizarea societății românești făcută de Caragiale e ilustrativă: „Camerele [Adunarea Deputaților și Senatul] sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lângă agricultură, deci, trebuie să înflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă iar cei flămânzi au ajuns la complectă famină, încep turburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. […] Iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul […]. Carevasăzică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia din guvern”[15].

După 1918, odată cu o nouă împroprietărire a țăranilor și cu acordarea dreptului de vot tuturor bărbaților de vârstă majoră, schema socială a României se complică. Revolta pătrunde în orașe, și nu mai urmărește doar o banală „răsturnare a guvernului”. Studențimea se transformă în actor social, dar statul preferă aceeași metodă de aplanare a situației ca în 1907: represiunea și ignorarea fondului problemelor.

A existat și excepții de la această „regulă”; printre acestea – Dimitrie Gusti. Resursa intelectuală de reformare a socialului i-a parvenit lui Gusti încă din perioada studiilor pe care le-a făcut în străinătate. Legătura lui Dimitrie Gusti cu spațiul universitar german și cel francez nu a reprezentat doar o simplă consacrare intelectuală. În aceste două țări, la cumpăna secolelor XIX-XX, mediul academic era preocupat de efectele pe care urbanizarea, industrializarea și dislocarea unor mase importante de oameni le are asupra individului și societății în genere. Pentru sociologii germani mai ales, toți acești factori constituie crize care necesită o diagnoză științifică precisă și o intervenție socială a statului. Practic aici ia naștere ideea de stat social și programul guvernamental al asistenței sociale (care urmărea ameliorarea situației socio-economice a categoriilor vulnerabile și marginale), dar și al asigurărilor sociale (având ca scop protejarea forței de muncă). Sunt idei care au rămas întipărite în mintea profesorului Dimitrie Gusti, transpuse pentru prima dată în 1910, când tripticul sociologie – politică – etică devine piatra unghiulară a unui sistem de gândire și acțiune socială^[16]. Chiar și înainte de primul război mondial, prin condițiile precare ale populației, România impunea o acțiune concertată de intervenție a statului, răscoala din 1907 relevând situația dramatică a satului. Modelul danez al lui Frederik Grundtvig de dezvoltare comunitară prin ridicarea satului și prin încurajarea cooperativelor țărănești era un reper ce atrăgea atenția tuturor observatorilor din epocă. Schema era simplă: acolo unde statul eșuează iar economia de piață nu poate deveni o alternativă, soluția optimă este dezvoltarea comunitară a satului prin propriile sale forțe.

Înaintea lui Gusti, o altă personalitate a avut în centrul preocupărilor sale satul românesc. Spiru Haret, ministru al instrucțiunii publice în mai multe rânduri între 1890 și 1910 atrăgea atenția asupra situației precare a satului. Publică în acest sens și o lucrare – rezultat al muncii sale de teren – intitulată Chestiunea țărănească (ediția princeps: 1905; 1907 a doua ediție), fapt pentru care va fi acuzat că prin acțiunea sa de cointeresare a învățătorimii rurale ar fi contribuit direct la răscoala din 1907. În 1910 publică în Franța studiul Mecanica socială, ferm convins că sociologia poate deveni o știință exactă: cunoașterea precisă a datelor problemelor sociale și aplicarea unor remedii „matematice” pot contribui la renovarea socialului.

Iată doar câteva elemente atât din plan intern, dar mai ales extern, care poate că au cântărit decisiv în orientarea științifică a tânărului sociolog Gusti. Conjunctura internațională îl va determina să își pună planul în aplicare. Este vorba de începutul anului 1918, când România se afla la un pas de capitulare în fața Puterilor Centrale, după un refugiu dur al autorităților în capitala Moldovei, Iași. În aprilie 1918 se semna un tratat de pace umilitor: pentru a mai continua să existe, statul român trebuia drastic reformat. În aceste momente, Dimitrie Gusti pune bazele Asociației pentru studiul și reforma socială„cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieții sociale românești [...], de a propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască și, în sfârșit, de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor”^[17]. Conștient că – indiferent de rezultatul războiului – România traversează o perioadă de schimbări radicale, tânărul profesor universitar își asumă „o măsură îndrăzneață: formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenței profesionale, să dobândească legitimitatea intervenției sociale în afara și pe deasupra structurii partidelor”^[18].

Proiectul său a fost trecut pe linie moartă chiar de norocul istoriei: România a ieșit victorioasă din primul război mondial, iar pentru pacea socială au fost preferate reforma agrară și votul universal masculin în dauna unei expertize științifice și a dezvoltării comunitare a satului. Rămâneau două realizări notabile totuși: Institutul Social Român^[19] (1921) și revista Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1919).

Liniștirea satului a fost urmată de revolta orașului, mai exact de cei care urmăreau să migreze dinspre sat spre lumea burgheză. Cea mai bună soluție pentru o astfel de ascensiune socială o reprezenta chiar universitatea. Numai că viziunea statului asupra universității, aceea de for al culturii, nu mai corespundea cu pretențiile unui tineret care în mare parte avea experiența tranșeelor. Acest tineret este ferm convins că pentru sacrificiile sale sau ale părinților totul i se cuvine, de la o calitate crescută a vieții de student până la oferirea unei slujbe decente. Cât despre latura națională, acest stat clădit pe sacrificiile românilor trebuia să fie al lor și numai al lor. Scânteia acestui conflict a reprezentat-o scandalul de la facultatea de medicină din Cluj în privința chestiunii cadavrelor din decembrie 1922. Fondul problemelor era însă unul mult mai larg.

Acesta este și momentul în care Dimitrie Gusti se implică decisiv în viața universitară. Condițiile materiale precare din cămine, slaba dotare tehnică a laboratoarelor universitare, eclectismul originii geografice și etnice a corpului studențesc, cuantumul ridicat al taxelor universitare – erau doar câteva dintre elementele care îl fac pe Gusti să demareze o anchetă pentru depistarea principalelor cauze ale frustrării studențimii. Deși sesizase caracterul naționalist, xenofob și antisemit al acestui prim val protestatar studențesc, Gusti era convins că ameliorarea calității vieții studențești poate dezamorsa această situație tensionată. Faptul că anul universitar 1922-1923 era compromis din punct de vedere academic nu a reprezentat o piedică pentru Gusti și apropiații lui să înceapă discuțiile pentru un Program studențesc pentru organizarea vieții universitare chiar în primăvara anului 1923, în cadrul Seminarului de Sociologie, Etică și Politică al Universității București. Inovația acestui proiect era aducerea în prim-plan a studentului: „Ca să putem considera pe drept cuvânt cultura națională ca factor de creare și propășire a națiunii, trebuie ca Universitatea să dea, prin activitatea ei, garanție de nestrămutată convingere și stăruință în a ține veșnic vii înaintea tineretului adevărurile permanente ale științei și forțele creatoare ale societății respective, pe al cărei trecut riguros cercetat și exact valorificat se vor clădi toate instituțiile vremii. Căci, de concepția care domnește în Universitate asupra vieții și stărilor sociale, și de principiile pe care ea le pune la baza creațiilor ei, depinde în cea mai largă măsură soarta întregii colectivități.

În angrenajul acestor factori și al acestor elemente de propășire socială, rolul studentului e foarte însemnat. Funcționar social căruia națiunea i-a încredințat cele mai importante interese ale ei, dânsul va determina prin felul activității sale însăși valoarea Universității și condițiile de elaborare și consolidare ale culturii naționale, în slujba căreia pune inteligența și energia sa”^[20].

Ceea ce Gusti condamna era lipsa studiilor cu privire la viața studențească, urmare a unei „vinovate neglijențe și a completei dezinteresări, nu numai oficiale, dar și a celor care aveau tot dreptul și toată răspunderea de a orienta viața academică”. Acest program trasa 6 direcții de intervenție în viața universitară:

1. „Necesitatea asigurării supremației elementelor băștinașe în cultura națională prin crearea condițiilor prielnice aducerii fiilor de țărani la Universitate;
2. Obligația față de studenții odată ajunși la Universitate de a li se asigura un trai demn, atât din punct de vedere cultural, cât și material;
3. Democratizarea vieții studențești prin introducerea votului obligatoriu în alegerea diferitelor organe de conducere a asociațiilor și de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studențimii prestigiul și răspunderea necesară;
4. Participarea studențimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;
5. Apropierea cât mai cordială și intimă între student și profesor;
6. Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenților cea mai largă libertate pentru orice credință politică, și îndreptarea tuturor eforturilor către o politică a culturii”^[21].

Atenție specială era acordată și asociațiilor studențești, organizate atât pe criterii de linii de studii (fiecare facultate urmând să aibă o societate a studenților, reunite în centrul studențesc, iar la nivel național în uniunea generală), dar și pe criterii de origine geografică (cercuri județene); în toate aceste asociații calitatea de membru era obligatorie pentru fiecare student, la fel participarea la ședințe și dreptul de vot. Pentru o mai bună corelare a Universității la cerințele societății românești era proiectată și o asociație a absolvenților universitari care trebuiau să mențină legătura cu universitatea și să prezinte problemele pe care le-au întâmpinat în procesul de inserție socio-economică. În fine, anul Uniunea generală a studenților trebuia să organizeze un congres studențesc în unul din  cele patru centre universitare. Ultima parte a acestui proiect propunea un chestionar de sondare a vieții studențești, material care va sta la baza Anchetei sociologice asupra vieții studențești a lui Roman Cresin.

În 1927 Gusti reușește înființarea Oficiului universitar din București, care publica și o revistă cu scopul consilierii studentului în alegerea liniei de studiu și în orientarea profesională, Călăuza studentului. Aici profesorul de sociologie publică un scurt articol despre rolul social al universității. Reprezentând introducerea la primul număr al Călăuzei studentului (editată de Oficiul Universitar București), Gusti încerca să schimbe viziunea Universității, aducând în prim-plan actorul „absent” până atunci, anume studentul. Universitatea trebuie să devină „un sistem socială de funcții sociologice, etice și politice”, instituția supremă care trebuie să participe la „democratizarea” vieții publice și care să asigure conducătorii legitimi ai societății, pentru că „nu poate fi concepută o democrație reală fără directori de conștiință, bine pregătiți, și fără îndrumători ai opiniei publice, de toate gradele și de toate felurile, conștienți de misiunea lor de conducători”.

Gusti încearcă să înlăture viziunea „vulgară a Universității ca o fabrică de diplome”. „Desigur, niciodată diviziunea muncii sociale n-a fost mai mare ca astăzi și deci niciodată societatea n-a reclamat o mai mare ierarhie de funcționari și de profesioniști, ce trebuie să dovedească aptitudini speciale, corespunzătoare variatelor și multiplelor diferențieri sociale”[22]. Dar imperativul racordării finalității universității la necesitățile socio-economice trebuia să fie secondat de promovarea spiritului științific, în caz contrar pregătirea profesională universitară devenind un simplu „meșteșug meschin și empiric”. Importanța spiritului științific, la fel ca și diseminarea cunoașterii prin seminarii, laboratoare sau clinici, sunt elementele care relevă superioritatea cultural-științifică a Universității; fără aceste atribute, „universitatea s-ar scoborî la o simplă școală secundară”[23].

În fine, Gusti enunță și o viziune structuralistă a Universității, pentru că aceasta devine „un sistem de relații structurale”, cuprinzând atât relația Universității cu Statul și Societatea, dar și relațiile dintre profesori și studenți, între studenții înșiși și, în cele din urmă, relația studenților cu autoritatea universitară. „După cum vor exista sau nu aceste raporturi, așa va fi ori […] nu va fi Universitatea”[24]. Așadar, universitatea socială ar constitui un model organizațional specific perioadei moderne, în care interacțiunea societate-individ devine tot mai vizibilă. Unitatea socială care se creează în urma acestei interacțiuni ar fi civitas Academica, adică universitatea devine atât a profesorilor, cât și a studenților (Universitas magistrorum et auditorum). Gusti nu ascundea faptul că universitatea socială va trebui să devină „Universitatea Poporului”, iar „prin munca colectivă pe teren să se formează elementele de conducere a Statului și a Societății”. Acest enunț este printre primele care menționează ideea de serviciu social al studențimii[25].

A doua preocupare esențială a sociologului Gusti a fost satul românesc. Seria de Conferințe pe care Institutul Social Român o organizează în primul deceniu interbelic a vizat și problema politicilor culturale, după ce acest for a organizat discuții pe marginea unei constituții a României și despre rolul partidelor politice. ISR-ul reprezintă construirea unei rețele sociale și intelectuale de influență. Emanoil Bucuța nota cu admirație că prin conferințele realizate sub egida ISR-ului s-a realizat „acel contact de-a dreptul cu publicul, mai viu și mai ușor de controlat în urmări decât revista și cartea”^[26].

În 1928, în comunicarea ce încheia ciclul discuțiilor relative la politicile culturale, Gusti operează o legătură directă între chintesența culturii, intelectul, muncă și capital. Descrise ca forțe creatoare de bunăstare economică, profesorul de sociologie insistă pe necesitatea ca statul să finanțeze înființarea unor instituții speciale care să contribuie la cercetarea de pe criterii științifice ale posibilităților de dezvoltare ale României. Exemplul invocat este cel al fundațiilor americane Rockefeller și Carnegie, iar „instituții consacrate exclusiv cercetărilor științifice se găsesc astăzi în toate țările”. Altfel spus, universitatea trebuie chemată să contribuie la dezvoltarea comunitară a satului românesc, dar cu sprijinul financiar al statului. Pentru ca România să devină un Stat cultural, datoria lui era „de a apăra și ocroti valorile culturale și economice ce se găsesc în mijlocul nației; a descoperi și deștepta aceste valori, când sunt ascunse; a le înălța către culmi cât mai mari, când sunt prezente. Statul, ca organizare politică și juridică a comunității națiunii, are deci datoria să urmărească ritmul particular de viață al nației, să-l accelereze și să-l conducă. Aceasta este politica culturii, care ar trebui să fie la baza oricărei politici de Stat”^[27]. Pentru succesul unei astfel de politici a culturii importantă era reevaluarea și inventarierea culturii poporului, fapt posibil prin tehnica monografiei sociale și prin înființarea Căminului Cultural sătesc ca mijloc de „redeșteptare” al țăranului român. „În vârful munților, în fundul văilor, în șesuri, pretutindeni, în tot cuprinsul României întregite, ne așteaptă, cu smerenie și nerăbdare, o lume dornică de hrană sufletească, o lume ce aspiră la o viață mai bună. Să nu întârziem o clipă și să nu precupețim niciun sacrificiu. […] Ajutându-i pe ei, ne vom ajuta pe noi înșine, căci vom ajuta întărirea Neamului și a Statului”^[28]. Dimitrie Gusti a încercat să pună în aplicare acest proiect în perioada scurtului său mandat ca ministrul al Instrucției, Cultelor și Artelor între iunie 1932 și noiembrie 1933. Criza economică și instabilitatea politică l-au împiedicat să ducă la sfârșit proiectul Ministerului Culturii Naționale^[29].

Deși nu a fost prezent, viziunea lui Dimitrie Gusti asupra universității sociale și a serviciului social la sate a fost prezentată și delegaților Consiliului Inter-universitar al statelor balcanice, ținut la Sofia în 1932. Încă din debutul acestei prezentări se precizează că „universitatea în România nu poate să uite că e încoronarea învățământului unei țări agricole”, iar „studentul român n-avea nevoie de vreo evoluție de păreri și mai puțin încă de o înrâurire din afară ca să descopere pe țăran. În cele mai multe cazuri el era însuși un rural prins într-un proces de urbanizare ce nu putea să-l facă să-și uite obârșia”. Fluxul de tineri dinspre sat spre centrele universitare ar constitui pentru Gusti o primă etapă, „romantică” a serviciului social rural în România. Influența tineretului asupra satului a fost destul de semnificativă, dând ca exemplu „turburările țărănești” din 1907. Conform propriilor cercetări, Gusti constata că satul „nu se mișcase înainte să se fi arătat un student pe un cal alb și să-i fi îndemnat și condus [pe țărani]. Toate căutările pentru descoperirea acestor cavaleri universitari multiplicați rămaseră […] nefolositoare, dar fenomenul de miragiu social nu arată mai puțin trecerea de care se bucura noțiunea de student la acești oameni ai câmpiilor și ai văilor”. Astfel, serviciul social trebuie încredințat chiar celor care pot lua contact nemijlocit cu satul, pentru că de acolo descind, și pot să-l schimbe. Totodată, studentul se pune în slujba unui stat al tuturor, în care devine „corpul cel mai însemnat al națiunii”. Ceea ce rezultă este un nou contract social între stat și proprii ei cetățeni, cei mai numeroși, țăranii, și inițierea unui proces de dezvoltare comunitară autentică: „Urmările sunt cooperative, biblioteci, asistență sanitară organizată și alte îndreptări și înfrumusețări. Avem cea mai mare nădejde în această îndoită acțiune științifică și practică, ieșită din colaborarea profesorilor și a studenților […]”[30].

Faptul că pentru Gusti sociologia însemna a cunoaște pentru a putea reforma este lesne de dovedit prin titlul unei lucrări pe care o publică în 1934, Sociologia militans. Nucleul planului său de cunoaștere a societății românești l-a reprezentat Seminarul de sociologie, din care a irumpt inițiativa monografiilor sociologice rurale. Aceste cercetări de teren debutează cu excursia de la Goicea Mare (1925), Rușeț, Nerej, Fundul Moldovei (1928), Drăguș (1929), Runcu (1930), Cornova (1931) sau Șanț (1935/36). Tehnica cercetării de teren se ameliorează de la o campanie  la alta, Gusti întrezărind posibilitatea monografierii tuturor celor cca 15 mii de sate ale României. După 1930, aceste inițiative revoluționare se întrepătrund cu planul regelui Carol al II-lea de acaparare a tineretului. Înființarea O.E.T.R. – Straja Țării în 1934, alături de dezvoltarea instituției cercetășiei, reprezentau mecanismele regelui de a anihila influența mișcării legionare. Asasinarea premierului I.G. Duca la 29 decembrie 1933 determină o mai strânsă colaborare dintre profesorul Gusti și rege, 1934 fiind primul an al expedițiilor monografice al echipelor regale studențești. Un singur element lipsea pentru o totală „concurență loială” între legionari și Carol: abnegația muncii dezinteresate pentru colectivitate.

Reevaluarea muncii fizice: misiunea echipelor regale studențești

Încă din 1924 Codreanu realiza importanța propagandei în cucerirea cât mai multor aderenți. Primul pas a fost construirea cărămidăriei din Ungheni-Iași în luna mai 1924, care avea scopul de a produce materiale de construcții necesare ridicării unui cămin studențesc creștin la Râpa Galbenă – Iași, în timp ce o grădină de legume și zarzavaturi urma să asigure hrana celor care se oferiseră voluntari la această lucrare. Autoritățile ieșene conduse de prefectul Manciu au împiedicat derularea acestui proiect. Pe fir cauzal, această adversitate stă la baza asasinării lui Manciu de către Codreanu chiar pe scările Judecătoriei de Ocol din Iași, la 25 octombrie 1924.

Peste zece ani, în plină ascensiune a mișcării legionare Codreanu transformă ideea muncii voluntare a tineretului în mecanism de propagandă. Taberele de muncă organizate de legionari devin un succes, acesta fiind mecanismul prin care a fost ridicată în București Casa Verde în 1933, sediul central al mișcării legionare. Acest succes este cel care stă la baza transformării șantierelor de lucru și a taberelor de muncă în mijloc de publicitate^[31]. Succesul taberelor de muncă a fost asigurat și de articolele favorabile acestei noi etici. Pe lângă ziarele cu orientare naționalist-legionară care publică numeroase reportaje însoțite de fotografii, un articol ce merită semnalat este cel al lui George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă. Faptul că acest articol apare în revista cernăuțeană Însemnări sociologice nu e deloc întâmplător: redactorul acestei reviste era profesorul universitar Traian Brăileanu, care din naționalist-cuzist devenise deja legionar convins. Pentru Macrin, taberele de muncă au rolul de a crea „omul nou, românul de mâine”, pentru că „din această atmosferă de școală a muncii iese omul ca un tot armonic, cu o concepție care-l pune exclusiv în slujba societății”^[32].

Mihail Polihroniade este cel care realizează un album fotografic cu cele mai importante șantiere și tabere de muncă ale legionarilor, succesul propagandistic fiind de necontestat. Trasarea obiectivelor etice ale taberei de muncă sunt sugestive:

„Într-adevăr, pentru noi, legionarii, tabăra reprezintă o școală, o școală în care mișcarea noastră își ctitorește un suflet propriu, o școală în care se plămădește România de mâine.

În tabăra de muncă tineretul românesc învață viața aspră și simplă, desbărată de toate inutilitățile care copleșesc astăzi sufletul nostru.

În tabăra de muncă intelectualii reiau contactul cu efortul fizic, fac cunoștință cu truda de toate zilele a țăranului și a lucrătorului și dau prin aceasta însăși examenul spiritului de jertfă și de disciplină care stă la temelia României de mâine.

În tabăra de muncă lucrează cot la cot, în slujba aceluiași ideal, cărturari și țărani, muncitori și studenți, meseriași și titrați”^[33].

Numărul acestor tabere de muncă a crescut exponențial: de la 4 tabere de muncă în 1934, 19 în 1935 și cca 60 în 1936, cea mai importantă fiind tabăra Carmen Sylva, condusă chiar de Corneliu Zelea-Codreanu, pe litoral. Mesajul transmis era indubitabil: doar prin cooperare și dezinteresare România poate fi transformată. Principalele activități derulate au fost în special repararea de drumuri sau podețuri, construirea sau renovarea lăcașurilor de cult ortodoxe, cămine culturale sau studențești și monumente închinate legionarilor căzuți, cum a fost crucea de la Bușteni ridicată pe muntele Jepi în amintirea „studentului legionar Virgil Teodorescu, asasinat pentru marea lui iubire de țară” la 15 august 1935. Rolul taberelor de muncă în lupta antisistem pe care legionarii și-o asumă explicit după 1934 este sintetizat de mesajul pus la intrarea în tabăra de muncă de la Carmen Sylva: „Fără Suedeji,/ Fără comisioane,/ Fără împrumuturi,/ Numai cu dragoste de țară și cu credință în viitorul ei”.

Piedicile administrative nu au lipsit. Încercarea legionarilor de a „pătrunde în conștiința publică”, crearea imaginii unor „fanatici sârguincioși al căror zel nu era vorbă în vânt”, statul a ales metoda presiunilor administrative împotriva instituțiilor care acceptau ca legionarii să lucreze sub tutela lor. „În octombrie 1935, ministrul Cultelor, Victor Iamandi, și patriarhul Miron Cristea vor trimite o adresă către toate eparhiile din țară, interzicându-le să accepte munca voluntară a legionarilor”^[34].

Acesta este contextul intern în care începe misiunea echipelor regale de cercetare a vieții rurale românești. Este o conjugare a eforturilor lui Dimitrie Gusti de a face din cercetarea sociologică un mecanism de intervenție socială. În aceeași măsură, este și dorința regelui Carol al II-lea de a estompa succesul pe care îl au legionarii tot mai mult în rândul populației. Pentru legionari, taberele de muncă erau o continuă formă de campanie electorală și de noi adeziuni. Universitatea risca să devină o pepinieră exclusivă a legionarismului, în ciuda sprijinului de care beneficiază personalități naționaliste ca A.C. Cuza, Octavian Goga sau Alexandru Vaida-Voevod. Este momentul în care regele constată că politica „guvernării peste partide” nu mai este suficientă. Misiunea echipelor regale trebuia să facă trecerea spre „guvernarea pentru popor”. Misiunea pe care regele o dă echipelor studențești regale era aceea de a contracara legionarismul. Iată chiar vorbele suveranului cu ocazia primei expoziții a echipelor regale, în noiembrie 1934:

„Prin chemarea, făcută către tineretul studențesc, să vină alături de mine să încercăm o îndreptare sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două scopuri. Am urmărit, mai întâi, scopul cel mare, de a face ceva pentru satele și pentru țăranii noștri. Dar, am mai urmărit și un alt scop: acela de a arăta tineretului nostru universitar care este calea cea sănătoasă a muncii și a surplusurilor de energie”^[35].

Sprijinul financiar de care se bucură proiectului lui Dimitrie Gusti nu poate decât să îl bucure pe sociolog. Printre cei care se remarcă în această nouă misiune de ridicare a satului se remarcă Anton Golopenția, Henri Stahl și Octavian Neamțu. Numai că școala gustiană a fost și ea afectată de microbul legionarismului. În 1935, de pildă, Ernest Bernea și Dumitru Amzăr se desprind de discipolul lor, nemulțumiți și de subjugarea sociologiei misiunii mai degrabă politice a regelui Carol al II-lea.

„Cultura totală sătească trebuie să îmbrățișeze cu o egală atenție: sănătatea (igiena satului și a săteanului, cultura fizică), munca (viața economică regională, femeia în gospodărie, viața cooperativă), sufletul (viața moral-religioasă și artistică) și mintea (răspândirea cărții prin biblioteci, apoi șezători, muzeu, teatru, radio etc).

Astfel înțeleasă, munca culturală este mai mult decât o activitate extrașcolară, cum se spune îndeobște, ea fiind mobilizarea tuturor energiilor și forțelor sociale sătești și de stat pentru marea bătălie, ce se dă, închinată însănătoșirii, înălțării și înnobilării satului”. Pentru Gusti, această acțiune însemna materializarea „doctrinei culturii poporului”, acțiune din care nu puteau lipsi „toți cărturarii ieșiți din sat, așezați la orașe, care au datoria sfântă să nu uite locul lor de naștere și să-i ajute după putință”^[36].

Scopul era „organizarea unui sat model, așa cum va trebui să fie fiecare sat românesc”, mai întâi prin studierea monografică a celor peste 15.000 de sate românești (15.201 sate cu 14 milioane de locuitori, în comparație cu 172 de orașe), studiu statistic urmat de intervenția concertată a căminelor culturale, ce se ocupau de implementarea muncii culturale și a educației sociale a țăranilor.

Echipele regale studențești trebuiau să fie astfel constituite, încât să răspundă nevoilor vieții satului în totalitatea sa. Spre exemplu, pentru cultura sănătății^[37] era nevoie de studenți în medicină și în educație fizică; cultura muncii – studenți în agronomie, medicină veterinară și maestre de gospodărie; cultura sufletului și a minții – studenți în teologie, în sociologie, litere și conservatoriști. Pe lângă aportul studenților, se impunea ca în fiecare echipă să existe o grupă de tehnicieni, formată dintr-un medic uman, un inginer agronom, un inginer silvic și un medic veterinar.

Regulamentul impunea un regim de viață destul de sever, cazon de-a lungul celor trei luni de funcționare a acestor echipe, dar, printre îndatoririle studenților era prevăzută și „evitarea cu tot dinadinsul a oricăror discuții, particulare sau publice, pe terenul politic”^[38]. La încheierea fiecărei campanii monografice, rezultatele muncii echipierilor regali urmau a fi prezentate în cadrul expozițiilor organizate la sediul Fundației Culturale Regale.

Octavian Neamțu este cel care se dedică plenar unui efort publicistic de susținere a cauzei echipelor regale, cele mai importante articole pe acest subiect fiind incluse în două volume: Țară nouă (1939) și Întoarcerea la izvoare (1942). Luările de atitudine ale lui Neamțu acoperă o tematică de actualitate în epocă, așa cum erau „moda muncii intelectuale” și până la pericolul radicalizării politice a tineretului. Sub titlul Lozinci și steaguri (1933) tânărul sociolog condamnă divorțul dintre politică și intelectuali, mai ales după 1918. Pe lângă această decuplare, „intelectualul român își făcea un merit din faptul că nu se lăsa târât în vâltoarea vieții practice”, ajungându-se în cele din urmă la o „modă dezastruoasă care a dat naștere unui tip de cărturar complet despărțit de realități, care trăiește din reminiscențe livrești, pradă unor imaginare conflicte spirituale și organic incapabil să priceapă ceva din frământările și nevoile vieții sociale”^[39].

Dar, simptom la fel de grav al interbelicului este și transformarea mișcărilor studențești în mecanisme de presiune politică. Deși sunt preferabile pasivității intelectualului român, aceste mișcări „ivesc primejdia unei părăsiri a cărții și a proslăvirii unor cercuri care consideră ignoranța și disprețul ideilor drept un lucru de dorit. Divorțul de carte este tot atât de periculos ca și părăsirea realităților […]. Societatea românească are nevoie de o tinerime luptătoare care să știe îmbina cartea de învățătură cu arma de luptă”^[40].

În 1936 Neamțu, ancorat în acțiunea echipelor regale, enunță printre primii necesitatea unui serviciu social obligatoriu. Obligatoriu, pentru că „primejdia stă în faptul că abia o foarte mică parte din tineretul României Mari își dă seama de însemnătatea vieții țărănești pentru viața spirituală a nației noastre și de valoarea socială și economică a țărănimii pentru Statul nou românesc”. Ruperea socială a României între oraș și sat coroborată cu indiferența orașului față de sat au fost surprinse de Henri Stahl în formula România necunoscută. Tineretul orașului – indiferent de orientarea ideologică sau politică – îmbrățișa o idee larg răspândită, aceea că „niciodată țărănimea nu poate avea o importanță socială sau politică, soarta ei fiind în mâna orașelor, a căror minoritate conștientă va hotărî și soarta majorității sociale”^[41].

Această idee este întărită într-un alt articol, Munca studențimii la sate (1936, în Sfarmă Piatră), în care elogiul la adresa muncii depuse în mediul rural de către echipierii regali este evident. „N-au cunoscut, până acum doi sau trei ani, studenții noștri decât drumul orașului. Ca să străbată drumul acesta, au sângera ei și au sângerat și părinții lor […]. Până la urmă au uitat totul și s-au înfundat în bodegi și birouri de percepție, lăsând satele părăsite și pe țărani – uitați, în depărtarea și tăcerea lor.

De trei ani lucrurile s-au schimbat. De trei ani, rânduri – rânduri de studenți, din București în primul an, din București și Cluj în al doilea an și din București, Cluj, Iași, Cernăuți și Chișinău acum, în acest al treilea an, iau drumul satelor, la întâlnire de răscruce, pentru toată viața, cu țăranii”^[42].

Tipul de mesaj transmis de Octavian Neamțu încearcă să impună o alternativă limbajului legionar. Când Octavian Neamțu afirma că „Naționalismul, înțeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău și luptă împotriva străinilor, ia înțelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieții țărănești”, Zoltán Rostás observa cu temei că încă misiunea echipelor regale era o formă de a se opune legionarilor. Dar ceea ce trebuie remarcat ar fi „distincția între naționalismul conceput ca luptă împotriva străinilor și cel pozitiv al muncii constructive”. Deși indirect, echipele regale reprezentau o mișcare de contracarare a legionarilor. Din 1934 concurența dintre echipe și legionari devine tot mai evidentă. Dar, „faptul că rezultatele echipelor regale au fost propagate fără ostentație și fără adresă antilegionară a reușit să atragă simpatia multor cercuri de intelectuali, chiar și de stânga”^[43].

Studiile monografice rezultate în urma acestor campanii au fost publicate în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială și în Sociologie românească, revistă care începe să fie editată în ianuarie 1936, în timp ce Curierul echipelor studențești devenea interfața dintre echipierii regali și societate.

- Va urma -

NOTE

[1] Robert J. Brym, Intellectuals and Politics, Controversies in Sociology, nr. 9, London, George Allen & Unwin, 1980, p. 11.

[2] În aceeași manieră a fost explicată și izbucnirea revoluțiilor din 1848 în Europa Occidentală: dacă în Anglia nu a existat o astfel de mișcare, tocmai pentru că cei cu pregătire superioară erau bine integrați economic, în schimb, în Italia, Franța sau Germania numărul mare de tineri participanți la mișcările revoluționare se explică și prin lipsa debușeelor economice care să îi facă să devină atașați de modelul politic al statelor respective. Ibidem, p. 16-17.

[3] Ibidem, p. 58.

[4] Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIX^e siècle), Paris, Editions Belin, 2002, p. 7.

[5] Vezi Robert Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, în Catalyst, 1983, nr. 15, p. 5-25. Articolul a apărut inițial în limba italiană în 1931, iar apoi în germană, în 1932. Teoretizarea conceptului de Boema se bazează pe acest articol, cât și pe sursele primare utilizate de Robert Michels.

[6] La Grande Encyclopédie Larousse, Paris, 1885-1902, tom VII.

[7] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom II.

[8] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, (American Culture in the Age of Academe), 2nd edition, New York, Basic Books, 2000, p. 27. În articolul lui Robert Michels: „Bohemia is the beginning of the artist-being; it is, so to speak, the preface to the Academy of Arts, but perhaps to the hospital and to the suicide morgue as well”. R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 8.

[9] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, p. 27-28.

[10] Ibidem, p. 29.

[11] Karl Mannheim, Ideology and Utopia (an introduction to the Sociology of Knowledge), London, Routledge, 1972, p. 187.

[12] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom XV.

[13] R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 23.

[14] Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, București, Editura Humanitas, 2003, p. 85, 170-171, 187.

[15] Ion Luca Caragiale, 1907 – din primăvară până-n toamnă, Iași, Editura Viața Românească, 1920, p. 11-12.

[16] Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice (școala gustiană între carlism și legionarism), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 19.

[17] Dimtirie Gusti, Apel, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, an I, nr. 1, aprilie 1919, p. 291.

[18] Zoltán Rostás, Atelierul gustian (o abordare organizațională), București, Editura Tritonic, 2005, p. 15.

[19] Pentru originea și direcțiile de dezvoltare ale proiectului gustian vezi și Emanoil Bucuța, Institutul Social Român, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an II, 1931, p. 369-386.

[20] Program studențesc pentru organizarea vieții universitare (extras), București, 1924, p. 1-2.

[21] Ibidem, p. 4-5.

[22] Dimitrie Gusti, Universitatea socială, în Călăuza studentului. Vademecum Academicum 1927/28, Oficiul Universitar București, Editura Fundației Culturale Principele Carol, 1927, p. IV.

[23] Ibidem, p. III.

[24] Ibidem, p. VI.

[25] Vezi BAR Arhiva Dimitrie Gusti, I ms. 29 – Universitatea din Leipzig.

[26] Emanoil Bucuța apud Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 21.

[27] Dimitrie Gusti, Politica Culturii și Statul Cultural, în Politica Culturii, ed. Institutul Social Român, București, [1930], p. 484.

[28] Ibidem, p. 486.

[29] Idem, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor 1932-1933, București, 1934.

[30] Universitatea socială și serviciul social la sate, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an III, 1932, p. 249-253.

[31] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare socială și organizație politică (o contribuție la problema fascismului internațional), ediția a doua, București, Editura Humanitas, 2006, p. 261.

[32] George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă, în Însemnări sociologice, an I, nr. 4 din iulie 1935, p. 16-23.

[33] Mihail Polihroniade, Tabăra de muncă (album foto), București, 1936, p. 3.

[34] Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, București, Editura Humanitas, 2007, p. 111.

[35] Îndrumător al muncii culturale la sate, Fundația Culturală Regală Principele Carol, București, 1936, nr. 3, p. 13.

[36] Ibidem, p. 29-30.

[37] Satul era considerat „rezervorul biologic al națiunii” și reprezenta, prin urmare, garanția continuității biologice a neamului românesc. Prin cultura sănătății se urmărea „apărarea, față de orice influențe dăunătoare, a patrimoniului ereditar, care constituie temelia specificului românesc al neamului nostru și a sănătății tuturor sătenilor”. Ibidem, p. 196.

[38] Ibidem, p. 171.

[39] Octavian Neamțu, Întoarcerea la izvoare, București, Editura Biruința, 1942, p. 114.

[40] Ibidem, p. 115.

[41] Ibidem, p. 147.

[42] Idem, Țară Nouă, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 50.

[43] Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 40.

Din acelasi volum:

• ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
• The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract)

De acelasi autor:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I)
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (II)

The post Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I) appeared first on Cooperativa G.

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

- a doua parte AICI -

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

Introducere

Modul în care sunt elaborate politicile educaţionale poate avea urmări sociale dintre cele mai ample posibil. Dincolo de simpla transmitere a unor cunoştinţe academice şi de o anume formare culturală, şcoala poate deveni mediul în care au loc transformări structurale ale societăţii. Nu întotdeauna aceste transformări sunt benefice sau corespund intenţiei celor care au proiectat politicile educaţionale. În acest caz avem de-a face cu „efectele perverse” despre care a scris Raymond Boudon în legătură cu problemele sistemului universitar francez, probleme ce au generat celebrele revoluţii studenţeşti din 1968.

Faptul că universităţile devin rupte de contextul social şi nu mai îndeplindesc funcţia de adaptare socială le transformă în focare de revoltă şi contestare a ordinii ierarhice şi sociale. Acest lucru se întâmplă îndeosebi acolo unde intelectualitatea, principal factor şi rezervor al clasei mijlocii, trăieşte o scindare între promisiunile societăţii moderne (promisiunea ascensiunii sociale, a stimei, a împlinirii vocaţionale etc.) şi condiţiile reale de existenţă (şomaj, condiţii precare de învăţământ, lipsa perspectivelor economice şi sociale etc.). În astfel de condiţii, intelectualul, studentul şi revoluţionarul devin tipologii aproape sinonime. Având în vedere că viaţa universitară este tipică pentru tânărul care iese din adolescenţă pentru a intra în maturitate, ne confruntăm cu o dublă traumă – cea firească a confruntării cu starea de nesiguranţă proprie vârstei tinereţii şi cea produsă social de condiţiile de nesiguranţă, respingere şi marginalizare ale societăţii interbelice româneşti.

În această logică a „efectelor perverse” şi a intelectualităţii studenţeşti ca forţă potenţial-revoluţionară în care punem în contrast intenţia declarată a politicilor educaţionale cu rezultatele reale obţinute, ne-am propus în cercetarea de faţă să identificăm modul în care politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat, ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române într-o mişcare de tip revoluţionar. În România Mare interbelică, marea promisiune de „ridicare a ţării”, mai ales prin formarea unor elite provenite în mediile defavorizate social până atunci ale ţărănimii, a devenit marea dezamăgire care a dus la transformarea universităţilor în focare revoluţionare şi contestatare a status-quo-ului social şi politic.

Pentru articolul de faţă, aria câmpului de cercetare a fost restrâns la câteva fenomene tipice pe care le considerăm esenţiale în demonstrarea ipotezei „efectelor perverse” ale politicilor interbelice educaţionale din domeniul universitar. Deschiderea largă a „uşilor” universităţilor a contrastat puternic cu precaritatea resurselor de care dispuneau acestea, lucru ce a generat condiţii grele de învăţământ şi exacerbarea spiritului de rivalitate între studenţi. Un alt defect serios al învăţământului superior era faptul că marea parte a absolvenţilor erau integraţi în câmpul muncii prin funcţii de stat. Astfel că, în momentul în care Marea Depresiune s-a resimţit în România interbelică, în mod brutal a fost tăiat accesul noilor absolvenţi la slujbe. Neavând unde să se integreze în domeniul privat, majoritatea acestor absolvenţi au devenit „şomeri intelectuali” şi au îngroşat rândurile mişcării radicale studenţeşti.

În acest demersul exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă a stării învăţământului superior interbelic am folosit metoda istoriei sociale: am mers în special la documente de arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele studenţeşti etc. Astfel, am apelat la Anuarele principalelor centre universitare din România interbelică: Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, care cuprind valoroase statistici despre numărul de studenţi, despre condiţiile materiale în care se desfăşurau cursurile, despre asociaţiile studenţeşti, inclusiv despre tulburările create de unele curente radicale. Anuarele nu au avut o apariţie neîntreruptă în toţi anii universitari interbelici şi diferă în funcţie de universitate şi de anul de apariţie în ceea ce priveşte informaţia pusă la dispoziţie. Alcătuite metodic şi atent, ele constituie o sursă primă şi de neocolit pentru cercetătorul vieţii universitare româneşti.

O altă sursă de mare importanţă sunt dosarele disponibile la CNSAS despre Congresele Studenţeşti interbelice. Dacă Anuarele oferă o perspectivă ce reprezintă punctul de vedere al oficialilor universităţilor, dosarele CNSAS, redând atmosfera, intervenţiile şi temele discutate de studenţii interbelici, oferă o mărturie despre starea de spirit din interiorul studenţimii. Aici trebuie făcută o precizare: dosarele CNSAS sunt vechi rapoarte realizate de Siguranţa Generală, poliţia politică a regimului interbelic românesc, preluate, ulterior, de Securitatea comunistă. Aceste dosare conţin dări de seamă detaliate despre diversele Congrese studenţeşti, îndeosebi cele ale mişcării studenţeşti radicale – UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini); de altfel, UNSCR a fost cea mai amplă organizaţie de profil, aproape mereu în conflict cu autorităţile, fie ele universitare sau de stat, beneficiind de un statut semi-oficial dar dominând autoritar viaţa studenţească interbelică. Însuşi faptul că, foarte devreme, din deceniul trei interbelic, Siguranţa supraveghează atent aceste Congrese, arată că statul considera studenţimea drept un potenţial rezervor de forţe contestatare, periculoase. O problemă ar fi în ce măsură se reflectă fidel realitatea în aceste rapoarte. În general, dările de seamă sunt efectuate într-un stil relativ neutru, conţind numeroase referiri de ordin factual (modul de desfăşurare al şedinţelor, oratorii, reacţia sălii, a cetăţenilor când existau manifestări publice) şi recenzări ale discursurilor. Comentariile ideologice ale autorilor (agenţi sau comisari ai Siguranţei) fac notă distinctă şi sunt identificabile relativ uşor.

În sfârşit, o altă sursă importantă în cercetare o constituie presa vremii sau opiniile despre fenomenul studiat ale unor personalităţi care ai trăit „pe viu” viaţa universitară interbelică. În unele momente, cum a fost închiderea căminelor şi a facultăţilor din 1937, presa a dedicat spaţii largi fenomenului universitar, realizând o serie de reportaje şi interviuri cu profesori universitari ai timpului.

Invazia tinerilor în Universităţi

Nimeni nu era pregătit pentru modificările structurale şi bulversante aduse de război. Cu atât mai puţin Universităţile României Mari, fie că e vorba despre cea din Bucureşti, din Iaşi, Cluj sau Cernăuţi. Fondate pe imperativul iluminist al ”luminării poporului” prin educaţie, universităţile rămân totuşi, până în deceniul al treilea al secolului trecut, cetăţi ale elitismului în care numărul de studenţi era relativ mic. Situaţia se schimbă cu totul după războiul mondial, iar universităţile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenţi pentru care lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele şi, în general, cam tot ce ţine de o viaţă universitară. Cel puţin acesta este discursul general al rectorilor şi profesorilor universitari din perioada interbelică.

”Dezastrul economic al Europei se simte adânc şi în Universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material (…) cu atât mai mult cu cât numărul studenţilor a crescut”, constată rectorul Universităţii din Cluj, prof. D. Călugăreanu, într-o dare de seamă din anul 1923.1 Rectorul continuă: ”această invazie a Universităţilor de către tineret este un caracter al vremurilor noastre de după război”, adăugând, în plus, faptul că ”tineretul de astăzi nu mai vine la Universitate cu acelaşi grad de pregătire ca în vremurile de mai înainte”.2 Un an mai târziu alt rector, tot de la Universitatea din Cluj, prof. Iacobovici, consideră că ”creşterea bruscă a ţării a provocat o criză acută. (…) Mulţumită reformelor sociale făcute în ultimul timp şi ridicării clasei rurale criza aceasta va persista şi se va accentua zi de zi.”3

Problema efectelor războiului şi ale creşterii numărului de studenţi la Universităţi a fost o temă constantă de-a lungul întregii perioade interbelice, chiar şi în partea a doua a sa, când, datorită măsurilor speciale luate, numărul studenţilor a începută să se stabilizeze. Astfel, răspunzând unei anchete speciale dedicată ”cauzelor crizei şi formei educaţiei în universitate” a cotidianului Curentul, din vara anului 1937, prof. G.G. Mironescu, care preda Enciclopedia Dreptului la Facultatea de Drept a Universității Bucureşti afirma:

”după războiu, numărul studenţilor s-a înmulţit considerabil. Aceasta se datoreşte în parte schimbărilor naţionale şi sociale, dar mai ales mirajului universitar. Acest miraj, ce se ivise înainte de războiu, a ajuns la extrem după. Universitatea a ajuns un punct de atracţie extraordinar pentru generaţiile tinere. Toţi elevii sunt setoşi să ajungă la universitate. Idealul tuturor părinţilor e să le ajungă copii studenţi. Un miraj face să creadă şi pe unii, şi pe alţii, că aceştia, din moment ce au devenit studenţi, au ajuns la liman, au viitorul asigurat, cariera făcută. (…) Urmare a acestui miraj, nemulţumirea studenţilor, odată confruntaţi cu lipsurile şi nesiguranţa vieţii de student, provoacă ”descurajare” sau ”aruncarea în luptele politice, cu credinţa că vor putea înlătura neajunsurile de cari sufăr sau chiar vor reface o situaţie nouă în ţară”4.

Un alt profesor faimos al Universității din București, Octav Onicescu, remarca următoarele:

”numărul mare de studenți este datorit unor prefaceri economice și sociale pe care le-a suferit țara în ultimii 20 de ani, care au provocat o stare de instabilitate în vechiul echilibru al categoriilor sociale. Pentru că deși individual nu pot fi criterii apriori, cari spun că un individ trebuie să vină sau nu la universitate, epocele de stabilitate au creat anumite criterii globale, statistice, care găseau că numărul studenților și structura însăși a universității să varieze foarte puțin de la an la an. În epoci de prefaceri ca acelea pe care le-am trăit, nu mai joacă aceste criterii și atunci, pe lângă factorul individual, și cel social este lăsat la voia întâmplării”.[2]

În același timp, profesorul constata că lipsa de absorbție a pieței muncii din mediul privat șo problemele din agricultură, ”toate au lăsat mii de tineri dela 18-25 de ani fără ocupație productivă. În această situație tinerii au căutat, cum era natural, să prelungească timpul de pregătire profesională, găsind cel mai ușor acces la universitate, care deschide, prin natura ei liberă, porțile oricui vrea să învețe.” Octav Onicescu critica ideea că Universitatea ar trebui să aibă o funcție educativă similară celor ce aparțin familiei, Bisericii sau chiar statului, o concepție pe care o consideră tipic protestantă. Educația ar trebui să rezulte ”direct din practica efectivă a studiilor, din înalta disciplină a ideilor, din exemplul viu al personalității, din organizarea vieții universitare și din acel spirit de largă și omenească înțelegere” ce ar trebui să caracterizeze cărturarii. De asemenea, profesorul acuză disfuncționalitatea promovării noilor capacități, care sunt păstrate fie în afara Universității, fie la marginea ei în posturi de asistenți sau preparatori.

În cifre, tabloul creşterii numărului de studenţi este mai greu de reprezentat datorită datelor precare şi aproximative pe care le deţinem. Cele pe care le-am consultat arată însă o creştere continuă, de la 18.227 până la 31.982 între anii 1921-1922 şi 1929-1930.5 Desigur, primul şoc a trebuit să fie chiar pentru anii imediat următori războiului, în ceilalţi ani având de-a face doar cu o tendinţă continuată. Acolo unde am avut disponibile (pentru Facultăţile de Teologie, Filosofie şi Litere şi Ştiinţe din Universitatea Bucureşti) raportările de studenţi înscrişi arată, comparativ cu anii dinaintea războiului, de pildă comparativ între anii 1915/1916 şi 1922/1923 o dublare (la Teologie 231 studenţi înscrişi vs. 443) sau chiar o triplare sau mai mult a numărului de studenţi (la Filosofie şi Litere 523 vs. 1419, la Ştiinţe 216 vs. 1142).6 Tendinţa se păstrează pentru situaţiile unde există evidenţe doar pentru anul I (respectiv la Facultatea de Filosofie şi Litere).

Numărul de înscrieri nu era echivalent însă cu numărul de licenţiaţi. Faţă de numărul de studenţi înscrişi, numărul de licenţiaţi era foarte mic. Pentru intervalul 1921-1931 se pare că au existat, de pildă, pentru Facultatea de Drept, 7,11% licenţiaţi faţă de numărul total de înscrişi[3]. Cu toate acestea, problema integrării studenţilor în viaţa socială rămânea gravă. Mircea Vulcănescu avansează, de pildă, cifra de 36 000 ”şomeri intelectuali” în anul 1934[4]!

Precaritatea resurselor

O primă consecinţă a acestei invazii: localurile de curs sunt total neîncăpătoare. Rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Al. Slătineanu, se lamentează: ”Facultatea de Drept se găseşte ca local şi ca bibliotecă într-o stare de plâns. Trei odăiţe cari servesc de săli de curs, o odae mai mult închisă, plină cu cărţi din care trei sferturi sunt inutilizabile, fără sală de decanat, fără cancelarie de profesori”.9 Acelaşi reclamă lipsa microscoapelor, a animalelor şi clinicilor, a mijloacelor în general pentru Facultatea de Medicină. În Bucureşti există aceleaşi probleme cu ”lipsa de localuri pentru Facultăţi şi de săli de curs” mai ales în cazul Facultăţii de Drept care atrage cele mai numeroase înscrieri.10

Principalele facultăţi vizate de studenţi sunt, pentru prima perioadă anilor ’20, cele de Drept şi de Medicină. Sextil Puşcariu oferă şi o explicaţie pentru acest lucru: ”numai o parte mică din aceşti studenţi au urmat o vocaţiune firească (…), majoritatea a avut în vedere cariera mai sigură şi mai rentabilă (…), căci lipsa de medici şi de funcţionari administrativi sau magistraţi în noul stat român exclude concurenţa pentru absolvenţii acestor Facultăţi.”11 Acest lucru era, probabil, valabil în anul 1920, când a fost exprimat. Cert este că dacă, într-adevăr, motivaţia de a obţine o diplomă era strâns legată de obţinerea unui post de obicei în rândurile funcţionarilor de stat (fie administrativi fie profesori secundari), destul de curând drumul spre ”cariera sigură” a fost barat de greutatea de a accede în structurile birocratice ale statului iar apoi de criza economică a anilor ’30. Tema proletariatului intelectual devine o temă recurentă a studenţilor spre finalul anilor ’20 şi în anii ’30, când Marea Depresiune îşi face resimţite din plin efectele, blocând accesul noilor absolvenţi la posturile oferite de stat.

Pe lângă problema localurilor de curs, o altă problemă o reprezintă căminele şi cantinele. La numărul imens de studenţi, capacităţile căminelor, aşa cum sunt ele raportate în Anuarele disponibile ale Universităţilor, sunt, iniţial, infime. Bucureştiul raportează 600 de studenţi cazaţi în căminele sale proprii pentru 1925 şi 1032 pentru anul 1928.12 În Iaşi găsesc, pentru anul universitar 1925/26, ”casă şi masă” 560 de studenţi.13 Problema pare să se pună mai puţin acut în centrele din Cluj şi Cernăuţi unde numărul de studenţi este şi mai mic. Existau, cu mari eforturi, Oficii Universitare care însă aveau de cele mai multe ori servicii de asistenţă minimă, de regulă medicală.

Dar a fi student nu însemna doar să faci parte dintr-un mediu universitar cu resurse şi servicii de asistenţă precare, ci era şi foarte costisitor. Învăţământul era el, în perioada interbelică, îmbibat de ideologia iluministă, însă era departe de a fi gratuit şi acccesibil. Se percepeau taxe pentru înscriere, pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licenţă şi doctorat. Aproape orice se taxa. Şi nivelurile acestor taxe sunt, uneori, foarte ridicate, cum este cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde taxa pentru bibliotecă era, de pildă, nu mai puţin de 4000 de lei. Taxele pentru examene erau între 50 şi 300 lei, în funcţie de Facultate şi de centrul universitar. Asta în condiţiile în care bursele studenţilor erau în jur de 600-750 lei şi au suferit şi ele ”curbele de sacrificiu” din anii ’30.14 Dar criza economică a mai avut un efect chiar mai grav: a dus la aplicarea curbelor de sacrificiu aplicate salariilor funcţionarilor de stat şi la necesitatea blocării posturilor din administraţie. Rezultatul a fost că absolvenţii Facultăţilor de Drept, de Litere, chiar şi de Medicină, deveneau aproape garantat şomeri cu diplomă deoarece statul român interbelic nu îşi mai permitea să angajeze noi funcţionari.

Despre taxe se scrie și într-o publicație a Centrului Studențesc București în 1932. Este vorba despre săptămânalul Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă (an I, nr. 7), unde, în articolul ”Taxele universitare”, semnat de Ștefan Câmpineanu, aflăm că:

 ”Înainte de război, studențimea, formată din elementele bogate, cari n-ar fi simțit prea mult greutatea acestui bir nelegal și nelogic plăteau taxe mult mai mici. După război, taxele universitare au crescut într-o proporție uimitoare și neașteptată. Fără nicio justificare, fără o înțelegere a realităților, fără nicio milă sau interes pentru studențime, institutele noastre universitare s-au luat la întrecere în a mări cât mai mult aceste taxe. O licitare barbară și rușinoasă.” (…) ”Când unui student, care de cele mai multe ori n-are posibilitatea să-și plătească nici masa, i se cere: 6100 lei anual la chimie industrială; 5650 lei anual la științele naturale; 4800 lei anual la drept; 6100 lei anual la Academia Comercială; 4100 lei la Litere; 7500 lei la medicină.. etc. își poate oricine închipui situația în care este pus.”

O adevărată ”spoliere”, mai ales că într-un timp de criză, în care veniturile tuturor au scăzut drastic (suntem în 1932, funcționarilor le fuseseră aplicate curbele de sacrificiu, venitul național înregistrase scăderi mari), taxele au crescut. În același număr găsim și un reportaj despre starea căminelor studențești:

”Imediat după război, n-am avut decât foarte puține cămine: 3 ale statului, cari adăposteau circa 18 studenți; 1 județean cu o capacitate de circa 35-45 studenți. Mai târziu, numărul acestora a crescut. Astfel, în anii 1927, 1928, 1929 – după origina și forma de conducere – găsim patru categorii de cămine: 1. Cămine ale statului; 2. Cămine ale județelor; 3. Cămine create și conduse de particulari; 4. Cămine create și conduse de studenți. (…) 1. Cămine ale statului: în anii amintiți mai sus existau 7 cămine din această categorie care adăposteau peste 930 de studenți și studente. Aproape toate aceste cămine lăsau foarte mult de dorit în ceea ce privește administrația și, mai ales, curățenia, confortul etc. 2. Cămine ale județelor. În București aceste categorii de cămine au fost și sunt destul de numeroase. (…) am găsit un număr de 9-10 cămine în cari locuiau aproximativ 450-600 studenți și studente.”

Din cauza condițiilor precare, căminele erau adevărate focare de infecție și de tuberculoză. Erau raportate, de asemenea, probleme legate de controlarea și gestiunea lor – fiind acuzate interferența ”politicului” și sistemul ”electoral” studențesc. Cele mai bune cămine ar fi fost cele particulare și cele ridicate de studenți – câte două la fiecare categorie. Unul din acestea era căminul ridicat de legionari la Iași.

Într-un alt reportaj din Dreapta (anul I, nr. 8, 1932) ni se face o radiografie a situației cantinelor studențești. În articolul intitulat ”Cantinele studențești până în 1930”, același Ștefan Câmpineanu  notează că existau 4 ”cantine ale statului” –  în București, unde luau masa 90-110 studenți; mai funcționa și o cantină unde luau masa 80-120 studente. Bugetul acestora era de aproximativ 18.000.000 lei. Autorul face o critică dură a precarității cantinelor, fiind deplânsă inclusiv folosirea de alimente alterate. ”Cantine ale județelor” erau puține la număr: 4, unde mâncau 350 studente și studenți. Prețurile mai mic, condițiile mai bune, masă ceva mai substanțială. ”Cantine ale particularilor” – 4, unde mâncau peste 3500 de studenți și studente. Condițiile sunt criticate aspru: ”primitivism și murdărie îngrozitoare”. ”Cantine conduse de studenți” – doar 2 în București, unde luau masa circa 720 studenți/te. Conform autorului, erau cele mai bune. Se promova ideea ”cantinelor sub forma de cooperative” și ar fi existat o primă cooperativă la pentru studenții de la Facultatea de Litere, dar aceasta ar fi ”urmat un drum greșit”, fără să ni se mai explice în ce ar fi constat ”greșeala”.

De asemenea, accesul la cursuri era foarte costisitor și exista o adevărată industrie speculativă în materie. Aflăm tot din săptămânalul Dreapta (anul I, nr. 6, 1932) despre cursurile tipărite și costuri:

”cursurile, de obicei, sunt prost imprimate. Prețul lor este, însă, considerabil. O carte, dintre cele mai bune, și dintre cele mai scumpe, costă cam 500 lei. Un curs dintre cele mai ieftine costă tot 500 de lei. Iar altele ajung până la 1200-1500 lei. Așa, de pildă, la facultatea de Litere și filosofie, studentul e nevoit să plătească următoarele prețuri pe cursuri:

Estetica: 500 lei

Enciclopedia: 800 lei

Sociologia: 500 lei

Geografia: 800

Istoria Românilor: 600

Astea sunt printre cele mai ieftine și la acei dintre profesori care n-au cunoștință de specula nerușinată care se face.  Căci alții, ca prof. Dragomirescu, silesc pe studenți să cumpere toate cărțile pe cari le-au tipărit și cari altfel se pot foarte ușor citi în puținele biblioteci pe care le avem. (…) La Chimie, cursul dlui Prof. G.G. Longinescu ajunge la vreo 2500-3000 de lei pe când o carte a aceluiași d Profesor este ușor cumpărată pe un preț mic, de orice student. Dar la politehnică, la știință, la medicină etc., unde nici 10 000 lei nu ajung pentru cumpărarea tuturor cursurilor. Sunt sume extraordinare.”

Soluția pentru care milita publicația citată era realizarea unei cooperative studențești.

Nu e de mirare, astfel, că printre revendicările mişcării studenţeşti radicale (şi radicalizate) din a doua parte a anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se regăsesc problema taxelor dar şi a organizării precare a vieţii universitare, făcându-se uneori comparaţie cu centre universitare străine constituie sub forma ”cetăţilor universitare” în care studentul ”beneficia” de încadrare şi integrare în sistem. Problema integrării în sistem este una crucială pentru a înţelege generaţia interbelică. Viaţa universitară, în sistemele sociale funcţionale, este tocmai o etapă de pregătire, de adaptare a adolescentului la viaţa adultă. În societăţile moderne universitatea şi armata erau cele două mijloace prin care statul naţional integra în societate tineretul marcat de profunde deosebiri regionale şi culturale. Universitatea pentru elite, armata pentru cei din clasele sociale inferioare. Într-o societate funcţională, universitatea reprezintă aşadar atât un mediu de pregătire a elitei intelectuale care va juca un rol principal în ”viaţa cetăţii” cât şi o primă etapă de integrare a adolescentului în viaţa adultului. În societăţile unde există clivaje puternice şi unde viaţa universitară funcţionează cumva ruptă de contextul vieţii sociale, universităţile devin deseori focare revoluţionare, contestatare ale ordinii sistemului statal şi social. Caz în care regăsim problema tinerei generaţii studenţeşti interbelice.

Puţinătatea resurselor universitare, concomitent cu exigenţele financiare şi intelectuale ridicate era pentru studentul român dornic de afirmare şi de ”carieră” un prim semnal pe care îl primea din partea statului – un semnal deloc încurajator, practic un refuz al preluării şi integrării sale în cadrul unei vieţi sociale funcţionale. Studentul român trebuia să se descurce de unul singur, ba chiar trebuia să se bată cu ceilalţi pentru a ocupa un loc onorabil în societate. Rivalitatea este considerată chiar de conducătorii Universităţilor un mijloc de gestionare a numărului tot mai mare de studenţi, după cum o arată rectorul Traian Bratu de la Iaşi care justifica ”înlesnirea selecţiei naturale” a acestora.15

Rivalităţi. Şomajul intelectual

Problema clasei de mijloc şi a proletariatului intelectual este o altă temă care devine constantă în Congresele studenţeşti mai cu seamă în jurul anilor ’30, adică în contextul Marii Depresiuni care a forţat statul român să blocheze posturile din administraţie noilor valuri de absolvenţi ai facultăţilor.

O concluzie aproape generală apare după primul deceniu interbelic: sunt prea mulţi studenţi şi numărul lor trebuie scăzut. În rândurile profesorilor se fac auzite opinii răspicate despre faptul că e necesar limitarea numărului de studenţi datorită capacităţii reduse a învăţământului superior de a asigura o calitate corespunzătoare educaţiei. O spun atât Nicolae Iorga[5] în perioada sa de rectorat cât şi Rădulescu-Motru[6]. Mai puţin de aşteptat era ca această concluzie să aparţină şi studenţilor – însă noile categorii de absolenţi sunt indicate drept un pericol pentru „proletariatul intelectual”, deoarece nu au unde să fie plasaţi.[7] O altă idee comună era limitarea accesului tinerilor din mediul rural prin desfiinţarea unor licee, transformarea lor în şcoli profesionale, înăsprirea triajului.

Precaritatea resurselor universitare, afluxul neaşteptat de mare de studenţi, fenomenul şomajului printre tinerii absolvenţi pot constitui un context de criză socială care favorizează apariţia curentelor revoluţionare. Pentru a cita un congresist, „în trecut revoluţiile s-au făcut de doctori şi de avocaţi fără clienţi”. Iar concluzia era fără echivoc: „şomajul intelectual va duce la revoluţie şi eu prefer aceasta în locul foamei!”[8]

Însă tocmai aici avem acel ceva în plus care se adaugă contextului social nefavorabil care, oricât de greu ar fi, nu poate genera de unul singur o mentalitate revoluţionară.

Revoluţia studenţească

Ceea ce reiese din mărturiile istorice ale perioadei interbelice este o ruptură profundă între generaţia vârstnicilor şi a tinerilor studenţi interbelici. Tinerii nu doar că invadează Universităţile, ci sunt şi foarte diferiţi. Prof.  Călugăreanu observă, drept efect al războiului, o „nevroză a maselor” în care se dezvoltă „utopiile cele mai dăunătoare omenirii”[9] iar dr. Iacobovici, menţionând tulburările studenţeşti de la Cluj din 1922 le găseşte o astfel de explicaţie: „tinerimea, în avântul şi graba sa caracteristică a vrut ca această operă constructivă să se desăvârşească cât mai repede şi era fatal să apuce pe drumuri sau necunoscute sau foarte dificile”.[10] Rectorul din Iaşi găseşte şi el că „mentalitatea specială postbelică” se caracterizează prin „impulsul teribil pentru juisenţă imediată”.[11] Un tineret pe care îl consideră lipsit „de orice ideal moral”, lucru pentru care căminele studenţeşti i se par deja focare subversive şi nocive, descurajând folosirea lor. Imaginea facultăţilor şi căminelor drept focare revoluţionare subversive va fi reluată în anul 1937 când autorităţile au demarat o acţiune amplă de reprimare a organizaţiilor studenţeşti radicale prin desfiinţarea căminelor şi restricţionarea accesului la Universitate.

Deşi grevată de deosebiri mari ideologice, culturale, sociale, de curente diverse, tânăra generaţie interbelică are în comun cel puţin acest sentiment de înaltă tensiune atât de sfârşit de lume cât şi de presentiment al naşterii uneia noi. Un sentiment apocaliptic nu neapărat în sens teologic ci în sensul unui sentiment de participare la evenimente decisive, epocale, istorice. Chiar dacă este vorba despre tineri legionari fascinaţi de ideea revoluţiei fasciste sau despre cei care resping (uneori vehement) revoluţiile, fie ele de stânga sau de dreapta, cum e cazul lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu.

O notă caracteristică a acestui tânăr interbelic este o imaginaţie exacerbată, o retorică hiperbolică ce ascunde şi un fel de aşteptare la fel de inflamată, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos” lipsit însă (uneori cu totul) de luciditatea autorului formulei, o percepţie a lumii în categorii mitologice, magice lucru care, spre deosebire de opinia generalizată, nu doar ca nu provine din trecutul patriarhal ci chiar îi este opusă. Iată cum descrie, de pildă, Costin-Deleanu primul său contact cu ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români, prezentată pe larg în a doua parte a acestui capitol):

„(…) mă adaptam inconştient pe jumătate unei atmosfere vrăjite ce domnea în sălile acelea de clasă. (…) Îmi părea o viaţă fermecătoare (…) credeam că Asecerul va schimba lumea. Spiritul ce domnea putea naşte mirajuri, mai cu seamă pentru luptătorii în continuă dăruire de suflet.”[12] (sublinierile ne aparţin).

Referitor la această stare de spirit, un profesor, desigur din vechea gardă, remarca: ”la noi, ca şi în alte ţări, se petrec prefaceri sociale importante, cari sdruncină din temelie vechiul edificiu patriarhal al vieţii familiale şi colective, cari tulbură liniştea sufletească atât de necesară meditaţiunii. Mintea tineretului de astăzi, de o sensibilitate extremă, este influenţată de atâtea atracţiuni puternice – produse ale civilizaţiunii şi rapidei noastre dezvoltări – cari îl scot din zidurile universităţii, incapabilă a-l mai captiva.” (sbl.n.)[13]

Prin comparaţie cu acest sentiment, „bătrânii”, prin calmul lor, devin dezgustători de-a dreptul pentru tineri, aşa cum o arată Manifestul Crinului Alb sau scrierile lui Mircea Eliade.[14] O ruptură mare, aşadar, între oamenii formaţi, afirmaţi şi confirmaţi în perioada dinaintea războiului sau imediat următoare, şi cei care vin din urmă – primii sunt văzuţi ca cinici şi laşi, ultimii sunt văzuţi ca „lipsiţi de ideal moral”, fanatici şi turbulenţi, buni de tratat doar cu Siguranţa şi Jandarmeria.

Într-un mod mai explicit găsim o adevărată apologie a revoluţiei de dreapta, prezentată ca o revoluţie a studenţilor, în discursul lui Corneliu Codreanu Zelea, ţinut în cadrul unui Congres Studenţesc:

„În continuare face o profeţie: în curând se vor clătina şi distruge din temelie rămăşiţele lumii vechi, ce a condus această ţară, rămăşiţe ce se vor dărâma sub greutatea marelor lor păcat. În acea clipă, ţara va intra pe mâna braţelor tinereştişi va fi pentru prima dată în istoria acestui neam când tineretul va eşi învingător cu un ceas mai devreme. Este un suflu, giovineţa, giovineţa, giovineţa din Italia, va stăpâni în curând toată Europa. O apă nesfârşită va fi dela Roma pâna la Nistru.  Sub stăpânirea braţelor studenţeşti, România va ajunge culmi de virtute, de glorie, înălţare morală şi materială, neatinse până azi de România.”[15]

Aşadar, revoluţia studenţească, revoluţia tinerimii, devenise reacţia pe care o parte a tinerei generaţii o dă crizei structurale a societăţii româneşti interbelice. Similarităţile cu revoluţiile iluministe sunt izbitoare. Prof. universitar ieşean A.C. Cuza descrie mişcarea studenţească în aceiaşi termeni în care era descrisă revoluţia franceză de actanţii săi – ca un fenomen natural care nu mai poate fi stăpânit, care determină cursul istoriei: „vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de ape, poţi să aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”.[16] Pan Vizirescu percepe şi el fenomenul de radicalizare a tinerimii tot ca pe un fenomen revoluţionar: „ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi.”[17] Un congresist nu ezită, astfel, să compare mişcarea studenţească radicală cu revoluţionarii francezi, asemănând autoritarismul guvernului cu cel al Inchiziţiei spaniole şi al regimului ţarist! Un altul evocă lupta muncitorilor şi citează din Jean-Jacques Rousseau…[18]

Studenţimea română, la scurt timp de la primii ani ai perioadei interbelice, declanşează o mişcare radicală reunită sub numele Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români (UNSCR) care provoacă incidentele – inclusiv violente – din anii ’20 ai interbelicului românesc şi în care se regăseşte (alături de alte curente) principalul curent radical ce se va afirma în următorul deceniu: Mişcarea Legionară. UNSCR avea, conform statisicilor propriilor săi lideri, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[19]  Ceea ce înseamnă că domina autoritar viaţa studenţească.

Organizaţii studenţeşti

Viaţa universitară interbelică este puternic marcată de fenomenul asociaţiilor de studenţi. Nu înseamnă că toţi studenţii erau înscrişi în asociaţii. O mare parte a studenţilor trebuie să fi fost prea ocupaţi de cursuri, examene, diferite activităţi lucrative pentru a avea bani de taxe, şi trebuie să fi avut scopuri mult mai pragmatice pentru a fi interesaţi de astfel de iniţiative „idealiste”. Astfel, o proporţie apreciabilă a studenţilor ce răspund anchetei Seminarului lui D. Gusti afirmă că scopul studiilor este „situaţia materială” şi obţinerea diplomei necesare pentru ocuparea postului de profesor secundar[20]. Exista însă o deschidere către acest fenomen, mai ales în perspectiva în care încadrarea într-o organizaţie putea aduce vreun beneficiu – fie de ordin „ideal”, adică o platformă de pe care se puteau exersa deja calităţile oratorice, priceperea discursului public, promovarea unei anumite teme, fie de ordin „material”, adică asigurarea unor condiţii mai bune şi, eventual, înlesnirea unei viitoare cariere. Putem presupune că marea masă a studenţilor nu era atinsă de zelotismul revoluţionar, dar, cu siguranţă, urmărea atentă mişcările politice pentru a se putea ”orienta” apoi către gruparea care părea că va câştiga poziţii importante în stat.

Vulcănescu crede că asociaţiile tinereşti constituie o realitate ce a marcat generaţia interbelică:

„generaţia tânără s-a născut, într-adevăr, din întâlnirea şi contopirea unui tineret crescut într-o vastă ţesătură de asociaţii. „Propăşirea” de la Liceul Matei Basarab, „Înfrăţirea Românească” de la Liceul Şincai, „Vlăstarul” de la Liceul Spiru Haret, „Titu Maiorescu” de la Colegiul Sf. Sava, „Gruparea intelectuală de studii politice”, „Asecerul” precum şi diferitele cercuri judeţene studenţeşti – în ordinea culturală; iar în ordinea politică: centrele studenţeşti au fost matca în care s-a făurit conştiinţa de sine a tinerei generaţii”[21].

El însuşi a făcut parte din asociaţia liceeană „Înfrăţirea românilor” şi a participat cu o conferinţă, tot în liceu, la societatea „Propăşirea”. În plus, făcuse şi experienţa de cercetaş. Un alt lider al ASCR-ului, Paul Costin Deleanu, invocă şi el apartenenţa la o grupare de liceu, „grupul de la Cantemir”, care va marca ultima perioadă a ASCR-ului şi care va intra într-un conflict mai mult sau mai puţin deschis cu generaţia lui Vulcănescu (Deleanu, 1931: p. 40). O experienţă similară, însă cu un caracter mult mai militar, cunoaşte şi cel care va deveni liderul facţiunii extremiste a studenţilor – C.Z. Codreanu. La Liceul militar Mănăstirea Dealu face cunoştinţa marşurilor, a cuiburilor şi a frăţiilor, lucru care se pare că l-a marcat ulterior[22].

În Anuarele Universităţilor, cel mai mare număr de asociaţii, societăţi şi cercuri studenţeşti îl are, oarecum firesc, Bucureştiul – sunt contabilizate între 50-60 de societăţi în anii universitari din intervalul 1926-1933. Iaşiul raportează un număr crescător de asociaţii studenţeşti, de la 15 în anul 1925 la 45 în 1935, Clujul doar 9 (fiind disponibile date însă doar pentru 1919-1923) iar Cernăuţiul 6 asociaţii în anul 1938. Societăţile de studenţi sunt grupate ori în funcţie de Facultăţi, ori de câte o iniţiativă culturală sau de propagandă (există o Societate a Studenţilor pentru Societatea Naţiunilor, de pildă), ori în funcţie de regiunea de provenienţă a studenţilor (Societatea Studenţilor Gorjeni, din Dorohoi etc.). Foarte multe nu îşi depun însă rapoartele anuale, ceea ce duce la o scădere bruscă a numărului de asociaţii studenţeşti în Bucureşti, pe perioada rectoratului lui Nicolae Iorga (între 1929 şi 1931) când sunt înregistrate doar 17[23].

Ceea ce este aproape şocant de descoperit e faptul că filialele locale ale UNSCR-ului, organizaţia  care avea cel mai mare număr de studenţi afiliaţi din ţară, nu au fost recunoscute de Senatele Universitare sau aveau cel puţin un statut ambiguu. În Bucureşti centrul local al UNSCR nu figurează în Anuarele disponibile, regăsindu-se o singură asociaţie studenţească, „Societatea Studenţilor în Istorie”, ce are ca scop să devină „un focar de naţionalism integral”. Sintagma de naţionalism integral era specifică mişcării studenţeşti radicale deci putem bănui că avea cel puţin legături cu UNSCR. În Iaşi Asociaţia Studenţilor Creştini (a nu se confunda cu ASCR-ul lui Vulcănescu) – filiala locală a UNSCR, este menţionată în rapoartele şedinţele Senatului Universitar cu numeroase ocazii în a doua jumătate a anilor ’20 – întotdeauna legat de tulburările studenţeşti. Drept urmare, Senatul refuză în repetate rânduri să recunoască Asociaţia care figurează mult mai târziu, în anul 1934, drept organizaţie recunoscută oficial. În fine, la Cluj Cercul Studenţesc Petru Maior este recunoscut oficial şi figurează, în rapoartele Siguranţei, printre organizaţiile care participau la Congresele UNSCR[24]. Mai figurează, la Iaşi şi la Cluj, societăţi ale studenţilor evrei (la Iaşi existând o relaţie destul de activă cu autorităţile universitare care îi ajută uneori material şi financiar). Găsim în schimb, recunoscută de Senatul Universitar din Bucureşti şi reconfirmată în anii următori, Asociaţia Studenţilor Creştini Români (ulterior Asociaţia Studenţilor Creştini din Bucureşti) încă din 1923.

Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini – exponenţii „naţionalismului integral”

UNSCR, reprezentanta curentului radical – şi majoritar – al mişcării studenţeşti interbelice, îşi are originea în tulburările izbucnite la Cluj, la Facultatea de Medicină, între studenţii români şi evrei pe marginea chestiunii cadavrelor disponibile pentru disecţie. Scandalul a luat forma unei mişcări cu revendicări clar formulate şi legate de numerus clausus în Bucureşti, pe 10 decembrie 1922. Cu doi ani înainte avuseseră loc agitaţii şi în Iaşi, când autorităţile universitare deciseseră suspendarea ceremoniei religioase de debut de an şcolar. Trebuie totuşi o lămurire preliminară. Deşi denumirea asociaţiei cuprinde cuvântul „creştin” în titulatură şi uneori întrunirile au loc la mănăstiri sau beneficiază, la deschiderea Congreselor, de prezenţa vreunui ierarh, organizaţia nu are o legătură substanţială (în sens cultural) cu creştinismul – respectiv cu ortodoxia, majoritară în rândurile studenţilor. Obiectivele sale sunt politice şi au o coloratură ideologică inclusiv în cazurile – mai degrabă marginale – când este inclusă şi Biserica Ortodoxă pe agenda sa. Ar fi utilă o cercetare asupra motivelor şi contextului în care s-a ajuns la folosirea acestei denumiri în loc de alta. Până atunci nu putem avansa decât ipoteze. Una din aceasta este că simbolistica de tip creştin este utilizată (să ne gândim şi la Legiunea Arhanghelului Mihail) şi pentru că era principal criteriu de identitate – deci de diferenţă – faţă de studenţii evrei, precum şi faţă de curentul ideologic comunist, asumat ca fiind ateist. De altfel, în Iaşi şi Cernăuţi diferenţierea studenţilor în Anuarele Universităţilor nu se face pe bază de etnie, ci pe bază de religie (creştin sau/şi ortodox vs. israelit/mozaic). Această simbolistică provenea uneori din cele mai  eteroclite influenţe. Spre exemplu, C.Z. Codreanu afirmă, în cadrul unui consiliu din 1927 al conducerii UNSCR, că a înfiinţat Mişcarea Legionară „după modelul cameloţilor  din Franţa”, fiind în acelaşi timp o „organizaţie prusacă cu caracter militar” şi „fascist” (italian)[25].

Din focarele de tulburări din universităţi se desprinde, treptat, o mişcare studenţească din ce în ce mai clar conturată şi mai organizată, devenită conştientă de forţa sa şi de faptul că poate reprezenta o platformă de acţiune politică.

În Dosarele disponibile la CNSAS sunt monitorizate de Siguranţa Generală şapte Congrese naţionale ale UNSCR între anii 1926-1934 alături de alte patru locale ale societăţilor regionale de studenţi şi de două întruniri restrânse: una a conducătorilor mişcării studenţeşti şi cealaltă a unei noi societăţi regionale înfiinţate în interiorul UNSCR de curentul legionar. După cum o arată şi filajul strâns realizat de Siguranţă, precum şi dările de seamă amănunţite ale lucrărilor Congreselor, dări de seamă citite cu luare aminte după cum sugerează sublinierile şi adnotările de pe margine, cea mai importantă organizaţie studenţească a ţării devenise, pentru autorităţi, una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii sociale.

Relevanţa mişcării în studenţime

Impresionează, în primul rând, numărul de studenţi care participă la aceste Congrese, apreciabil, ceea ce arăta potenţialul mişcării de a se transforma într-una de mase. Astfel, la Congresul din Iaşi din noimbrie 1926 este estimată o participare de aproximativ 2500 persoane[26]; la Congresul din Craiova, decembrie 1929, sunt 3500 persoane[27], iar pe centre universitare: Bucureştiul participă cu 1200 delegaţi, Iaşiul şi Clujul cu câte 200. La Congresul de la Brăila, din decembrie 1930, este estimat cel mai mare număr de participanţi – 5000. Tot aici încep să fie făcute estimări ale conducătorilor UNSCR privind amploarea mişcării – dacă ar fi să ne luăm după prezentările lor, UNSCR ar fi numărat, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[28] La Congresul de la Sibiu, decembrie 1931, participă un număr estimat de 2800-3000 studenţi; conform unui raportor din Cluj, UNSCR ar fi numărat, în acel an, un număr de 27.205 membri[29]. Acelaşi număr de participanţi este estimat şi pentru Congresul de la Braşov, din decembrie 1932, Siguranţa având şi o situaţie pe centre universitare: Bucureştiul participa cu 1200 membri, Clujul şi Iaşiul cu câte 1000, Cernăuţi cu 500, Timişoara cu 300, Chişinău cu 300[30]. La Congresul de la Băile Herculane, din martie 1934, sunt estimaţi 4000 de studenţi. Însă tot aici avem şi o estimare mai realistă care ne poate ajuta să înţelegem mai bine problema participanţilor la aceste Congrese. Într-adevăr, numărul mare de participanţi pare a fi uneori nerealist – în primul rând nu aveau cum să încape toţi în sălile unde aveau loc lucrările. În al doilea rând, o mare problemă o reprezenta cazarea studenţilor, care rareori era asigurată. Aşadar, Siguranţa raportează că la Congresul de la Băile Herculane au participat efectiv, la lucrări, 600 de studenţi în prima zi şi 1000 de studenţi a doua (un număr mare, oricum)[31]. Este de presupus că numărul participanţilor era într-adevăr mai mic decât cel estimat, chiar dacă nu radical diferit. Motive pentru a considera că numărul de participanţi era, totuşi, apropiat de estimările Siguranţei:  rivalitatea internă dintre diferitele centre studenţeşti care căutau să se impună la conducerea mişcării, fiecare centru fiind astfel interesat să mobilizeze cât mai mulţi delegaţi; pentru studenţi, Congresul putea fi o ocazie de a „socializa”, de a vizita ţara şi de a participa la o mişcare care, eventual ar fi putut reprezenta o bună trambulină pentru afirmare socială şi chiar politică.

Relaţia ambiguă cu autorităţile

Transportul la congrese era asigurat chiar de autorităţi, care puneau trenuri întregi la dispoziţie studenţilor. Prin acest lucru se poate presupune că autorităţile puteau controla mai bine studenţii – autorităţile făceau liste nominale cu congresiştii din trenurile speciale, acestea erau păzite de jandarmi şi aveau dispoziţie să nu oprească în gările intermediare, mai ales în acele localităţi care erau locuite majoritar de evrei. Odată ajunşi în oraş, după ce se cazau, studenţii puteau participa la câte un Te Deum ţinut, uneori, de ierarhul BOR al locului, iar apoi la deschiderea lucrărilor, unde participau deseori profesori universitari ai oraşului-gazdă, profesori universitari invitaţi simpatizanţi ai UNSCR, diferite personalităţi locale şi oficialităţi (prefectul, primarul locului). Erau aleşi preşedinţii onorifici ai lucrărilor (de obicei câte o personalitate sau un profesor universitar al Universităţii din oraş) şi se începeau lucrările, a căror ordine era anterior anunţată în programul Congresului pus la dispoziţie membrilor UNSCR. Acestea aveau loc în clădirile mai impozante ale oraşului – Teatrul local, amfiteatre etc.

Uneori, autorităţile se preocupau şi de asigurarea unui adevărat program de divertisment pentru studenţi: la Iaşi s-a intervenit special pentru asigurarea de ţigarete speciale şi Primăria a asigurat un banchet şi un program artistic cu piesa… Vremuri de restrişte, cu orchestraţie asigurată chiar de studenţi[32]. Justificarea unor astfel de demersuri transpare mai clar dintr-o corespondenţă internă a autorităţilor locale de la Craiova: acestea organizează un bal la finalul Congresului pentru a evita dispersarea studenţilor şi, astfel, îngreuierea supravegherii lor[33].

Toate aceste demersuri dau dovada atitudinii ambigue a autorităţilor faţă de mişcarea studenţească radicală. Participarea autorităţilor la aceste Congrese este surprinzătoare, având în vedere că UNSCR nu era recunoscut oficial de Senatele Universitare şi că majoritatea acestor Congrese nu erau autorizate de autorităţile universitare. Acestea aveau o cu totul altă perspectivă asupra mişcării studenţeşti, creatoare de tulburări care duceau la suspendarea cursurilor şi închiderea Universităţilor, la conflicte prelungite între profesori şi studenţi, la acte de rebeliune ale acestora din urmă şi la sfidarea autorităţii universitare prin refuzul semnării Regulamentelor de ordine. Anuarele Universităţii din Iaşi sunt grăitoare în acest sens, fiind centrul universitar cel mai afectat de astfel de tulburări în deceniul al treilea interbelic, tulburări reflectate în Şedinţele Senatului Universitar şi în deciziile luate: chemarea armatei în ajutor, întreruperea anului, obligarea studenţilor să se reînscrie, închiderea căminelor şi cantinelor, exmatriculări şi trimiteri în judecata Consiliilor de Război. Consiliul Universitar din Iaşi s-a delimitat de prof. A.C. Cuza şi a condamnat uciderea prefectului de poliţie Manciu de către C.Z. Codreanu[34] ; autorităţile universitare ieşene acuză, în acelaşi timp, autorităţile laice de pasivitate în faţa revoltelor studenţeşti, acuzând faptul că armata, chemată pentru a restabili ordinea, nu a intervenit deşi rectorul şi decanul ar fi fost „huiduiţi, fluieraţi, blocaţi în cabinetele lor şi împiedicaţi a-şi ţine prelegerile lor”[35].

O zi care dădea coşmaruri responsabililor Universităţii din Iaşi era 10 decembrie. Data, pentru mişcarea studenţească, avea puternice semnificaţii simbolic-ideologice, pe 10 decembrie 1922 având loc prima adunare generală a UNSCR şi votarea moţiunii care conţinea revendicarea numerus clausus. Ca atare (şi ca un mijloc de autolegitimare în rândurile studenţilor), Asociaţia Studenţilor Creştini (filiala din Iaşi a UNSCR) depunea aproape în fiecare an cereri pentru a putea comemora, în spaţiul universitar, 10 decembrie. Refuzul obişnuit al Senatului Universitar ducea la revolte studenţeşti şi, drept consecinţă, la suspendarea cursurilor. Senatul Universităţii din Iaşi a condamnat şi Congresul de Oradea, din decembrie 1927, scăpat total de sub control de autorităţi, cerând, lucru notabil, Ministerului de Instrucţie, „a nu mai autoriza ţinerea de Congrese studenţeşti fără avizul Senatelor Universitare”[36].

Ambiguitatea relaţiei pe care autorităţile o aveau cu mişcarea studenţească provine aşadar din aspectul ei semi-legal şi din abordarea inconstantă din partea oficialităţilor. În condiţiile în care Universităţile nu recunoscuseră oficial UNSCR – profesorii universitari care participau la Congresele UNSCR fiind, deseori, în nume propriu şi, de obicei, simpatizanţi ai mişcării – avizarea Congreselor de către Miniştrii Instrucţiei şi aprobarea tuturor celor necesare deplasării de către Miniştrii de Interne nu făceau altceva decât să crească confuzia şi starea de anarhie. Trebuie menţionat că perioada anilor ’20 este marcată de „marea guvernare liberală”, iar I.G. Duca era ministru de interne în timpul Congresului de la Oradea din 1927 fiind, practic, responsabil pentru transportul studenţilor către oraş şi pentru păstrarea ordinii publice.

Este neclar care a fost strategia Partidului Liberal faţă de mişcarea studenţească. E posibilă următoarea ipoteză: încercarea de a controla şi apoi aronda mişcarea studenţească sau încercarea de a nu înăbuşi fenomenul prea dur, încercându-se o controlare subtilă a acestuia. Fapt este că studenţii deveniseră „interesanţi” în ochii politicienilor şi există relatări despre personalităţi care au încercat să îşi creeze masă de manevră prin arondarea grupărilor studenţeşti, cum a fost cazul lui Octavian Goga cu un grup de studenţi din UNSCR[37]. Nu este, aşadar, exclus ca Partidul Liberal să fi încercat să folosească mişcarea studenţească pentru a îşi crea un propriu curent de masă antisemit, pentru a contracara LANC şi, mai apoi, Legiunea.

Disproporţia între acţiunile de reprimare dură şi toleranţă excesivă care caracterizează, generic, această atitudine, ar putea indica tot o încercare de manipulare. În orice caz, indicii clare în acest sens există. Astfel, Iulian Sârbu, student la Medicină în Iaşi şi preşedinte al UNSCR în 1927 (exmatriculat de Senatul Universităţii din Iaşi în 1925 şi înmatriculat ulterior, prin „iertarea” de pedeapsă[38])  este prezentat într-un raport al Siguranţei drept „omul autorităţilor”, opunându-se curentului codrenist[39]. Peste ani, în 1934, lucrurile sunt mai evidente, fiind menţionat chiar un curent al studenţilor liberali, aflat în concurenţă cu cel legionar şi cel cuzist (fără succes însă), condus de un anume Amadeo Bădescu (vicepreşedinte al Centrului Bucureşti) care, evacuat fiind de legionari din sala Congresului de la Băile Herculane, se legitimează chiar faţă de agenţii Siguranţei cu un act semnat de ministrul Iamandi, cerând revolver pentru a se apăra[40]. Pe lângă aceste rapoarte care aparţin Siguranţei, există numeroase acuzaţii aduse, în timpul Congreselor, liderilor UNSCR de a fi pactizat cu poliţia politică, imposibil însă de verificat. De asemenea, Petru Comarnescu, în contextul calomniilor aruncate asupra sa şi a Criterionului de unele gazete (Credinţa, Naţionalul), într-o scrisoare către Golopenţia îl descrie pe unul din ”agresori”, Victor Medrea, drept ”agent secret şi agitator în lumea studenţească – organizase şi scandalul de la Oradea”.[41]

O atitudine ezitantă o au şi autorităţile universitare, ceea ce este mai uşor de înţeles. Studenţii turbulenţi sunt, de obicei, exmatriculaţi „pentru totdeauna” ca apoi să fie iertaţi de pedepse peste doar câteva luni, într-o încercare de abordare „părintească” din partea profesorilor a problemelor tinerilor. Este posibil însă ca unele „iertări” să fi fost provocate mai puţin de vreo grijă părintească ci chiar de organele de represiune, care aveau astfel un instrument de şantaj asupra unor lideri ai studenţilor. În plus, atitudinea derutantă a organelor de represiune (care oscilau între reprimare dură şi toleranţă binevoitoare) ducea la blocaje instituţionale, cum a fost cazul cu studenţii acuzaţi de violenţele de la Oradea din 1927. Violenţele de atunci, având un puternic ecou negativ în cadrul opiniei publice, scandalul ajungând rapid să fie de amploare internaţională, au generat şi o acţiune de represiune a studenţilor implicaţi, care au fost judecaţi de Consiliul de Război şi condamnaţi la pedepse ce variau între câteva săptămâni de închisoare şi 7 luni[42]. Problema era, aşa cum remarca Senatul Universitar al Universității din București, că judecata Consiliilor s-a făcut colectiv, nu individual, şi că numeroase nume de studenţi pe care Consiliul de Război le înaintase Ministerului de Instrucţie pentru exmatriculare şi deferire erau ori fictive, ori aparţineau unor studenţi care aveau probe solide că nu participaseră la Congres. D. Gusti susține un punct de vedere marcat deosebi în nota Senatului: ”Susbsemnatul și-a exprimat părerea în ședință, că reclamațiile studenților să fie înaintate și concentrate la Comisia de judecată care, în urma unor eventuale anchete proprii (bunăoară confuzii de nume, etc.) ori pe baza dovezilor provenite de la organele competente (ca dovadă că în timpul Congresului studentul a fost în altă localitate) să hotărască în mod autonom revizuirea listei”.[43]

În ceea ce priveşte violenţele de la Oradea din 1927, care s-au soldat cu devastarea unei sinagogi şi a câtorva magazine, ele pot fi văzute ca un punct culminant al mişcării studenţeşti în starea sa anarhică. Într-o perioadă în care niciun curent (cu excepţia direcţiei antisemite şi extremiste generale) nu domina UNSCR-ul, în condiţii de rivalitate acută şi acuze între liderii studenţilor, studenţii erau deseori o masă haotică guvernată de toate „legile” psihologiei mulţimilor în care ajunge o mică scânteie pentru a se provoca izbucniri violente, pe fondul unei retorici antisemite şi anti-minoritare dure. Rolul autorităţilor, şi de această dată, este ambiguu. Pan Vizirescu, participant la Congres, relata, peste ani, că guvernul ar fi încurajat, practic, mişcarea studenţească în ideea de a exista „o afirmare românească” pentru a contracara „mişcări iredentiste.”[44] Nu este clar de ce autorităţile locale nu au fost în stare să ţină sub control masele de studenţi, în condiţiile în care există alte cazuri relatate de rapoartele Siguranţei în care ordinea era menţinută în ciuda stării agresive în care se găseau studenţii.

Cert este că scandalul Congresului de la Oradea a trezit reacţii negative generale şi un uriaş scandal internaţional, rostogolit ca bulgărele de zăpadă. Siguranţa raportează că o asociaţie studenţească evreiască din Paris a amplificat gravitatea tulburărilor, reclamând ucideri, torturi şi agresiuni sexuale asupra minorităţii evreieşti, acuzaţii care nu se susţineau nici în cele mai negre dări de seamă asupra evenimentului.[45] I.G. Duca a fost puternic atacat în Parlament de ţărănişti pentru evoluţiile nefericite ale Congresului din 1927, fiind acuzat de complicitate cu autorii violenţelor, iar sub-secretarul de stat de la interne, Gh. Tătărescu, este acuzat şi el, de ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii, de complicitate la ”pogrom”.[46] Este interesant de notat faptul că Nae Ionescu, pe atunci, în Cuvântul, a dezavuat UNSCR datorită episodului Oradea:

„Uniunea Studenţilor Creştini, întrunită în congres la Oradea, a devastat casele de rugăciune evreieşti. Asta dovedeşte la ce nivel spiritual stau tinerii noştri. (…) A devasta o casă de rugăciune, a oricui, este semnul celei mai întristătoare secete sufleteşti. (…) Iată ce nu înţeleg studenţii, şi iată de ce nu sunt creştini.”[47]

Este greu de înţeles ce a vrut să facă guvernul liberal cu mişcarea studenţească, în condiţiile în care contextul intern, atitudinea Universităţilor şi opinia publică nu erau favoravilă încurajării mişcării studenţeşti radicale. Tulburările de Oradeau au şocat opinia publică internă şi internaţională. După enumerarea indiciilor ce arată că autorităţile nu ar fi fost chiar străine de starea de spirit a studenţimii şi ar fi avut proprii oameni infiltraţi, ipoteza că, de fapt, guvernul a scăpat de sub control masa de studenţi pe care căuta să o manipuleze în interese propriu merită a fi explorată într-o cercetare separată. Pentru cea de faţă, ajunge să constatăm atitudinea ambiguă a elitei conducătoare. În orice caz, peste 6 ani mişcarea studenţească era nu doar scăpată de sub controlul autorităţilor, dar nu mai era mişcarea anarhică şi haotică a anilor ’20, ci era înregimentată majoritar în cadrul unei mişcări care excela în organizare – Mişcarea Legionară – care reuşise, între timp, să atragă de partea sa inclusiv lideri de opinie ca Nae Ionescu.

Ceea ce nu lasă loc de ambiguitate este atitudinea Siguranţei Generale faţă de mişcarea studenţească. Retorica antisemită, discursurile despre Francmasonerie, referirile la Rege, poziţionarea diferitelor curente din interiorul mişcării sunt subiecte de interes strategic, după cum reiese din dările de seamă făcute asupra Congreselor de agenţi şi, de asemenea, după cum reiese din sublinierile de creion ale „destinatarilor” acestor rapoarte. Este greu de spus, aşadar, că elitele ar fi avut un interes, cel puţin în anii ’20, de a răspândi o asemenea ideologie în masă.

 - Va urma - 

[1] O parte din acest capitol, referitoare la condițiile generale ale vieții studențești, a fost publicată în articolul ”Când produce școala revoluționari. O incursiune în istoria socială a vieții universitare interbelice”, Revista de Pedagogie, anul LIX, nr. 4, 2011, p. 115-124. De asemenea, un mic fragment despre ASCR (asociația Studenților Creștini Români) a fost publicat sub forma articolului ”ASCR: studenți interbelici în căutarea creștinismului ca viață integrală”, în volumul Educația umanistă în perspectiva triadei Pedagogie-Filozofie-Teologie, Ed. Pontos, Chisinau, 2011, p. 246-250.

1Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1921-1922, Cluj 1923, pp. 2-3.

2 Ibidem.

3 Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1922-1923, Cluj 1924, p. 9.

4 Curentul,  24.VI.1937, ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei şi formele educaţiei în universitate. Interview cu G.G. Mironescu, fost prim-ministru şi prof. de Enciclopedia Dreptului la facultatea din Bucureşti”.

[2] Curentul, 22.VI.1937,  ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei și formele educației în universitate. Credința manifestată de d. profesor Octav Onicescu”

5 Roman Cresin, Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă, p. 641. Trebuie reţinut faptul că statistica studenţilor înscrişi pentru toate Universităţile interbelice suferă de un neajuns important: sunt contabilizate înscrierile efectuate de studenţi, deşi exista practica înscrierii studenţilor la două sau mai multe facultăţi.

6 A se vedea Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1915/16-11923/1924, Bucureşti, 1924, p. 58, 93, 116.

[3] Scurtu, Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. RAO, 2001, p. 216.

[4] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 700.

9 Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, pp. 6-7.

10 Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1928-1929, Bucureşti, 1930, p. 7.

11 Anuarul Universităţii din Cluj 1919-1920, Cluj, 1921, p. 16.

12 Vezi Anuarul pe anul 1924/25, p. 248 şi pe anii 1929/31, p. 147.

13 Anuarul 1925/26, p. 130.

14 Anuarul 1929/31, p. 311

15 Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, 1930-1935, Ed. Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1936, Dare de seamă a rectorului Traian Bratu, p. 15.

[5] Anuarul Univ. din Bucureşti, 1928-1929, p. 10.

[6] Cotidianul Lupta din 18 iunie 1935, extras preluat din Arhiva CNSAS, Dosarul Congreselor studenţeşti 1922-1928.

[7] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, fila 73. Este acelaşi vorbitor – Octavian Stanca, raportor la Congresul de la Sibiu, 13-16 decembrie 1931 – care cerea ca clasa mijlocie să fie formată doar din „proletariatul intelectual.”

[8] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, fila 284.  Afirmaţiile aparţin unui oarecare Constantin Stanciu, raportor al temei „Proletariatul intelectual”, la Congresul UNSCR de la Brăila, 30-3 noiembrie 1930 şi lui Traian Cotigă, viitor preşedinte al UNSCR şi apropiat Legiunii conform Siguranţei.

[9] Anuarul Universităţii din Cluj 1921-1922, p. 2.

[10] Anuarul Universităţii din Cluj 1922-1923, p. 8.

[11] Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-1925, p. 14. Rectorul este prof. Al. Slătineanu.

[12] Paul Costin Deleanu, ”Începe să se scrie istoria”, Buletinul ACSB, An IV, nr. 2-4, februarie – aprilie 1927, pp. 34-86.

[13] Prof. Constantin Daniel răspunzând anchetei din Curentul, 23. VI. 1937.

[14] „Caracteristica tuturora: oneşti, blegi, jemanfişişti şi timoraţi rămâne însă clară: esenţa înţelepciunii vieţii este să nu iei nimic în serios. Întrebări, îndoieli, chinuri, problematică şi suflete torturate nu vom găsi în  generaţia veche” – aşa sunt portretizaţi „bătrânii” în Manifestul Crinului Alb, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9, 1928, p. 331-317. Pentru Eliade sau, mai degrabă, pentru eroii prozei sale, „unde se adună bătrânii, acolo se adună rancuna, fierea şi eninul, laşitatea şi imoralitatea”. Apud Mircea Vulcănescu, „Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic”, Opere, Ed. Univers Enciclopedic, p. 691.

[15] Discursul lui C.Z. Codreanu aşa cum este el relatat de agentul Siguranţei, ţinut la Congresul UNSCR de la Sibiu din 13-16 decembrie 1931. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, filele 54-55.

[16] A.C. Cuza aşa cum este redat de Pan Vizirescu în Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, Ed. Cartea Veche, Bucureşti 2009, p. 287.

[17] Idem.

[18] Prima intervenţie aparţine lui Florin Becescu, pe atunci şeful centrului studenţesc de la Bucureşti. Intervenţiile au fost făcute la Congresul UNSCR de pe 28-30 martie 1934, Băile Herculane. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, filele 254 şi 259.

[19] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti 1929-1930, fila 322.

[20] Cresin, Roman (1936), ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”,  Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială, p. 661.

[21] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 644-645.

[22] Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 119.

[23] Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1929-1931, Bucureşti, 1931, pp. 320-323.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[25] Idem, f. 196-197.

[26] Idem, f. 87-88.

[27] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 193.

[28] Idem, f. 322.

[29] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, f. 45, 73.

[30] Idem, f. 170.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 227-228.

[32] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 54.

[33] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 233.

[34] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 45.

[35] Idem, p. 46.

[36] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1926/27, 1927/28, Iaşi, 1929, p. 43.

[37] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 292-293.

[38] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 31.

[39] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 144.

[40] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 230.

[41] Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolară, Vol. I, Bucureşti, Ed. Albastros, 2004, p. 205.

[42] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[43] Ibidem.

[44] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 285.

[45] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 273.

[46] Idem, f. 254.

[47] Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 246-247.

Pe teme similare:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

The post Intre revolutie studenteasca si activism social (I) appeared first on Cooperativa G.

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

- prima parte AICI-

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

ASCR: misionari creștini la Seminarul lui Gusti

Dacă UNSCR a fost o organizație de masă a studențimii și mediul în care s-a format Mișcarea Legionară de mai târziu, ASCR (Asociația Studenților Creștini Români) a fost o organizație, în termeni cantitativi, mult mai mică, restrânsă la câteva zeci sau, cel mult, sute de studenți (spre deosebire de zecile de mii înscriși în UNSCR sau de miile de participanți estimați la Congresele acestei organizații). În termeni calitativi, a jucat un rol important, fiind mediul de formare/afirmare al unor reprezentanți de seamă ai tinerei generații de mai târziu – Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Paul Sterian, precum și o asociație care a colaborat sistematic cu profesorul Dimitrie Gusti și, prin intermediul unor membri ai săi, cu Nae Ionescu. În articolul de față punem bazele unei prime istorii a ASCR-ului, moment important pentru a înțelege contextul și începuturile unei generații aparte din cadrul celebrei ”tinere generații” de mai târziu.

*

Mulţumită atentei supravegheri a studenţimii interbelice de către Siguranţa Generală, un oarecare comisar Cernăianu a redactat, în aprilie 1935, un rezumat informativ despre  pe atunci deja defuncta ASCR. Îl reluăm aici integral ca o bună sinteză cronologică a asociaţiei:

            „Asociaţia studenţilor creştini din România (ASCR), a luat fiinţă în 1921, în Bucureşti, unde şi-a fixat sediul, sub auspiciile societăţilor YWCA (Young Women’s Christian Association) şi YMCA (Young Men Christian Association). Prima din ultimele două asociaţiuni, YWCA, a luat naştere în Anglia la 1877. Asociaţii similare s-au format şi în alte ţări, în anul 1894, constituindu-se o federaţie a acestora, sub denumirea de ”Asociaţia mondială a femeilor creştine”. Scopul ei era înfăptuirea vieţei propovăduite de Isus Christos; lărgirea orizontului intelectual şi moral al tineretului şi ajutorul reciproc.

În timpul războiului mondial, în urma unei cereri adresate de doamnele române aflate la Paris şi Londra şi în special în urma unei cereri a MS Reginei Maria către comitetul central al Asociaţiei, se înfiinţează şi în România o filială a YWCA-ei, cu ajutorul misiunii americane aflată la noi. Alături de YWCA se înfiinţează şi o filială a YMCA-ei. Ambele asociaţii inaugurează la 19 decembrie 1920, în prezenţa MS Reginei Maria, a A.A.L.L. R.R. Principele Carol şi Principesa Marioara, precum şi a oficialităţilor, un cămin în B-dul Lascăr Catargiu nr. 30, pus sub conducerea secretarilor filialelor: Miss Wilson – YWCA şi Mr. Jones Tuel – YMCA.  Studenţii din acest cămin pun bazele ”mişcărei creştine a studenţilor din România”, în ziua de 23 decembrie 1920. La începutul anului 1921 se constituie ”Asociaţia studenţilor creştini din România” (ASCR).

Această Asociaţie extinzându-şi cu timpul activitatea, se formează două filiale ale ei: una la Iaşi, sub numele de ”Asociaţia studenţilor creştini din Iaşi” (ASCI) şi alta la Cluj, numită ”Asociaţia studenţilor creştini din Cluj” (I.K.E., organizaţie a studenţilor maghiari – n.m.). În congresul naţional studenţesc din vara anului 1923, se pun bazele Federaţiei Asociaţiilor creştine studenţeşti din Români. (F.A.C.S.R.). În adunarea generală a ASCR-ului din 15 februarie 1924, se hotărăşte transformarea acesteia în Asociaţia creştină studenţească din Bucureşti (ACSB) care să fie afiliată FACSR-ului. Scopul ACSB-ului, ca şi al celorlalte asociaţii din FACSR, este de a lucra pentru ”înfăptuirea idealului creştin în viaţa individuală şi socială, în sensul de a forma personalităţi creştine din sânul studenţimei, şi de a face din religia creştină, prin conlucrarea membrilor ei, un ideal activ, capabil de a influenţa în mod temeinic lumea”.

Prin statutele ACSB-ului, articolul 10 se prevede înfiinţarea unei ”opere de ajutorare studenţească” (ODAS), întreprinsă de ACSB cu colaborarea profesorilor universitari şi a binevoitorilor. Sub directivele conducătorilor CASB-ului, între alţii Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sergiu Condrea, se redactează Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. După înfiinţarea FACRR-ului, aceasta a intrat în relaţiuni cu grupările studenţeşti similare din alte ţări, reunite în ”Federaţia universală a Asociaţiunilor creştine studenţeşti” (World’s Student Christian Federation), a cărei ”Constituţie” a fost adoptată încă din 1895. Numărul membrilor acestei Federaţiuni universale se cifra în 1925 la circa 300 mii.

În August 1924, comitetul general al Federaţiei universale a primit cu unanimitate de voturi, printre membrele sale, Federaţia Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România. FACSR-ul şi-a ţinut congrese anuale în mod regulat, până în anul 1931 inclusiv. În 1925, între 22 aprilie – 2 mai – a avut loc la Băile Herculane congresul Federaţiei universale a Asociaţiunilor studenţeşti creştine. În aceste congrese se culegeau şi se distribuiau informaţiuni asupra vieţei şi situaţiunei religioase a studenţilor din ţările membre ale Federaţiunei şi se încurajează, potrivit Constituţiei Federaţiei universale, următoarele activităţi: ”Să se propovăduiască studenţilor primirea credinţei creştine în Dumnezeu tatăl (sic), Fiul şi Sfântul Duh, potrivit scripturilor, şi să trăiască ca discipoli ai lui Christos: Să facă viaţa spirituală a studenţilor mai profundă şi să încurajeze studiul scripturilor; Să inspire studenţilor dorinţa de a se consacra extensiunei Regatului lui Dumnezeu în lumea întreagă; Crearea de legături de simpatie între studenţii diverselor naţiuni; să fie convinşi că principiile puse de Isus Christos trebuie să conducă relaţiile internaţionale, lucrând astfel pentru apropierea naţiunilor”.

La congresele FACSR-ului iau parte în mod activ şi reprezentanţii Asociaţiunilor tutoare YWCA şi YMCA. Astfel la congresul internaţional studenţesc, ţinut la Mănăstirea Căldăruşani, între 18-22 Aprilie 1928, iau parte pe lângă delegaţiile Asociaţiilor studenţeşti străine, membre în Federaţia universală şi d-nii: doctor Gustav Kuelman (Kullemann, de fapt – n..m.), secretar general al YMCA-ei, din Paris, şi D.A. Davis, din Geneva, reprezentantul YMCA-ei pentru Europa. Sediul FACSR-ului era chiar la sediul YMCA-ei din str. Sălciilor 19. La congresul de la Căldăruşani, delegaţia română s-a ridicat contra amestecului YMCA-ei în mersul FACSR-ului. YMCA este acuzată de către membrii delegaţiei române că are caracter protestant, lucrând contra intereselor religiei dominante în statul român, vrând să facă adepţi cât mai mulţi ai protestantismului. În urma acestui congres FACSR se desparte de YMCA.

Ultimul congres al acestei asociaţii s-a ţinut la Braşov între 26 august – 6 septembrie 1931 la Braşov. Dealtfel numărul membrilor FACSR-ului a fost întotdeauna redus. Astfel Asociaţiile din Bucureşti şi Iaşi, numărau în 1928 către 100 membri, iar Asociaţia din Cluj avea abia 10 membri. În cursul lunei Martie anul curent, un grup de foşti conducători ai Federaţiei Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România, au hotărât să editeze o revistă lunară de critică, ideologie şi poezie, care să constituie o reluare a legăturilor dintre aceştia cu scopul de a sprijini ”momentul naţional pe care-l trăeşte vremea noastră, pe linia lui spiritual-culturală”. Între iniţiatorii revistei sunt: Paul Costin Deleanu, licenţiat în litere şi Filosofie, fost secretar general al FACSRului, Mircea Vulcănescu, fost vicepreşedinte al ACSBului, în prezent referent la Oficiul de Studii depe lângă Ministerul de Finanţe.

Aceştia doi au făcut apel către un grup de foşti conducători ai FACSR-ului între care: prof. Virgil Godeanu, Horia Stamate, arh. C Jojea, A. Condrea, D.V. Narti şi alţii, care au hotărât redactarea revistei ”Euharis”. Ulterior lansărei alăturatului apel reprodus în foto – copie, Paul Costin Deleanu a făcut însă cerere către cenzură Corpului II Armată de a i se aproba editarea revistei ”Răsărit”, care va înlocui pe ”Euharis””.[1]

După cum o arată şi sinteza de mai sus, ASCR era o organizaţie restrânsă de studenţi care erau atraşi de ceea ce se înţelegea în interbelicul românesc prin creştinism. Problematica Congreselor este întotdeauna centrată pe teme creştine, evoluţiile şi transformările interioare ale ASCR-ului, deloc puţine, în ciuda numărului mic de membri şi a existenţei sale întrerupte, sunt şi ele legate aproape exclusiv de astfel de teme. Mai departe vom căuta să prezentăm ASCR şi implicarea lui Vulcănescu din punctul de vedere al unei asociaţii studenţeşti, temele sociale legate de Biserică fiind doar menţionate în treacăt doar acolo unde e nevoie pentru a se înţelege contextul.

O alternativă

Aşa ar putea fi caracterizată ASCR. O asociaţie aparent stranie de tineri, stranie de două ori: pentru că îşi propuneau să fie creştini – şi încă într-un mod ”integral” – într-o perioadă în care la modă era ”naţionalismul integral” iar în viaţa universitară subiectul creştinismului stârnea râsete (conform mărturiei lui Vulcănescu), dar şi pentru că, spunându-şi creştini, nu erau antisemiţi şi nu voiau să facă politică. Într-adevăr, datorită mişcării studenţeşti radicale, cuvântul creştinism nu doar că era semn al unei epoci trecute, ci mai era, în plus, echivalat şi cu antisemitismul. Aşa cum reiese dintr-o notă a Siguranţei despre Congresul de la Năsăud din 1924 în care agentul concluzionează fără mari eforturi de analiză:

„Acest congres a fost anunţat încă de la sfârşitul lunii iulie şi, deşi membrii asociaţiunei sunt creştini, prin urmare antisemiţi, totuşi propaganda lor se bazează pe convicţiune, iar nu prin violenţă, cum au înţeles-o membrii centrelor studenţeşti.”[2]

Din acest motiv, pentru Siguranţa Generală ASCR era un obiectiv de supravegheat, ceea ce are uneori efecte comice: greu trebuie să fi fost agentului de Siguranţă care a făcut, obligaţie de serviciu, darea de seamă de la Congresul de la Sf. Gheorghe, din 1928, în care sunt prezente teme domgatice şi de filosofie creştină, concepte dificile…

Este semnificativă o dare de seamă asupra activităţii ASCR pe care a pregătit-o Vulcănescu pentru Congresul Federaţiei Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România ce a avut loc între 1-10 septembrie 1924:

„pentru cel deprins cu rosturile vieţii universitare de la noi, o mişcare creştinească cu caracter religios şi nu politic în Universitate pare deadreptul o minune. (…) De unde acum 3-4 ani, dacă cineva ar fi făcut o mărturisire de credinţă religioasă în Universitate ar fi fost luat în râs fără îndoială (cazul s-a întâmplat), astăzi problema religioasă e la modă şi cursuri speciale cu auditoru numeros şi interesat, neteologic, care majoritatea aparţine FASCR-ului, o dezvoltă cu mult rost. (…) mă gândesc că dacă a rămas ceva bun din năvalnica tulburare a cugetelor studenţeşti de mai an este un proiect de program studenţesc alcătuit de Seminarul de Sociologie al lui Gusti, în jurul căruia au sărit aproape toţi membrii federaţii cât şi ODAS (Opera de Ajutorare Studenţesc), întreprinsă cu aceiaşi federaţie cu scop de a traduce în faptă dorinţele exprimate în acest program..”[3]

Rolul ASCR-ului, în opinia sa, a fost că ar fi dat „colegilor ODAS, neamului, prietenia ungurilor ardeleni, lui Nae, auditoriu”. Într-adevăr, la începutul anilor ’20, ASCR are în componenţa sa organizaţia studenţilor creştini maghiari iar la Congresele sale se regăsesc deseori participanţi maghiari. Spre exemplu, studentul Lazslo Ferenţ este consemnat ca vorbitor la Congresul ASCR de la Sf. Gheorghe din septembrie 1928 şi tot atunci, când Mircea Vulcănescu este ales preşedinte Asociaţiei din Bucureşti, Laszlo Dezideriu este ales ca preşedinte al IKE Cluj.[4] IKE este prezentă şi la Congresul ASCR din 1929, de la Brăneşti, cu tema ”Misionarismul creştin în lumea poporului, elevilor, şi a studenţilor”.[5] Există şi o ciornă, nedatată, a unei scrisori a lui Vulcănescu către un membru al FASCR de la Cluj, necunoscut, în care acesta consideră că ”asecerismul în viaţa universitară se prezintă pentru mine ca o reacţiune a ceea ce e mai adânc înrădăcinat în noi ca oameni. Şi, dintre toate, iubirea este cea de temelie”. Cât priveşte oferirea unui ”auditoriu lui Nae”, acest lucru arată că, iniţial, cursurile şi ideile originale, pe atunci, ale profesorului care vorbea despre ortodoxie au făcut ecou în rândurile ASCR, cu mult timp înainte ca acesta să fie apreciat sau cultivat de mişcarea studenţească extremistă. Mai departe, Vulcănescu arată:

„A căutat FASCR să se apropie de Biserică, de universitate şi de neam. De neam, Federaţia a înţeles să se apropie, de asemeni, nu în pripă. (…) A căutat să-l cunoască acolo unde se arată el aşa cum este, la izvoare, în dureri, dor, în omenie. (…) Şi a dat neamului încercarea încununată de succes de a-i apropia sufleteşte pe fii altui neam ce-l duşmănea până mai ieri, pe conducători sufleteşti ai minorităţii ungurilor ardeleni de mâine. Naţionaliştii ar fi trebuit să acolo ca să audă cuvântul unui student minoritar şi să deosebească ficţiunea de realitate.”[6]

Acelaşi Vulcănescu împarte istoria ASCR în trei perioade: 1) perioada „eroică” a primelor încercări şi coagulări, între 1921 şi 1925, 2) perioada „reîntoarcerii către ortodoxie” a anilor 1925-1927 şi 3) perioada „integrării Asociaţiei în Biserică”.

Pozele de la campamentele şi Congresele ASCR arată o mână de tineri, uneori însoţiţi de către vreun cleric (PS Tit Simedrea sau Părintele Gala Galaction fiind apropiaţi ai studenţilor), într-o atmosferă degajată, uneori ştrengărească, deseori aflaţi în excursii la munte. Spre deosebire, UNSCR afişa steaguri fasciste, ori proprii ori ale Gărzii de Fier, organiza marşuri, afişa figuri serioase sau încruntate.[7] Congreselor marcate de scandaluri interne între curentele rivale le corespund Congresele aseceriste la care asistau, caz rar, cel mult 100 participanţi, unde se organizau cercuri de studii pe teme biblice, cercuri de discuţii, ieşiri în aer liber, şezători, „jocul cu mingea” sau ceaiuri. Se practicau rugăciunile în comun şi participarea zilnică la slujbe. Prezenţa femeilor în ASCR era apreciabilă, probabil şi pentru că, iniţial, curentul fusese iniţiat de misionare protestante, fără să fie însă neapărat motivul determinant (există asociaţii ale femeilor ortodoxe în perioada interbelică, însăşi mama lui Vulcănescu făcând parte dintr-una). Totuși, în comparaţie cu UNSCR, prezenţa feminină se face resimţită mult mai consistent, atât în ceea ce priveşte materialele redactate în Buletinul asociaţiei, cât şi în poziţii de responsabilitate sau coordonare a cercurilor biblice.[8]

Relatările din Buletine ce descriau campamentele aseceriștilor redau un aer încă adolescentin, entuziast, sentimental, dublat însă de sentimente de angoase, de îndoieli, dileme, sentimente de singurătate etc. Oricum, o viaţă cotidiană care pare că este dusă într-o sferă neinvadată total de politic, în care predomină conflictul interior, problemele de personalitate, unde există, cu alte cuvinte,viaţă interioară. Este o atmosferă ce se diferențiază net de cea a congreselor studenţimii radicale, înscrisă în tendinţa mai vastă a interbelicului de radicalizare şi extremism, unde predomină un refuz al vieţii interioare şi un proces de masificare, înregimentare, de compensare prin colectivitate a nesiguranţei resimţită la nivel personal.

Există însă ceva comun cu mişcarea studenţească – ceva care ţine de condiţia tineretului interbelic şi nu de modul în care s-a căutat răspunsul la această condiţie. Este acel ceva pus în evidenţă şi de Vulcănescu în desele sale analize asupra „tinerei generaţii”: impactul războiului, „falimentul veacului XX” ce a adus cu el trauma prăbuşirii reperelor fundamentale şi nevoia de certitudini. Paul Sterian, prieten cu Vulcănescu şi unul din liderii ASCR, scria despre „rostul şi fiinţa ASCR-ului”: după război,

„o omenire sleită de puteri, un neam rămas dintr-o dată fără îndreptar şi fără axă, o tinerime universitară fără niciun ideal dar dornică de-a avea unul. Lipsă de caractere, idealuri joase, dacă nu josnice, indiferenţă morală. Realitatea era destul de tristă. O mână de studenţi români avură curajul să o privească în faţă. (…) ASCR corespunde aspiraţiilor tinerimii universitare către o adevărată viaţă.”[9]

Fraze foarte asemănătoare cu cele din Manifestul Crinului Alb[10]de mai târziu sau cu monologurile personajelor lui Eliade. Şi Vulcănescu, precizând condiţiile specifice ale „primei generaţii” a ASCR, face trimitere la conflictul dintre „bătrâni” şi „tineri” precum şi la „răsturnarea valorilor” pe care a avut-o ca efect războiul. ”Criza” este termenul-cheie care descrie condiția acestei noi generații. Altă trăsătură ce ţine de o condiţie comună a tineretului interbelic este conştiinţa de sine ca „tânără generaţie” şi auto-problematizarea. Asociaţie mică, ASCR are o sumedenie de articole scrise de liderii săi, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Paul Costin Deleanu, despre ce este ASCR, ce ar trebui să fie, ce reprezintă în societate, ceea ce arată o dispoziție către reflecție critică asupra propriei condiții sociale și a ierarhiei stabilite a societății.

ODAS, Oficiul Universitar şi seminarul lui Gusti

            În timpul tulburărilor studenţeşti ale anului 1922, Mircea Vulcănescu, alături de alţi colegi din ASCR, urma seminarul de sociologie al lui D. Gusti. Iniţiativa profesorului de a realiza o studiere sociologică a problemei a fost preluată mai ales de Vulcănescu şi ceilalţi asecerişti, care au adus contribuţia cea mai importantă la redactarea unui „Program studenţesc de organizare a vieţii universitare”. Era o modalitate de asumare a revendicărilor legitime ale mişcării studenţeşti, punându-se accentul pe condiţiile vieţii studenţeşti, principiile sale fiind:

(…) determinând rolul studentului în acest proces social şi naţional, s-a discutat cu participarea activă a tuturor membrilor Seminarului, în mod deosebit de larg, formularea unui program studenţesc, întemeiat pe următoarele principii:

1. Necesitatea asigurării supremaţiei elementelor băştinaşe în cultura naţională prin crearea condiţiilor prielnice aducerii fiilor de ţărani la Universitate;

2. Obligaţia faţă de studenţii odată ajunşi la Universitate de a i li se asigura un traiu demn, atât din punct de vedere cultural cât şi material;

3. Democratizarea vieţii studenţeşti prin introducerea votului obligator în alegerea diferitelor organe de conducere a asociaţiilor şi de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studenţimii prestigiul şi răspunderea necesară;

4. Participarea studenţimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;

5. Apropierea cât mai cordială şi intimă între student şi profesor;

6. Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenţilor cea mai largă libertate pentru orice credinţă politică, şi îndreptarea eforturilor către o politică a culturii”[11]

Pentru aseceriști, inițiativa lui Gusti de a cerceta sociologic problema socială a studenților și a căuta soluții nu a rămas doar la nivelul acestei schiţe de program, ci s-a transformat în activism social creștin:

„atunci când studenţimea noastră a scos un strigăt de alarmă că suferă în căminurile prost îngrijite, că mănâncă rău în cantinele sărace şi prost administrate, că nu are cărţi şi cele necesare vieţii pentru a studia, strigătul acesta a găsit ecou în sufletele noastre. (…) Am înjghebat atunci o operă de ajutor studenţesc. O mână de asecerişti strânşi într-un comitet de acţiune şi-a luat greaua dar frumoasa întru Christ sarcină de a lucra pentru sprijinul studenţimii.”[12]

ASCR a înfiinţat, astfel, Opera de Ajutorare Studenţească pentru care s-au deschis liste de subscripţii încă din anul 1922. Alte modalităţi de a strânge fonduri au fost de a organiza un bazar şi de a elibera bonuri de hrană. În 1923 ODAS capătă un regulament propriu de funcţionare şi reuşeşte să ajungă la suma de 146.573 ca fonduri. Banii erau folosiţi pentru a acorda ajutor studenţilor pentru a îşi putea plăti locuinţa (câte 500 lei pe lună pentru şase studenţi), burse de hrană (pentru 72 studenţi), procurarea de cursuri şi taxe de studiu pentru alţi studenţi săraci şi înfiinţarea unui „Birou de informaţii şi înlesniri Universitare”. Iniţiativa Biroului a beneficiat de sprijinul lui Gusti care a făcut rost de 25 000 lei pentru întreţinerea lui. Pe lângă informaţii, Biroul procura cărţi, făcea abonamente la reviste, oferea rechizite şcolare la preţ redus şi căuta plasamente pentru cei care aveau nevoie să lucreze[13].

Iniţiativa ODAS era, de fapt, o cale potrivită de abordare a problemelor studenţeşti care, în mod cert, erau acutizate de condiţiile mizere în care se aflau majoritatea studenţilor interbelici. Ea a rămas însă doar o excepţie provenită din ideile lui Gusti şi disponibilitatea unei mâini de studenţi de a se implica. De obicei şi profesorii universitari respingeau orice fel de sugestie că revoltele studenţeşti ar fi putut fi alimentate de starea socială precară şi de condiţiile grele universitare. Astfel, în timpul grevei declanşată de studenţii de la Drept din Bucureşti, decanul refuză să admită că aceasta are vreo legătură cu taxele şi modul în care erau organizate examenele, dând vina pe „cauze externe, de instigaţie”[14]

Programul studenţesc şi ODAS au fost însă doar crâmpeie dintr-o viziune mai vastă asupra problemelor studenţeşti. Practic, a fost ideea lui Gusti de creare a unei ”Universități sociale” și, astfel, de a se raporta sociologic faţă de cauzele tulburărilor studenţeşti din 1922, aplicată însă discontinuu, nesistematic. Programul ar fi trebuit, de pildă, să fie însoţit de o anchetă sociologică asupra condiţiilor vieţii universitare şi de o consultare a studenţilor, urmând, astfel, linia reformistă gustistă care căuta, pe baza cercetărilor sociale, să fundamenteze anumite politici publice. Din această intenţie s-a mai materializat o anchetă asupra vieţii universitare, realizată însă abia în anul universitar 1930/1931[15].

O altă inițiativă comună a aseceriștilor și a lui Gusti a fost întemeierea unui Oficiu Universitar în 1927 care ajunge să activeze sub directa coordonare a Seminarului de Socologie al lui Gusti. Vulcănescu descrie astfel funcția acestui Oficiu:

”El organizase o rețea de informații asupra studiilor, examenelor, regulamentelor de studii, în țară și străinătate, asupra relațiilor interuniversitare și relațiilor intelectuale internaționale. El mai organizase un serviciu de informații privitoare la viața materială: gazde, masă, cămine, ocupații, ajutoare, și plănuia să organizeze o tipografie proprie pentru publicarea cursurilor în condiții satisfăcătoare, precum și o sală de lectură. În sfârșit, Oficiul Universitar organizase o secție importantă de ajutor medical, cu ajutorul muncii dezinteresate oferită de câțiva medici universitari”.[16]

Detalii despre obiectivele și amploarea organizatorică a Oficiului se găsesc într-o dare de seamă din Arhiva pentru pentru Știința și reformă socială din 1929. Astfel, folosind ”metodele și datele științelor sociale și statistice, Oficiul Univesitar și-a propus și a început să întocmească studii și statistice privitoare la viața universitară în tot complexul ei.” Se voia inaugurarea unei ”științe a universității” ce ar fi constat în ”date precise privitoare la mișcarea populației studențești, starea ei sanitară, nevoile ei materiale și spirituale”. De asemenea, un obiectiv era și ”organizarea de mijloace cât mai efective și mai practice pentru deslegarea multiplelor nevoi de ordin material și spiritual”, mai ales pentru cei proveniți din provincie și ”neavând decât slabe mijloace pentru susținerea vieții”. Oficiul avea patru secții: ”secțiunea informațiilor, secțiunea asistenței sociale, secțiunea orientării profesionale și secțiunea de anchete și documentare.”

Secția informațiilor avea sarcina de a aduna ”ghiduri studențești, anuare, publicații”, ”cercetând zilnic și periodicele românești și străine”, și să furnizeze ”informații relative la viața și studiile academice și la mișcarea culturală din țară și din întreaga lume”. Secția era responsabilă și de tipărirea revistei Călăuza studentului.[17] Călăuza avea în ediția a doua (1928-1929), un ”format mult mărit (325 pagini plus o diagramă, o hartă și 5 fotografii).” Revista era vândută cu ”prețul minim de 20 de lei” și in ea publică Sandu Tudor, Paul Sterian și Vulcănescu, membrii importanți ai ASCR-ului, dar și D. Gusti. Secțiunea informațiilor își mai propunea ”deschiderea unei săli de lectură” pentru citirea publicațiilor din țară și străinătate, precum și redactarea unui Buletin informativ și a unei Reviste Universitare.

Secția de Asistență Socială beneficia de ”concursul a 45 de medici de diverse specialități, 12 farmaciști, 12 farmaciști, și mai multor laboratori, eliberează studenților adrese medicale, înlesnindu-le consultațiuni gratuite și tratamente gratuite sau cu reducere. De asemenea, Secția sanitară a Oficiului a convenit cu majoritatea spitalelor din București să primească spre internare gratuit studenții recomandați de Oficiu”. Între ianuarie și noiembrie 1928 au beneficiat de acest serviciu 1616 de studenți (există o evidența exactă a trimiterilor și tratamentelor, fie ele analize, chirurgie, interne, neurologie, farmacie etc., tabele de internați în spitalele din București dar și cu studenți trimiși la băi)[18].

Drept proiecte avute în lucru, Oficiul preconiza: ”un dispensar special pentru studenți, înzestrat cu materialul trebuincios, este neapărat necesar în momentul de față. Fără de acesta, activitatea de asistență sanitară a Oficiului va fi, oricât s-ar intensifica mijloacele întrebuințate până acum, un simplu paleativ. De asemenea, un sanatoriu specal pentru studenți și o casă de odihnă cer grabnică înfăptuire.” Organizau prelegeri despre igienă și chiar ”cursuri și cercuri asupra vieții sexuale”. În această privință, ni se mai spune, ”Oficiul a început, tot în acest domeniu, o anchetă asupra stării sanitare a studențimii. Statistici, cu grijă întocmite, vor arăta, pentru prima oară, în țară la noi, în chip precis, câți studenți sunt bolnavi și care sunt bolile care minează studențimea. Datele incomplete, strânse până acum, ne arată o stare în adevăr îngrijorătoare.”

Aceeași secție mai cuprindea și ”un serviciu de găsire de ocupații și locuințe”, căci ”cererile studenților covârșesc cu mult oferta publicului.” Serviciul era depășit de situație: ”în cursul lunii octombrie 1928, n-am putut satisface din 80 de cereri decât 21.”  Avem și o evidență a locuințelor disponibile pentru studenți:

”statul, în căminele sale, nu adăpostește decât 652 de studenți și de studente. Inițiativa studențească izbutește să ofere locuințe la un număr de 1444 studenți și studente în căminele societăților studențești, iar câteva cămine particulare mai dau adăpost la 495 studenți și studente. Deci din cei 6000 studenți și studente care frecventează regulat Universitatea, numai 2591 pot fi primiți în diferite cămine. 3500 de studenți și studențe, admițând că toți ar fi din provincie, au nevoie de a găsi o locuință convenabilă și ieftină.”[19]

”Secția orientării profesionale” începe să fie organizată după modelul Universităților străine – Lipsca (Leipzig) și Berlin; în colaborare cu ”laboratorul de psihotehnică” al Facultății de Filosofie și Litere, studenții sunt consiliați cu privire la aptitudinile pe care le-ar avea pentru diferite domenii profesionale. Oficiul își propunea, de asemenea, ”o anchetă asupra pieței muncii intelectuale”, pentru a da studenților o ”perspectivă completă asupra profesiunii în care se angajează.”[20]

În fine, ”Secția de anchete și documentare” era menită organizării anchetelor derulate pentru toate celelalte servicii/secții. Își propunea ”o anchetă generală asupra vieții academice”. Pe baza lucrărilor seminarului lui Gusti, Oficiul întocmise un ”chestionar studențesc”, despre care am dat detalii mai sus. În această succintă dare de seamă mai sunt enumerate și ”Opera de ajutor a Oficiului universitar”, care recomandase ajutoare financiare pentru 40 de studenți societății ”Viitorul Țării”, ce au primit stipendii în valoare de cca. 50.000 lei. Sunt menționate și ajutoare ce constau în îmbrăcăminte, împrumuturi de cursuri; totodată, Oficiul afirmă clar că ”studentul nu cere de pomană și Oficiul nus e gândește, în niciun chip, să-i dezvolte o asemenea înclinare.” Drept consecință, Oficiul stabilea înființarea unei legătorii de cărți unde studenții puteau lucra pentru asigurarea unui venit ”modest și sigur”.[21]

Oficiul Universitar a fost condus între octombrie 1928 și iunie 1929, de Mircea Vulcănescu, ce a îndeplinit funcția de director al acestuia în perioada precizată. În scrisoarea de demisie[22] pe baza căreia am identificat această informație, Vulcănescu menționează faptul că Oficiul Universitar fusese gândit de Gusti nu doar ca un simplu birou de informații, ci și pentru derularea unui ”program de cercetări privitoare la viața universitară”. Un alt motiv al demisiei lui Vulcănescu îl constituia decizia noului rector al Universității din București (Nicolae Iorga) de a scoate Oficiul de sub subordinea Seminarului de Sociologie și de a-l pune în ”inferioritate morală și materială față de secretariatele diferitelor Facultăți”, lucru ce contravenea modului în care fusese conceput acesta ”încă de prin anii 1923-1924”. Regăsim menționarea preluării Oficiului de către Rectorat și în scrierea omagială a lui Vulcănescu despre D. Gusti[23], fără a fi, însă, menționat vreun conflict între Decanat (Gusti fiind decan pe atunci) și Rectorat. La Oficiul Universitar a mai fost director (pentru o perioadă neprecizată) Paul Sterian, care a colaborat (între 1928-1929) și la Călăuza studentului.

Conflicte şi delimitări cu exteriorul: între YMCA şi UNSCR

Raporturile dintre UNSCR şi ASCR nu au fost prea amiabile. Pe agenda lucrărilor Congreselor mişcării studenţeşti radicale figurează, în mod negativ, mulţi ani la rând, ASCR-uldin cauza patronajului pe care YMCA îl exercita asupra sa. Spre exemplu, moţiunea votată la Congresul din Iaşi cuprinde, printre revendicări, un punct dedicat în mod special acestei asociaţii:

„15. Societatea YMCA: Cunoscându-se opera nefastă întreprinsă de asociaţiile internaţionale jidoveşti – sub masca diferitelor societăţi de ajutorare din care face parte şi sus-numita societate – se cere ministerelor de resort supravegherea atitudinii şi îngrădirea acţiunii sus numitei societăţi spre a nu influenţa asociaţiile studenţeşti creştine şi a stânjeni astfel activitatea lor naţională, iar în cazul când se va dovedi caracterul ei internaţional umanitarist (comunist) studenţimea cere desfiinţarea ei – în România.[24]”

La Congresul de la Oradea, printre temele anunţate se află YMCA şi, de această dată numită direct, ASCR. Conflictul ameninţă să se transforme într-unul fizic cu prilejul unui Congres al ASCR ţinut la Piatra Neamţ în 1926. Paul Costin Deleanu relatează incidentul:

„studenţimea nemţeană era în mare fierbere antisemită. De aceea, noi având reputaţie de „vânduţi jidovilor”, am fost ameninţaţi că ni se va sparge Congresul şi capetele. Când însă s-a aflat că a sosit la Congres Simion Mehedinţi, atitudinea s-a schimbat de-antregul. Era un gir prea mare chiar. Au intrat toţi antisemiţii în sală şi au aplaudat.[25]”

Nu doar influenţa YMCA ce, de altfel, a scăzut în timp până la ruperea formală a legăturilor în 1928, determină această adversitate, ci şi faptul că, de la bun început, ASCR se disociază de manifestările mişcării studenţeşti. Mircea Vulcănescu, membru activ al asociaţiei încă de la începutul studenţiei sale, din 1921, menționează că a scris un comunicat prin care a dezavuat manifestările violente ale studenţilor antisemiţi din anul 1922 pe când era secretar al ei[26]. Există, de altfel, o mărturie a unui student evreu, Reichman-Şomuz, despre scandalurile ce cuprinseseră Universitatea din Bucureşti în decembrie 1922, în care este descrisă atitudinea lui Vulcănescu.[27]

Diferenţa faţă de studenţimea radicală este mereu prezentă în auto-evaluările pe care foştii asecerişti o aveau faţă de propria asociaţie.[28] Disocierea faţă de mişcarea studenţească radicală a ridicat însă şi primele conflicte între inspiratorii ASCR – YMCA şi studenţi. YMCA dorea mai mult decât o delimitare faţă de violenţe – dorea o condamnare ca atare a studenţimii uneseceriste. Acest lucru, arată acelaşi Vulcănescu, a fost refuzat deoarece era perceput ca o trădare: „faptul de a face parte din studenţimea românească nu ne impune să împărţim cu ea chiar şi o solidaritate de păcat, pe care noi nu îl voiam? Ne întrebam anume, dacă o reprobare a unor „fraţi”, chiar rătăciţi, nu este rolul unor „coade de topor” ce nu voiam să fim.[29]” Soluţia găsită a fost de a lăsa fiecare membru al asociaţiei să decidă pentru sine însuşi, fără ca asociaţia să ia o atitudine anume pe această temă.

Un alt motiv de conflict cu YMCA l-a reprezentat identitatea puternic protestantă a acestei grupări internaţionale. YMCA ţinea de un fenomenul ecumenismului –crearea unor structuri inter-confesionale care aveau ca scop obţinerea unui meta-creştinism care să fie îndeajuns de larg încât să înglobeze toate confesiunile. O altă particularitate a YMCA era accentul puternic social şi progresist – creştinismul său, în acest sens, devenea mai mult o ideologie menită organizării societăţii decât, în tradiţie răsăriteană, o credinţă menită transformării personale (manifestată ulterior în exterior). Toate aceste diferenţe încep să se manifeste tot mai pregnant pe măsură ce studenţii asecerişti iau contact cu ortodoxia. Primul contact pare a fi, după mărturisirile lui Vulcănescu, prilejuit de Congresul de la Băile Herculane din1925, unde au participat ruşi din exil, majoritatea lor din Paris. Cercul ortodocşilor ruşi din exil de la Paris îşi va lăsa o amprentă puternică asupra lui Vulcănescu şi, prin acesta, asupra ASCR-ului, tânărul student completându-şi studiile în capitala Franţei unde a avut o intensă activitate în cercul ruşilor.

Adâncirea contradicţiilor cu YMCA a fost determinată şi de seria de articole negative dedicate acestei asociaţii dar şi ASCR-ului de Nae Ionescu. Acesta contesta tipul de creştinism practicat în ele, caracterizându-l ca „un fel de masonerie, asociaţii pseudo-spirituale, staţionări pe drumuri cari duc de la o biserică la alta, teosofie şi toate strâmbăciunile pe cari ni le-a lăsat moştenire războiul: creştinism în aer, vag, sterp; creştinism fără siguranţă şi, deci, fără mântuire[30]” În plus, un eveniment legat tot de asociaţia englezească YMCA a marcat negativ Biserica Ortodoxă Română – este vorba despre cazul preotului Tudor Popescu de la Cuibul de Barză care a fost caterisit datorită adoptării anglicanismului. Preotul întreţinuse legături intense cu YMCA. Scandalul acuzaţiilor de pogrom aduse pe plan internaţional prin intermediul secţiunii YMCA din ţară, cazul preotului caterisit Tudor Popescu şi, în final, manifestarea identităţii ortodoxe de către membrii ASCR au dus în cele din urmă la ruptura finală la Congresul de la Căldăruşani din 1928. ASCR a fost evacuată din sediul pus la dispoziţie de YMCA primind, în schimb, un altul din partea Sindoului BOR. Asociaţia studenţilor români rămâne însă în structura interconfesională a Federaţiei Mondiale a Studenţilor Creştini (o structură diferită de YMCA) având statutul modificat şi un caracter ortodox mult mai pronunţat.

Pentru organismele de stat, cum ar fi Siguranţa, patronajul YMCA reprezenta, iniţial, un fel de „certificat de garanţie” pentru ne-periculozitatea ASCR-ului. Ani de-a zile rapoartele agenţilor reiau aceleaşi formulări stereotipe în care se face trimitere la momentul înfiinţării ASCR, la scopurile YMCA de promovare a unui creştinism social şi la forurile înalte oficiale autohtone care girau activitatea acestei organizaţii mondiale de tineret. Printre ele se numărau, cum am văzut deja, regina, dar şi profesori ca D. Gusti sau N. Iorga, I. Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Goga şi chiar Patriarhul Miron. Lucrurile se schimbă şi la acest nivel şi apar, în 1928, primele rapoarte negative ale Siguranţei – nu despre ASCR, care îşi păstrase acelaşi profil de asociaţie non-politică, cu caracter intelectual şi creştin, ci despre YMCA. Motivul? „Actuala conducere a IMCA nu respectă aşa-zisa confesiune de stat, adică nu aplică ortodoxismul.[31]” Avem de-a face fie cu o reflectare a schimbărilor ce avuseseră loc în cadrul opiniei publice (în special bucureştene) în deceniul trei interbelic, fie cu o schimbare a priorităţilor statului, care nu devenise mai ”ortodox”, dar care căuta să se folosească în propriile scopuri şi de Biserică sau, poate, de curentele ortodoxe din mediile supravegheate cu precădere – cele ale tinerilor.

În orice caz, regăsim şi în ciornele din Arhiva Vulcănescu indicii despre această turnură. Cu toate că următorul fragment este nedatat, el pot fi situate înspre jumătatea anilor ’20. În el, Vulcănescu îi cere unui Alex Popescu, membru în comitetul ASCR (probabil prietenul de mai târziu, părintele Alecu Popescu),

”cărţi de rugăciune obişnuite în Biserica noastră, spre a face o alegere. Știu că sunt în cărţile noastre de rugăciuni condace şi tropare de toată frumuseţea. Am cules şi eu ceva din bruma de cărţi ce-am găsit în Bibliotecă. Dar, vezi, în bibiloteca unui laic, spre ruşinea lui, sunt prea puţine cărţi de rugăciune. Aş vrea mai ales pentru început să facem trecerea pe nesimţite de la rugăciunile noastre libere la rugăciunile bisericeşti. Pentru aceasta aş vrea să alegem lucruri potrivite şi aş vrea să am de unde alege. De asemeni, te rog să stăruieşti pe lângă Mişu Istrate să capete textul muzical al câtorva cântece religioase româneşti. (…) Ar fi bine să înceapă învăţarea acestora chiar după prima duminică după şedinţă. Cred că înţelegi cât de însemnat lucru pentru noi ar fi această încercare dacă vom izbuti să o ducem la bun sfârşit”[32].

Rugăciunile ”libere” erau ”moştenirea” protestantă a ASCR, iar această ciornă arată prima tentativă de schimbare a tipului de creştinism practicat de asociaţie, de la unul individual-sentimental către unul tradiţional,  în sens de practici religioase specifice spaţiului cultural ortodox.

Convertirile lui Vulcănescu şi influenţa lui Nae Ionescu

Tratăm separat acest subiect pentru că merită câteva lămuriri suplimentare. Influenţa lui Nae Ionescu este foarte importantă, aşa cum am arătat deja, pentru ASCR – atât pentru delimitarea de YMCA, dar şi pentru reticenţa faţă de curentele ortodoxist-ideologice (cum vom arăta mai jos). S-a încetăţenit, pe marginea influenţei pe care a avut-o Nae Ionescu asupra tinerei generaţii, o anume expresie a lui Mircea Vulcănescu prin care s-a înţeles un fel de capitulare totală a generaţiei interbelice în faţa ideilor profesorului. Aducem în atenție aspecte noi care nuanțează această problematică a influenței profesorului asupra tinerei generații.

Un prim indiciu găsim în corespondența pe care Vulcănescu, aflat pe atunci la Paris, între 1925-1928, o întrețiine cu aseceriștii din București. La vestea că ASCR-ul începe să îl aibă invitat la conferinţele sale pe profesor, acesta reacţionează astfel:

„Mă bucur mult că Nae dă pe la ASCR. E unul din cele mai vechi visuri ale mele şi începeam să deznădăjduiesc a-i vedea înfăptuirea. Păcat că nu s-a îndeplinit mai devreme. Nu vă închipuiţi ce rol a jucat acest om în  formaţia mea spirituală între 1923 şi 1925 – cum fiecare lecţie era un atac la tot ceia ce aflasem cu chiu şi vai până atunci şi reuşisem să fixez. Timp de doi ani şi mai bine după fiecare contact spiritual cu el urma o lungă perioadă de revizuire şi de verificare a mea cu mine însumi. Un „examen” cu el era pentru mine cea mai bună lămurire – cât am fost în stare să adâncesc o chestiune – şi nu ezit să vă spun că dintre toţi profesorii mei din universitate – cu rezerva lui Gusti (de la care am dobândit metoda de lucru ştiinţific), Nae este singurul care a avut asupra mea o influenţă efectivă în gând, de la care am deprins cum să gândesc corect o chestiune şi mai mult, impunându-mi problemele lui, atrăgându-mi atenţia necontenit când riscam confuzii sau priviri superficiale. Şi de ce să nu vă spun că din toată activitatea mea seminarială – singur la Nae am avut din 10 eşiri 8 eşecuri (cazuri în care mi-a dovedit că greşeam cu ceva-n gând). Meritul lui cel mai mare este că necontenit gândeşte şi mereu frământă ceva nou. Prezenţa lui printre voi are însă şi primejdii şi ar fi dăunătoare dacă v-ar face să renunţaţi să mai gândiţi fiecare, pe cuvânt că „a zis Nae” (Magister dixit!).[33]” (subl.mea)

Influenţa lui Nae Ionescu, prin urmare, este foarte importantă pentru dimensiunea revenirii la ortodoxie, aşa cum o atestă Vulcănescu în amintirile sale despre profesor, dar trebuie pusă în contextul unei evoluţii personale precum şi a unei mentalităţi predominante în şcoala românească a ”Vechiului Regim”. Vulcănescu a avut propria perioadă de ateism, provocată de intrarea în contact cu teoriile evoluţioniste predate la liceu, după ce în copilărie fusese chiar ”băiat de altar”. Ateismul său se prelungeşte până la un eveniment tragic, accidentul de la lacul Pasărea, în urma căruia mor câţiva prieteni ai lui Vulcănescu, ce reuşeşte să salveze câţiva din cei aflaţi în barca răsturnată, dar nu pe toţi. Criza – chiar psihică – prin care trece în urma acestui eveniment stă la originea primei sale convertiri, fiind intermediată de Anina Rădulescu-Pogoneanu (ASCR) şi misionarele evanghelice de la YMCA.

A doua convertire, de această dată către ortodoxie, este provocată nu doar de contactul cu Nae Ionescu[34], ci şi cu ruşii din exil (Nicolai Berdiaev, Leon Zander, Serghei Bulgakov). Dacă primul le redă tinerilor sensul valorii spirituale a ortodoxiei, contactul cu rușii este cel care le deschide, totuși, perspectiva experienței religioase ortodoxe:

”ceea ce a fost adevăratul ”fulger”, care a aprins duhurile în dorul de ortodoxie, a fost întâlnirea cu Asociația Rușilor la Băile Herculane (e vorba de Congresul ASCR din 1925 – n.m.). Adâncirea experienței lor spirituale a înfiorat pe unii, dar a cucerit pe cei mai mulți. De aceea am socotit, anul trecut, timpul venit pentru un cerc de Introducere (modestă și poate tulbure) întru Ortodoxie.[35]”

Consider că influenţa lui Nae Ionescu asupra lui Vulcănescu a constat, îndeosebi, în orizontul deschis, nu atât în preluarea unor idei ca atare (deşi există şi o influenţă pe conţinut evidentă). Minte mai degrabă iscoditoare şi refractară şabloanelor, Vulcănescu descoperă, la Nae Ionescu şi la ruşii exilaţi, că ortodoxia nu este acea practică religioasă învechită, fără priză la realitatea curentă, redusă la ritualuri, aşa cum era percepută de majoritatea contemporanilor săi, la începutul perioadei interbelice, ci atât o filosofie cuprinzătoare asupra lumii, cât şi acel mod de viaţă care poate fi trăit ”integral”, după cum își propuseseră tinerii aseceriști la începuturile anilor `20. Această influență nu trebuie, însă, supraestimată. Vulcănescu însuși avea o opinie, dacă nu contrară ideii de influență decisivă spre ortodoxie a lui Nae Ionescu, atunci una foarte nuanțată și critică. E drept că nu și-a făcut-o publică. Într-un document inedit[36], în care ia in discuție rolul jucat de generația lui Nae Ionescu în chestiunea religioasă din perioada interbelică, Vulcănescu respinge două pretenții ale acestuia: anume, că ethosul etnic se confundă cu cel spiritual și este imuabil, static, și că tânăra generație a deprins problematica religioasă prin intermediul ”dascălilor” săi (Nae Ionescu însuși fiind cel mai autorizat ”dascăl”). Dimpotrivă – arată Vulcănescu – între anii 1920-1924 redescoperirea ortodoxiei s-a făcut de către tinerii aseceriști pe cont propriu, în urma confruntării cu scientismul și limitele protestantismului:

”Noi n-am găsit deloc terenul curățat în clipa în care am început să cugetăm în viață. Dovada? Fiecare din noi aplecat de altundeva pentru a ajunge la ortodoxie, unde suntem. Unii de la protestantism, fie de la protestantismul intelectualilor, fie de la secte, alții de la teosofie. Mai toți a trebuit să depășim scientismul prin răfuieli ale noastre proprii și cu mijloace de toată mâna. (…) Unde erau, în acest timp, dascălii noștri?”

Conflicte interne: generaţia a doua şi transformarea ortodoxiei în ortodoxism

Conflicte mărunte în cadrul ASCR au marcat mereu, se pare, existenţa asociaţiei. Însă cel mai amplu este unul care desparte două generaţii: cea a „fondatorilor”, generaţia lui Vulcănescu, Paul Sterian şi Sandu Tudor, şi cea a „generaţiei a doua”, al cărei reprezentat este Paul Costin Deleanu. Primii descoperiseră ortodoxia printr-un efort laborios, personal, marcat de căutări şi dileme existenţiale, într-un context total secularizat şi lipsit de orice afinitate cu Biserica. Deşi influenţa lui Nae Ionescu fusese decisivă şi cei trei vor continua colaborarea cu acesta la Cuvântul, totuşi aveau un traseu indepenent de formare şi nu înţelegeau să se subsumeze necondiţionat autorităţii acestuia.

Spre deosebire, generaţia lui Deleanu s-a afirmat într-un context în care ortodoxia era, în cuvintele lui Vulcănescu, „la modă”. Curentul gândirist al lui Nichifor Crainic, publicistica şi cursurile lui Nae Ionescu şi chiar şi noile stratageme politice încercate de partidul liberal cu BOR făcuseră ca, departe de a fi un subiect „învechit”, ortodoxia să devină o referinţă comună. Dar noua generaţie, lipsită de experienţa primeia, consideră că propria ei apropiere de Biserică este o revelaţie epocală, fără să discearnă evoluţiile contextuale. Drept consecinţă, pentru Deleanu, Vulcănescu şi ceilalţi sunt reprezentanţii unei ortodoxe laxe, susţinătoare a interconfesionalismului, dominată mult prea mult de perspectivele sociologice, istorice şi filosofice cu care acelaşi Vulcănescu avea obiceiul să trateze inclusiv subiectele dezbătute în ASCR. Deleanu adaugă la această deosebire şi una socială: „prima generaţie provine din aristocraţie şi marea burghezie, pe când generaţia a doua ţine de mica burghezie, marcată de lipsuri şi necesitatea muncii”[37].

Diferenţierile lui Deleanu între prima generaţie a ASCR-ului și ce-a de-a doua sunt problematice, deoarece nici la Vulcănescu şi nici la ceilalţi nu poate fi identificată o atitudine ortodoxă laxă, reprezentând, dimpotrivă, curentul tradiţionalist al intelectualităţii interbelice. Cert este că Deleanu îşi arogă meritul de a fi scos ASCR-ul de sub influenţa YMCA, la congresul de la Căldăruşani (unde, totuşi, rolurile cheie au fost jucate de PS Tit Simedrea şi Nae Ionescu), şi de a fi pe valul unei adevărate „revoluţii ortodoxe”. În realitate, conflictul dintre cele două generaţii este foarte semnificativ pentru un anume fenomen care începuse să se manifeste puternic la începutul deceniului 4 interbelic: ideologizarea tot mai pronunţată a tinerimii interbelice. Aceasta este, de fapt, singura diferenţă între cele două generaţii – prima avea sentimentul unei reîntoarceri în Biserică, la origini, o revelaţie de ordin personal (desigur, împlinită în comunitate), a doua avea sentimentul unei „revoluţii” colective sau a unui „proces istoric”[38] având-o pe ea ca protagonist principal.O diferenţă ca între convertire şi revoluţie, prima fiind un proces profund personal, a doua, unul istoric şi colectiv. De altfel, Vulcănescu descrie apropierea primei generaţii aseceriste de Biserică drept rezultat organic al adâncirii în viaţa lăuntrică, un proces prin care, departe de a fi fost o nevoie psihologică de sumisiune la o autoritate exterioară, era înţeleasă ca o manifestare a libertăţii interioare:

„problema noastră a Bisericii nu este o preocupare de ce trebuie să gândim sau să facem ci, dimpotrivă, constituie libertatea noastră interioară (…). Biserica nu este ceva deosebit de noi, care ne oprimă şi care ne sileşte să gândim aşa şi aşa; ci este faptul acesta spiritual unic al libertăţii în certitudine.(…)”.

Mai direct, Vulcănescu a formulat câteva gânduri adresându-se lui Deleanu, pe una din ciornele aceluiaşi document:

„Să mă ierte Costin dacă i-o spui. Domnia sa e tânăr. Domnia sa a intrat în ASCR prin 1924 şi nu a dat încă prea multe răfuieli cu viaţa. Asecerul său a profitat din plin de o zodie prielnică. Conjunctura anilor 1924-1929 a fost incontestabil filo-ortodoxă. Ortodoxia era la modă. Toţi snobii se raportau la ea. Într-o asemenea situaţie, Federaţia nu are alt rol decât ca otovărăşie de adâncire lăuntrică. (…) E însă o eroare stranie să-ţi închipui şi că această conjunctură atinge toate mediile şi că ea va dura la nesfârşit. Noi ştim că modele trec şi, ca unul care sunt zilnic în contact cu studenţii, vă pot spune că moda creştinătăţii în universitate deja a trecut. Cel puţin „floarea intelectuală” a tinerimii de azi o consideră perimată şi e puţin dispusă să refacă experienţa.”[39]

Semnificativ este faptul că şi Nae Ionescu, pe atunci, împărtăşeşte aceeaşi atitudine cu a lui Vulcănescu despre tendinţele ortodoxist-ideologice ce începeau să se manifeste în ASCR. Astfel, într-un articol al Cuvântului din 1928 profesorul descrie cum „doi prieteni mai tineri” l-au vizitat pentru a îi împărtăşi grijile lor. Îi descrie ca fiind printre primii „care au înţeles că organizaţia YMCA nu putea da roade, decât dacă se altoia pe pe structura noastră spirituală ortodoxă.” Însă aceşti „doi tineri”, „după ce s-au luptat şi s-au străduit atât pentru precizarea şi predicarea perspectivei ortodoxe”, constată că

„puternica mişcare a tinerimii române este ameninţată astăzi de apariţia nedorită a tot felul de ortodoxizanţi. Tineri agitaţi, superficiali şi ambiţioşi dau iama în „ortodoxia” pe care o confiscă pentru bietul lor steag pirpiriu. Toată lumea e azi „ortodoxă”. Că nu prea ştiu ce e aia, că nu le arde deloc a duce viaţa indicată de noul crez pe care îl adoptă – asta e de la sine înţeles.[40]”

Cei doi prieteni ai lui Nae erau Paul Sterian şi Mircea Vulcănescu. Ei sunt cei care l-au sensibilizat pe profesor asupra problemei ortodoxiei ca ”modă” ce a prins în rândul tinerilor, dar care nu s-a transformat în opțiune existențială sau măcar reflecție filosofică profundă, critică.

Diferenţele interne începuseră să se manifeste încă de la jumătatea deceniului 3, când există prima ruptură între Vulcănescu şi ASCR. Astfel, există chiar un moment în care acesta demisionează din Comitet şi, ulterior, că nu mai vrea să aibă de-a face cu asociaţia. Nu am descoperit încă motivele acestei prime distanţări, mai ales că însuşi Vulcănescu le trece cu vederea, refuzând să îşi critice colegii. În orice caz, pentru el ASCR-ul ar fi trebuit să pună mai puţin accent pe campamente şi pe activităţi de tip „sportiv”, pentru a se concentra mai mult pe adâncirea tematicii religioase, pe de o parte, iar pe de alta, Vulcănescu era refractar oricărei încercări de ideologizare. ASCR-ul, în viziunea lui Vulcănescu, arăta într-un mod foarte interesant deoarece anticipează, într-un fel, rolul pe care l-a jucat, mai târziu, în Criterion:

„aseceriştii dornici să citească, chiar dintre cei noi, ar trebui îndemnaţi să 1) citească aceste opere, 2) să facă un rezumat (…) 3) să facă un comentar al acestora în cea mai deplină libertate de gând. Ar fi bine ca doi inşi să trateze simultan aceleaşi subiecte şi pentru mai multă siguranţă – unul nou şi unul vechi. În acest chip se va introduce discuţia generală.”

Recomanda, în acelaşi timp, celor dornici de activitate concretă, să activeze în cadrul ODAS. Formatul de discuţii libere cu doi protagonişti, dintre care unul „bătrân” şi altul „tânăr” este similar formatului care se va regăsi în asociaţia Criterion. Accentul pentru „deplina libertate de gând” se regăseşte, de asemeni, tot la dezbaterile Criterion.[41] Înseamnă acest lucru că Vulcănescu privilegia „libertatea gândirii”? Cum se împacă acest lucru cu tradiţionalismul său? Precizăm aici, fără a dezvolta că în acest punct întâlnim particularitatea gândirii vulcănesciene: ortodoxia şi „omul românesc” nu erau, pentru Vulcănescu, concepte teoretice constrângătoare (caz în care s-ar fi transformat în ideologie, s-ar fi „catolicizat”, pentru a folosi chiar limbajul său, sau s-ar fi transformat în fascism) ci erau realităţi ce ţineau de un firesc al fiinţării. Tot ceea ce ar fi trebuit să facă cineva, pentru a deveni ortodox sau pentru a fi român, ar fi fost să „îşi vină în fire”, să fie coerent cu propria sa fire. Dar acest lucru nu putea fi dobândit prin calea unei constrângeri de natură exterioară, căci este un proces prin excelenţă personal şi autentic doar dacă se face în „deplină libertate”. Acesta este, aşadar, motivul pentru Vulcănescu va rămâne întotdeauna reticent faţă de formulele ortodoxiste (spre deosebire de cele ortodoxe) şi naţionaliste care puneau accentul pe organizaţie, pe „statul tare” şi pe constrângere.

Formula lui Vulcănescu are corespondent şi în modul în care privea misiunea specifică a ASCR-ului: „ASCR-ul, departe de a fi o Biserică, e departe de a fi o şcoală. E ceva (o punte) între Biserică şi Şcoală. Prin ea trec oamenii de la una către cealaltă.”[42] Ea nu era un loc al tinerilor care, deja pătrunşi de credinţă, participau la Biserică, ci era un loc destinat celor care resimţeau acut efectele învăţământului secularizat, venindu-le în ajutor și oferindu-le sensuri raționale opțiunii religioase:

„să nu uităm că actualul sistem de educaţie şi mai ales de instrucţie pune între „student” şi credinţă o barieră de multe ori de neînlăturat: ştiinţa. Şi nu ajunge să-i declari studentului falsa ştiinţă sau pseudoştiinţa (căci foarte mulţi din aceşti studenţi sunt de bună credinţă dar greşit orientaţi şi tare dornici să afle) ci trebuie să le arăţi de ce ştiinţa nu ajunge şi ce mai e alăturea de ea şi ce este ea. (…) Şi cred, de asemenea, că nu există o biserică a şcolarilor, însă cred că există o „mentalitate a şcolarilor” care se se potnicnesc de obicei de aceleaşi piedici şi cred că de cele mai multe ori aceste piedici sunt străine clericilor (…) şi cred că rostul asecereului este (la uşa Bisericii şi la uşa Şcoalei) să se ocupe tocmai cu înlăturarea acestor piedici specifice pentru a pune studenţilor din România problema religioasă şi morală. (…)” [43]

Pentru Paul Costin-Deleanu, în schimb, ASCR-ul ar fi trebuit să fie, mai simplu, „o concentrare ortodoxă în Universitate”.

Cert este că ASCR-ul nu mai există, practic, după anii treizeci, şi că Paul Costin-Deleanu va intra, ulterior, în Mişcarea Legionară. Deşi Deleanu este inclus de Vulcănescu printre cei care fac parte din curentul ortodox al interbelicului şi nu printre cei care reprezentau curentul politic al „naţionalismului integral”, apetenţa acestuia pentru „revoluţii” şi „procese istorice” manifestată în interiorul ASCR se pare că a prefigurat o opţiune, în cele din urmă, de ordin ideologic. ASCR-ul nu devine nici o „prezenţă ortodoxistă” în sensul ideologic al lui Deleanu şi nici loc al lămuririi studenţilor care căutau răspunsuri religioase pentru crizele existenţiale prin care treceau, cum ar fi vrut Vulcănescu. Dispare treptat, lăsând loc altor cadre de afirmare și dezbatere ale tinerei generații (încă) neînrolate politic.

În loc de concluzii

            Agitațiile studențești din anii ’20 ai interbelicului românesc nu s-au constituit doar în tensiuni limitate la viața universitară. Ele dădeau seama de crize structurale ale modelului social al României Mari. Problema tineretului studențesc era una din aceste crize structurale care amenințau establishment-ul statului român pentru că studențimea devenise un factor și, totodată, un bazin de mobilizare politică și schimbare socială. Drept urmare, profesorii care au avut impact asupra studenților, găsind în mediul lor audiență și  mediu de reproducere a mesajului (sau agendei) proprii, au avut și o mare capacitate de influențare a opiniei publice și chiar și a politicilor. De fapt, relația era reciprocă: tinerii căutau ”aliați” în rândul autorităților simbolice sau efective, care să le faciliteze reușita unei acțiuni colective, iar profesorii căutau mijloace prin care să-și promoveze concret ideile, programul. Universitatea din București, chiar dacă nu a constituit epicentrul tulburărilor studențești (cele mai grave incidente s-au înregistrat la Cluj, Iași, Oradea), poate tocmai din cauza unei supravegheri mai stricte, a fost mediul în care s-au dezvoltat curente, idei și acțiuni ce au dominat viața culturală și socială interbelică. Astfel, curentul ”tinerei generații” interbelice de mai târziu (care este, de fapt, un fenomen bucureștean), își are preliminariile în organizațiile studențești care l-au descoperit și cultivat pe Nae Ionescu încă din prima parte a anilor ’20. Aceeași organizație, anume ASCR, prin colaborarea cu D. Gusti, a contribuit decisiv la primele acțiuni sistematice ale acestuia de reformare a Universității și a rosturilor acesteia.

NOTE

[1] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 46-50.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti, 1922-1928, f. 16.

[3] Din Arhiva privată a familiei Vulcănescu (trimiterea va fi făcută, de aici încolo, la Arhiva Vulcănescu).

[4] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 30-31.

[5] Idem, fila 38.

[6] Arhiva Vulcănescu.

[7]     Relatare de la Congresul de la Braşov : ”aproape cinci mii de congresişti…erau încolonaţi, cu muzica în frunte şi cu drapelele celor două organizaţii naţionaliste: LANC şi Garda de Fier, cum şi cu drapelele centrelor studenţeşti din toată ţara.” S-a strigat: Jos ungurii revizionişti, Jos Gombos, Jos jidovimea maghiară, Trăiască România Mare, Trăiască România românilor; Trăiască Ardealul românesc”. Manifestaţia a fost impresionantă ”atât prin numărul participanţilor cât şi liniştea cu care a decurs”.  Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1932-1934,  filele  201-202.

[8]     Într-o listă de membri ai ASCR realizată din amintiri, în 1994, de soţii Deleanu, din 42 enumeraţi, 14 sunt femei. Documentul a fost consultat în Arhiva Vulcănescu.

[9] Paul Sterian, „Rostul şi fiinţa ASCR-ului”,Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, An. I, nr. 2 (1923): 9.

[10]”Manifestul Crinului Alb”, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9 (1928), 331-317.

[11]”Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare. Lucrat, ca proiect, de seminarul de sociologie, etică şi politică al Universităţii din Bucureşti, în şedinţele din aprilie, maiu, iunie 1923, sub conducerea prof. D. Gusti”, Arhiva Pentru Şiinţă şi Reformă Socială, Anul V, numărul 1-2 (1924): 174-177.

[12]Șt. N. Georgescu, ”ODAS. Opera de ajutorare studenţească”, Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, nr. 1, aprilie (1923): 8.

[13] D. Marinescu, ”ODAS. Dare de seamă”, Buletinul ASCR, aprilie (1924): 24-26.

[14]Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1932-1933, Vălenii de Munte (1934): 7.

[15] Roman Cresin, ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială (1936): 633-747.

[16]Mircea Vulcănescu, ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 1029.

[17] În Arhiva pentru Știința și reformă socială, anul VIII, nr. 1-3, 1929, Ed. ISR București, p. 492.

[18] Idem, p. 493.

[19] Idem, p. 494.

[20] Idem, p. 495.

[21] Ibidem.

[22]Document din Arhiva Vulcănescu.

[23]”În 1930, Oficiul Universitar fiind preluat de rectorat, D. Gusti publică, împreună cu secretarul Facultății de Litere, un îndreptar pentru studenții acestei Facultăți și întreprinde, prin secretariat, împreună cu Seminarul de Sociologie, o anchetă asupra vieții studențești, ale cărei rezultate sunt în curs de publicație”. Mircea Vulcănescu în ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, 1030.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1922-1928, f. 64; f. 249.

[25]Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, Buletinul ASCB, Anul VI, no. 1-3 (1931).

[26] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconferionalism în viața Federației Asociațiilor Creștine Studențești din România”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie (București: Humanitas, 2004): 164.

[27] „La acest seminar de sociologie [seminarul lui D. Gusti – n.m], la care domnea o atmosferă ştiinţifică şi umană, existau cele mai cordiale legături de colegialitate între studenţii evrei, puţini la număr, plasaţi toţi la „stânga”, şi studenţii creştini, puţini şi ei la număr, plasaţi aproape toţi la „dreapta” (…). „Dreapta” seminarului nu era antisemită şi şovină, ci numai conservativă în gen maiorescian, opunând punctul de vedere metafizic celui dialectic pe care-l profesa stânga. (…) Ceilalţi erau toţi prezenţi, în frunte cu Mircea Vulcănescu. Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: să iasă jidanii!, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, confereţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi. Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.” Mărturia este redată de Marin Diaconu, în Mircea Vulcănescu, Profil spiritual (București: Editura Eminescu, 2005): 124.

[28] Inclusiv ani mai târziu, cum reiese din dialogul lui Zoltán Rostás cu a doua soţie a lui Vulcănescu, şi ea fostă aseceristă, Margarita Ioana Vulcănescu: „a fost o societate creştină, dar nu antisemită, care nu avea nimic cu antisemitismul. Dimpotrivă, aveam şi vreo doi ovrei printre noi, şi foarte bine trataţi, ca nişte compatrioţi”. În ZoltánRostás,Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti (Iași: Polirom, 2002).

[29] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 164.

[30] Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase,(Sibiu: Ed. Deisis, 2003): 241.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar YMCA 1945-1947, f. 68.

[32] Din Arhiva Vulcănescu.

[33] Din Arhiva Vulcănescu.

[34]”Noi, aseceriştii, descoperiserăm, împreună, de capul nostru, chemarea ”creştinismului social” din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate, imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente, mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dădeam însă bine seama. (…) Nae Ionescu spunea apăsat, oricui voia să-l auză – şi ne viza pe noi de-a dreptul prin unele articole scrise sub pseudonim, în Ideea Europeană – că una e creştinismul cu rosturile lui cereşti şi pămâneşti şi alta este promiscuitatea intelectuală şi tot acel ”vag-a-l’ame” care se dădea drept creştinism, în unele cercuri ale tineretului nostru”. În Mircea Vulcănescu, ”Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenței (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 476

[35]Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 163.

[36] Este vorba despre ”Între generații. Lămuriri mai vechi la o polemică mai nouă”. Există un articol cu acest titlu publicat de principalul editor al lui Vulcănescu, Marin Diaconu, în mai multe ediții postume. Textul nu este însă complet, ci o variantă prescurtată a unuia mai lung, din ale cărui idei am spicuit mai sus.

[37] Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, 21.

[38]    Expresia este folosită tot de Deleanu şi am găsit-o într-un document manuscris al lui Vulcănescu, o ciornă destinată lui Deleanu, din Arhiva ASCR, Arhiva fam. Vulcănescu. Iată câteva fragmente: ”Emoţia cărţii tale poștale – emoţia firească a primilor pași, o înţeleg. Retorica ei mă supără! Suntem fii unui secol ce şi-a jurat să sugrume romantismul. Vorbești de ”deșteptare dintr-un somn secular”. Al cui? Al tău? Câți ani ai? Al Bisericii? Nu înţeleg?Încetat-au vreodată preoții să iasă cu Darurile pe ușile împărătești? Zic dinadins cu Darurile, pentru că ”sfătuirea lor cu credincioșii” e (prin raportare) – de minimă importanţă! Cei cu urechi de auzit, încetat-au vreodată să audă? (…) Că ”Biserica se deșteaptă pentru luptă”? Care luptă? Iar deșteptare? [Despre] conștiința unui ”proces istoric în viața ortodoxiei românești”… Precizări? Dar dacă-i vorba de ”renaștere” ca cea de la Cuiubul cu Barză, atunci… atenție la etichetă. ”Pavilionul nu acoperă întotdeauna marfa”. (…) Nu, nu. Să nu confundăm deșteptarea noastră [cu] deșteptarea Bisericii. Și dacă noi nu știm vedea, să nu credem [în] știința și vederea noastră – [că] noi suntem măsura lucrurilor astea. Păzea! Iluzia e firească pentru neofit. Nici ”proces istoric”, nici ”renaștere Bisericească”… Afund cu capu’n carte… seara’n genunchi și stâlp la liturghie. Aşa da – vorba lui Nae – ”Asta este ortodoxie!””.

[39] Din Arhiva Vulcănescu, însemnări pe marginea unui raport pregătit pentru Congresul ASCR de la Brașov din 1931.

[40]Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii…, 249.

[41]    Încă două argumente pentru a identifica o continuitate între ceea ce ar fi vrut Vulcănescu să devină ASCR şi ce a fost Criterion: el însuşi pune un semn de continuitate între cele două asociaţii în articolul „Generaţie” din revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-16,  unde asociaţia cu acelaşi nume este definită ca un „moment culminant” al contopirii diferitelor tendinţe ale tinerei generaţii printre care figurează, evidnent, şi ASCR. Al doilea argument constă într-un proiect monitorizat de Siguranţa Generală – intenţia aseceriştilor (printre care figurează, totuşi, cu toate diferenţeţe dintre ei, şi Paul Deleanu) de a scoate o revistă – Euharis: ”Vechii membri ai ASCR şi ai FACSR, mişcări a căror intensă activitate s-a desfăşurat în lumea studenţească între anii 1921 şi 1932, constituind astăzi un ciclu împlinit al ”momentului spiritual” al generaţiei tinere, s-au strâns mânaţi de ideea faptei culturale a publicării unei mari ”reviste lunare de critică, ideologie şi poezie”. Gândul ce-i conduce este sprijinirea, pe linia lui spiritual-culturală a marelui nostru moment naţional pe care-l trăeşte vreme noastră. De aci, deschiderea celor mai tineri dintre noi, precumpănitor preocupaţi de o generoasă năzuinţă spre fapta larg socială, către tradiţia spirituală a neamului – şi în aceeaşi măsură apropierea noastră, a acelora precumpănitor preocupaţi spiritualiceşte de frământările veacului. Iată ceea ce ţinteşte a realiza revista EUHARIS, care nu intenţionează a fi o tipăritură mai mult, asemeni celor dea prea numeros existente, ci înţelege a ocupa un loc încă liber cu toate că de prim interes: momentul de sinteză organică dintre spiritualul de ieri şi încinlarea social-politică de astăzi, pe planul celei mai înalte intelectualităţi şi în slujba în primul rând a tinerimii studioase. Pentru biruinţa acestui ţel am reuşit să strângem laolaltă o seamă de publicişti ai generaţiei noastre, reprezentativi ca simţăminte şi viziune naţională în senzul ideei ”omului românesc”.” Din Arhiva CNSAS, Dosarul Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), f. 45-46. Se întâlnesc aici ideea tendinţelor vremii, ale „omului românesc”, ale „frământărilor veacului” care vor fi comune şi modului în care Vulcănescu percepe Criterionul.

[42]    Document manuscris, scrisoare către Jeni (Eugenia Axente), datată 5 martie 1926, de la Paris, Arhiva ASCR din Arhiva fam. Vulcănescu. .

[43]    Document manuscris, datat 30 septembrie 1926, Paris, Arhiva ASCR din Arhiva  Vulcănescu.

A se vedea pe teme similare si:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

*

• Chestionare, ghiduri si carti de instructiuni pentru studentii Romaniei interbelice. Studiu de caz: Universitatea din Cluj
• “Fructul interzis”. Studentimea ieseana si tentatia politicii (1860-1914)
• Universitate si politica. Evolutii institutionale romanesti si trasee europene de formare intelectuala (SEC. XIX-XXI)

The post Intre revolutie studenteasca si activism social (II) appeared first on Cooperativa G.

Antonio Momoc: ”Mircea Vulcănescu, O microistorie a interbelicului românesc”[1]. Ce le răspunzi celor care afirmă: ”încă o carte biografică despre Vulcănescu” ?

Ionut Butoi:  În primul rând, că nu este o biografie – cel puțin în sens clasic – a lui Mircea Vulcănescu. Este o studiere a istoriei interbelice prin, în jurul și în proximitatea socio-culturală a acestuia. În al doilea rând, aș zice, preluând o formulare a profesorului Rostás, că își propune să fie o ”altfel” de carte ce îl are pe Vulcănescu drept obiect de studiu, acest ”altfel” constând, de pildă, în metodă.

AM: Ce inseamnă un „altfel de Vulcănescu”? Te referi la Vulcănescu privit de jos în sus, de la firul ierbii și al vieții sale de zi cu zi, la un Vulcănescu la care nu ne uitam ca la icoanele clasicilor interbelici Eliade, Cioran,  Noica etc?

IB: Pe de o parte, este acest Vulcănescu prin intermediul căruia am ”accesat” diverse medii sociale din România interbelică – asociații studențești, grupuri academice, administrație de stat etc. Există și un Vulcănescu în sensul istoriei vieții cotidiene, unde mă interesează însă tot relevanța socială a practicilor și legăturilor sale – că e vorba despre căsătoriile sale, despre familie, prietenii săi faimoși sau mai puți cunoscuți. Acestea sunt tratate nu sub semnul spectaculosului, culturalului, nostalgiei pentru Bucureștiul interbelic, pentru ”tânăra generație”, ci ca cercuri și practici sociale care au o anume dinamică.

Pe de altă parte, da, în bună măsură este un Mircea Vulcănescu ”revizuit”. Intentia a fost să nu merg pe imaginea sa consacrată în cultura română.

AM: In carte acuzi ‘dependența de cale’ a unor cercetători sau istorici prin critica pe care o aduci abordării lor maniheiste Occident-Orient, urban-rural, progres-înapoiere. Poți dezvolta un pic?

IB: Este un fel de cațavencism transferat în practici academice. Pe logica ”ieri întuneric, azi lumină”, o serie de autori consacrați abordează problemele modernizării României în această maniera simplistă și, în ultimă instanță, ideologică. Avem, adică, o modernizare care e definită ca un proces liniar, necesar și căreia, deseori, i se dă și un conținut prestabilit (de regulă plin de ”valori” ce trebuie să ”colonizeze” un teritoriu ”înapoiat”) și, în funcție de poziționarea față de acest imperativ, avem și o delimitare a taberelor – unii sunt băieții buni, cei care susțin modernizarea și sunt occidentali, iar de cealaltă parte avem băieții răi, cei care vor sa fie ”autohtoni”, care resping cultural occidentul.

Știu că operez eu însumi cu simplificări polemice, însa premisele de bază ale multor analize ale trecutului recent cam așa arată. Ceea ce nu le afectează valoarea intrinsecă, efortul documentar.

În ce privește ”dependența de cale”, aceasta este teoria favorită pentru o parte a autorilor din mediul academic autohton pentru a explica problemele modernizării. Pe scurt, conform acestui model explicativ, eșecul modernității românești este provocat de ”fondul cultural” care sabotează sistematic orice încercare de implementare a instituțiilor moderne, occidentale. Istoria și cultura, iată explicația pentru răul structural care ne bantuie, conform acestei perspective.

Eu am pornit de la o altă premisă – nu doar și nu atât istoria și cultura, ci, mai degrabă, geografia și geopolitica sunt factorii care generează crizele structurale ale României moderne, cărora li se adaugă, deseori, chiar acest model în sine, de modernizare, în diferitele sale variante. O întrebare care nu se pune este cine a câștigat de pe urma modernizării? sau Cine sunt câștigătorii diferitelor modele de modernizare? Asta pentru că se pleacă de la falsa asumpție că de pe urma unui astfel de proces câștigă toți.

AM: Există percepția destul de răspândită că, făcând parte din tânăra generație a lui Eliade și Cioran și din cercul studenților lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ar fi fost simpatizant al Legiunii. Te intreb – a fost Mircea Vulcănescu un simpatizant al Mișcării Legionare?

IB: Bazându-mă, cel puțin, pe datele avute la dispoziție, dar și pe scrierile și atitudinile sale, nu, nu a simpatizat cu Mișcarea Legionară – adica, mai concret, cu genul de ideologie și tipul de manifestări folosite de organizație. Pot spune că a empatizat cu ”tinerimea” care se avânta în ceea ce el numea ”activism prin disperare”, adică făcea un efort de a intelege cauzele acestor manifestări turbulente, ”disperate”.

AM: Cine era această „tinerime”? Tineretul educat, cu facultate și fără locuri de muncă, sau tinerimea în general, ca o categorie de vârstă, indiferent de nivelul de instrucție?

IB: E foarte interesantă și încă relevantă toată discuția despre ”tinerimea” interbelică, precum și despre modul în care tinerii intelectuali de atunci abordau problema. Raportat strict la contextul intrebării tale, Mircea Vulcănescu se referă la tinerii veniți la studii în oras, ademeniți de perspective de ascensiune socială neconfirmate ulterior, și suferind, în opinia sa, o ”aculturalizare” (cum am spune azi) prin înstrăinarea de mediul social de proveniență. Este vorba despre a întelege condițiile sociale care fac posibilă radicalizarea ”tinerilor”.

AM: Asta înseamnă că, deși empatizează cu ei, Mircea Vulcănescu nu se radicalizează și el ca tânăr al generației sale?

IB: Prin empatiza înțeleg că face acest efort de a le întelege problemele și de a căuta cauza crizei, că, pentru el, nu era vorba doar despre niște tineri care înnebuniseră brusc, ci care, pe fondul unor crize reale, găsiseră un debușeu în fanatizare, ideologizare, înregimentare. Mircea Vulcănescu nu urmează această cale, pe care unii din colegii săi de generație pășesc nu atât din convingere, cât din oportunism și calcul politic. Ca personalitate, Vulcănescu respingea violența și atitudinea revanșardă, iar în timpul tulburărilor studențești din anii 20 el apără colegii evreii agresați de studenții greviști. Mai târziu va vota împotriva Constituției lui Carol pentru că prevedea pedeapsa cu moartea. Structural vorbind, cred că e important de precizat și faptul că Vulcănescu face parte dintr-o primă generație a ”tinerei generații” și a avut un alt traseu, alte problematizări, alte interacțiuni definitorii decât Eliade, Cioran, Noica, etc. Și alți colegi din generația lui, cum ar fi Sandu Tudor, Paul Sterian, au rămas departe de angajamentele fanatice, extremiste.

AM: La fel Stahl, Golopenția… În carte intri în dialog și cu Roland Clark care, în ‘Sfântă Tinerețe Legionară’ îl acuză pe Vulcănescu că ar fi fost protejatul lui Nae Ionescu. E cunoscut faptul că Vulcănescu avea în Nae un model, așa cum a fost influențat structural de Dimitrie Gusti sau, adaugi tu, de V. Madgearu. Unde se desparte Vulcănescu de Nae Ionescu și unde se apropie de Gusti?

IB: Nu cred că e vorba de o ”acuză”, ci de o atribuire nefondată. Clark, care, altminteri, nu se ocupă de Vulcănescu, folosește un stereotip atunci când il face pe acesta ”protejatul” lui Nae Ionescu. Expresia nu are nicio acoperire, pentru că Nae Ionescu, deși îl respecta/stima pe Mircea Vulcănescu, nu l-a propulsat, de la sine putere, nici în grupul tinerilor, nici nu i-a influențat în vreun fel cariera. Că i-a oferit, provizoriu, tribuna ziarului Cuvântul nu era un mare gest, de vreme ce acolo au scris mulți alți colegi sau membri ai ”tinerei generații”.

Vulcănescu se desparte de Nae Ionescu, pe linie filosofică, atunci când acesta din urmă statuează un imobilism etnic ridicat la rang ontologic. Românitatea era, pentru Ionescu, o calitate ontologică imobilă, statică. Or, Vulcănescu pornește de la observația că exista un dinamism, o schimbare a societăților, lucru care îl apropie de sociologia lui Gusti. Îl despart de filosof și gustul acestuia pentru aventura politică (soldat inclusiv cu apropierea lui Ionescu de legionari), dar și lipsa de solidaritate (apropo de ”protejat”) în uratul scandal iscat în jurul criterionistilor de o parte a ”tinerei generații”[2]. În orice caz, colaborarea cu Gusti a fost neîntreruptă și  punctată de diverse proiecte consistente, pe când cea cu Nae Ionescu este mai firavă în termeni de proiecte și cunoaște și întreruperi importante.

AM: A fost Vulcănescu ceea ce se numește astazi un tehnocrat? A fost economist, funcționar public, a lucrat la Ministerul de Finanțe, a fost director la Vămi și apoi la Datoria Publică…

IB: Da și nu. A fost tehnocrat în sensul în care a fost un expert financiar și în care recomanda folosirea expertizelor în luarea deciziilor publice. Nu a fost tehnocrat în sensul actual al termenului, adică nu împărtășea iluzia soluționării problemelor unei societăți printr-o guvernare ”aseptică” a specialiștilor.

AM: La ce ne ajută azi încă un studiu, o nouă carte despre interbelic?

IB: În mai multe feluri. Ne poate ajuta să ne revizuim metodele de cercetare, preconcepțiile culturale. Ne poate ajuta să ne înțelegem condiția sau să o revizităm critic, dincolo de maniheismele vremii, pentru că e vorba de istorie recentă, deci e în conexiune cu evoluția recentă a sistemului economic mondial, a capitalismului, a costurilor modernizarii, cu modul in care crizele structurale constituie fondul pentru noi forme organizaționale și manifestări ideologice… În general, ne-ar fi de ajutor să depășim atitudinea arogantă de oameni care sunt ”ocoliți” de ”ispitele ideologice”, pentru că, dacă e așa (deși nu prea cred că e), nu e meritul nostru, ci provine din simplul fapt că ne-am născut într-o perioadă în care diversele experimente totalitare și-au arătat ”fața”. Aceste experimente sunt, acum, clasificate și datate istoric, deci ușor de identificat, spre deosebire de timpul în care ele se aflau în plină naștere. În fine, aș zice, de asemenea, că am avea nevoie și de depășirea discuției ideologice, pentru că, spre exemplu, observ, în zilele noastre, un tip de intransigență puristă și un spirit revanșard care, fără să aibă – chiar dimpotrivă – haina ideologică a extremismelor interbelice, are mult din ”spiritul” acelora.

Note:

[1] Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, București

[2] Este vorba despre scandalul stârnit de Zaharia Stancu și Sandu Tudor, prin intermediul cotidianului Credința, împotriva grupului Criterion. Vulcănescu a fost mâhnit de lipsa de solidaritate a ”tinerei generații” (Mircea Eliade, Constantin Noica), dar și a profesorului Nae Ionescu, fata de criterioniști. Mai mult decât atât, aceștia continau să întrețină relații amicale cu o parte din calomniatori.

O prezentare a cărții în engleză e disponibilă aici:

• ”Mircea Vulcănescu. A Microhistory of Romanian Interwar Years” – abstract

The post Dialog pe marginea unei cărți despre Mircea Vulcănescu. Este posibilă o ”altfel” de abordare a interbelicului românesc? appeared first on Cooperativa G.

Altfel, despre interbelic. Cazul Mircea Vulcănescu (I)

Observator Cultural 

Paul Cernat

Una dintre apariţiile editoriale cele mai incitante, intelectual, din 2015 este volumul tînărului sociolog Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, o carte care ar merita, în mod normal, să provoace dezbateri între cunoscători; o primă discuţie a avut loc, de curînd, la Muzeul Ţăranului Român, dar despre comentarii în presa generalistă nu poate fi încă vorba, iar intrarea tîrzie în circulaţie a cărţii ar putea fi o explicaţie. Oricum, nu avem de-a face cu o apariţie izolată în materie, ci cu o mostră first class dintr-un „nou val“ istoriografic, de natură să schimbe, cel puţin în parte, percepţia asupra istoriei sociale, instituţionale şi politice a interbelicului românesc. Anul trecut au apărut mai multe studii complementare pe teme înrudite, legate, toate, de revizitarea interbelicului. Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică de Dragoş Sdrobiş este doar unul din ele. La Editura Vremea a apărut şi o nouă culegere de documente realizată de acelaşi Zoltán Rostás (Între proiecţii urbanistice şi sărăcie letargică. Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi medicilor), menită să ilustreze preocupările de sociologie urbană ale Şcolii gustiene; o şcoală percepută clişeizat (şi în fond fals) ca fiind preocupată exclusiv de satul tradiţional. Iar la Editura Tact a apărut o incitantă teză de doctorat a lui Ştefan Guga despre Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, adiacentă cărţii lui Butoi. În fine, dar nu în ultimul rînd, ar fi de semnalat editarea manuscrisului inedit al lui Anton Golopenţia, Îndreptar pentru tineret (la Univers Enciclopedic), un program identitar-generaţionist complementar inauguralelor Itinerariu spiritual sau Manifestul „Crinului alb”.

Pedagogia complexităţii şi pluralismului istoriografic

O întreagă şcoală de tineri sociologi – cu deschidere multidisciplinară – a profesorului Rostás a încercat, în ultimii ani, să recontextualizeze şi să reexamineze de la firul ierbii această epocă idealizată sau, după caz, diabolizată. Cartea lui Ionuţ Butoi se înscrie în aceeaşi serie antimaniheistă, pe linia unei, i-aş spune, pedagogii a complexităţii şi pluralismului istoriografic. Autorul a publicat pînă acum mai multe fragmente din cercetarea sa doctorală în revistele Sfera Politicii, Revista Română de Sociologie,Sociologie Româ­nească, Transilvania, Secolul 21, Observator cultural ş.a. Primele capitole expun, cu rigoarea celui care-şi domină subiectul, cîteva modele-reper ale microistoriei sociale franceze, germane, engleze sau italiene, folosite altfel cu precauţie şi adecvare la obiect. Poate uneori cam scholar – ar fi fost, probabil, de preferat ca Ionuţ Butoi să-şi mai perie puţin, în vederea publicării, formulele de protocol. Nimic conformist, totuşi; din contră, ceea ce frapează e, pe lîngă soliditatea documentării şi calitatea argumentaţiei, curajul intelectual de a supune unei critici sistematice nu doar clişeele despre interbelicul românesc, nu doar stereotipurile la care a fost redus Mircea Vulcănescu, ci şi modernizarea socială şi economică din România precomunistă. Iar acest nou criticism nu se exercită de pe poziţii elitist-spiritualiste sau protocroniste, ci de pe poziţiile unui conservatorism social moderat, deschis şi luminos, compatibil uneori cu sociologia marxistă.

Perspectiva de lucru, multiplu contextualizantă, a fost sintetizată de Zoltán Rostás prin formula „un altfel de interbelic“. Nu e vorba de contrapunerea Şcolii Gusti-Stahl celei a lui Nae Ionescu, deşi recuperarea şcolii monografice din epocă are un rol esenţial, ci despre o deconstruire a opoziţiilor ideologice, reductiv-maniheice, de tip monografişti vs. năişti, stîngişti vs. legionari sau modernişti vs. tradiţionalişti, în favoarea unei ima­gini multiplu contextualizate, bazate pe laborioase cercetări de arhivă şi documente personale.

În definitiv, printre monografiştii gustieni se aflau, deopotrivă, comunişti, legionari şi moderaţi, iar discipolii sau admiratorii lui Nae nu au devenit cu toţii legionari.

Abordarea sociologică întîlneşte, aici, o altă problematică majoră, introdusă relativ de curînd şi în spaţiul românesc: cea despre modernism şi antimodernism, stimulată de reconceptualizările lui Antoine Compagnon, dar avînd în spate o bibliografie internaţională mult mai vastă. Interesant: poate primul autor care introduce, în spaţiul autohton, chestiunea „antimodernului ca ultramodern“ – preluată de la neotomistul francez Jacques Maritain – este Mircea Vulcănescu, într-o conferinţă despre neomedievalismul economic unde critică lectura literală a lui Nicolai Berdiaev (din Un nou Ev Mediu). Tot Vulcănescu semnalează, în Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, convertirea lui Maritain la catolicism de către Monseniorul Vladimir Ghica, căruia îi dedicase broşura Antimoderne, din 1922. Chiar noţiunea de „primat spiritual“, uzată şi abuzată uneori pînă la nerecunoaştere în mediul intelectual autohton, a fost folosită de Maritain, unul dintre maeştrii lui Vulcănescu, pentru a contracara politizarea catolicismului de către Charles Maurras în direcţia „naţionalismului integral“, reacţionar şi antisemit. Cunoscută sub formula „politique d`abord“, acţiunea celui din urmă a fost condamnată în 1926 de însuşi Papa Pius al XI-lea. Că ulterior a ajuns (pentru mulţi) să fie identificată cu metapolitica legionară a „năismului“, pe linia suprapunerii vicioase dintre religie, politică şi mit, e o altă discuţie.

Relaţia cu Virgil Madgearu

În tot cazul, spre deosebire de alte abordări anterioare, cartea lui Ionuţ Butoi nu-şi propune să investigheze derivele politice interbelice din unghi ideologic (deşi nu neagă importanţa unor astfel de demersuri), ci din unghi social şi economic. Mircea Vulcănescu serveşte, sub acest aspect, drept „actor“ privilegiat, angrenat într-o reţea de „roluri“ sociale, iar relaţiile sale cu Virgil Madgearu beneficiază de o atenţie aparte, ca şi cele (binecunoscute, de data asta) cu Dimitrie Gusti şi congenerul Stahl – austromarxist cu care conservatorul creştin Vulcănescu se întîlneşte în mute puncte, unele dintre ele esenţiale.

Butoi are toate motivele să regrete neglijarea în studiile de pînă acum a relaţiei dintre Vulcănescu şi Madgearu, de care – într-a­de­văr – îl legau cercetările economice şi, mai ales, desele colaborări în instituţiile financiare şi economice ale României Mari: „Vul­cănescu nu a fost doar «năist» şi «gustist», cu rezervele de rigoare, ci şi «madgearist»“. O altă pistă de cercetare practic neexplorată pînă acum este cea legată de asociaţiile creştine studenţeşti. Bazîndu-se pe cercetări de arhivă şi de periodice, bogat alimentate de rapoartele interne de activitate ale organizaţiilor şi de documentele Sigu­ranţei, autorul operează distincţii necesare între majoritara UNASCR (dominată de studenţi legionari şi cuzişti) şi ASCR (din care a făcut parte Vulcănescu), asociaţie ostilă naţionalismului xenofob şi taxată de către extrema dreaptă ca fiind apropiată de organizaţii internaţionale protestante.

Foarte incitantă e şi cercetarea şomajului intelectual din rîndul tineretului, ca şi a cauzalităţilor sale multiple – voi reveni, de altfel, asupra lor. Asemenea investigaţii, cărora li se adaugă o cunoaştere cvasicompletă a publicisticii/eseisticii vulcănesciene şi a biografiei acestuia, cu consultarea corespunzătoare a documentelor de familie şi a jurnalului celei de-a doua soţii, publicat în urmă cu cîţiva ani, modifică semnificativ imaginea consacrată (dar distorsionată) a filozofului „tradiţionalist“, „ruralist“ şi „specifist“.

Privite dinspre aceste contexte, inclusiv conservatorismul creştin al lui Vulcănescu se dovedeşte a avea, în pofida legăturilor cu linia organicistă Eminescu-Iorga-Nae Ionescu, resorturi filozofice sau socioeconomice diferite. Şi, mai ales, lipsite de xenofobia sau extremismul altor congeneri. Un alt clişeu demontat este cel al consubstanţialităţii necesare dintre tradiţionalismul ruralist şi extrema dreaptă românească.

Realitatea istorică arată însă că legionarismul, cuzismul şi antonescianismul s-au grefat, adeseori, pe un revoluţionarism modern şi citadin, asumat ca o „civilizare“ violentă, pe model german, a „politicianismului balcanic“ – cazurile lui Mihail Polihroniade sau Emil Cioran stau mărturie. Există nu doar mai multe stîngi şi mai multe drepte interbelice, ci şi mai multe occidentalisme, iar noul filogermanism a fost unul dintre ele.

Dimpotrivă, antimodernismul rural şi spiritualist al unui Vulcănescu (admirator al artei de avangardă şi multiplu specializat în Occident) se dovedeşte rezonabil şi moderat în principiu, cu o componentă anticolonială pe care-o întîlnim şi la Petre Pandrea.

Mai potrivit ar fi să-i dăm însă cuvîntul coordonatorului tezei de doctorat a lui Butoi, sociologul Zoltán Rostás:

„Cine crede că ştie totul despre problematicile menţionate nu are sens să se mai obosească cu lectura acestor capitole. Cine conştientizează, însă, că îi pot scăpa lucruri importante în înţelegera adecvată a acestor teme trebuie să ţină cont de contribuţia de faţă. O astfel de persoană poate afla, de pildă, că e facilă identificarea mişcării legionare cu mişcarea studenţească interbelică, pentru simplul motiv că au existat mai multe mişcări studenţeşti – una dintre acestea fiind ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români). Organizaţia amintită, în care a fost activ Vulcănescu, a fost prima grupare studenţească cu care Dimitrie Gusti a început cercetarea (vag cunoscută) a vieţii studenţilor bucureşteni […]. Capitolul dedicat organizaţiilor studenţeşti aduce mai multă claritate şi prin faptul că analizează latura instituţională şi socială a mişcărilor studenţeşti, nu doar pe cea ideologică. Tot aşa de importantă este analiza problemei rurale prin investigaţiile lui Vulcănescu şi ale celorlalţi gustieni, pentru că această problemă ţine de obsedantul decalaj faţă de Vestul Europei. Cercetarea gospodăriei ţărăneşti de către Vulcănescu, aşezată în contextul istoriei reformei agrare şi a intervenţiei Statului aduce, de asemenea, răsturnări semnificative în înţelegerea «reformei rurale», cu efecte ce sunt actualizate pînă în zilele noastre. […] Autorul […] nu militează împotriva maniheismelor şi a generalizărilor eseistice, a lipsei de nuanţe, doar în numele «respectării adevărului», ci pentru că a parcurs literatura de specialitate relevantă şi a strîns datele noi şi necesare pentru a completa/revizui anumite locuri comune din tematica interbelicului românesc. […] Invit cititorii să se gîndească de două ori înainte de a riposta cînd întîlnesc cîte o aserţiune «tare» în paginile acestei cărţi“.

În guvernul Antonescu

Rămîne evident gravă, sensibilă problema – sau drama – intrării lui Vulcănescu (pe post de subsecretar de stat la Finanţe, primul post nepolitic din ierarhie) în guvernul Ion Antonescu, indiferent de motivaţiile ei – discutate aici în toate implicaţiile lor. Rămîne, de asemenea, ca problemă de analizat în detaliu, responsabilitatea fiecărui membru al echipei guvernamentale pentru crimele de război (şi nu numai) care au urmat. Autorul – care nu justifică şi nu relativizează, ci clarifică şi documentează – lasă pentru altă dată studierea acestor aspecte sensibile. Înregistrează însă atent, din mărturile soţiei lui Vulcănescu, dificultatea cu care acesta a luat decizia să intre, în cele din urmă, în guvern, deşi familia îl sfătuise să n-o facă. O cercetare mai amănunţită ar fi meritat rapoartele Siguranţei despre atitudinea diferitelor minorităţi etnice, cu atît mai mult cu cît ele apar filtrate propagandistic printr-o „logică a colectivelor“ şi reprezintă, în fond, ultimele consecinţe ale unei politici statale funeste de omogenizare etnică, responsabile, în mare măsură, de eşecul României Mari; un eşec despre care – observă Butoi – Vulcănescu devenise conştient, după 1940. Efectele Marii Crize economice, cultivarea mesianismului naţionalist în rîndul elitelor şi importul modelului etnocratic german ca antidot al pericolului sovietic au fost conjugate în dezastrul care a urmat. În prelungirea investigaţiilor lui Antonio Momoc din teza sa de doctorat despre Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala Gusti între carlism şi legionarism, ar fi, cred, extrem de util un studiu despre activitatea membrilor Şcolii Gusti în timpul războiului şi al dictaturii antonesciene. De altfel, prezentul volum e asumat dintru început ca parte dintr-un şantier mai vast, în care cazul Vulcănescu devine un punct privilegiat de observaţie şi de interogare a unei lumi care a fost, dar ale cărei efecte încă le resimţim.

Va urma

The post Altfel, despre interbelic. Cazul Mircea Vulcănescu (I) appeared first on Cooperativa G.

„Guten Morgen Majestät!”

EDUARD KORN (1902-)

partea I

extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002

– Vă rog să-mi povestiţi, cum aţi stat de vorbă cu bătrânul rege Carol?

– Eu locuiam cu părinţii pe Calea Victoriei, alături unde e cum direcţia miliţiei, ştiţi unde.

– Cum să nu.

– Aşa, de acolo mergeam la şcoala evanghelică, pe Calea Victoriei, apoi pe strada de-i zice acum 30 Decembrie în jos, înainte îi zicea Câmpineanu, şi era în spatele Palatului Regal. În fiecare dimineaţă am văzut un om cu barbă albă, aşa, cu un costum civil îmbrăcat, mergea frumos, aşa, pe Câmpineanu, şi intra pe Sfântul Ionică, dacă îmi aduc aminte bine de numele străzii. Şi i-am spus tatălui meu, am impresia că este regele. Şi tata: „foarte uşor”. Eu purtam la şcoală şepcile alea germane, de la şcoala evanghelică. „Când îl vezi, îţi scoţi şapca, şi spui Guten Morgen Majestät! şi dacă răspunde, e regele, dacă nu-ţi răspunde, treci mai departe”. A doua zi, zis şi făcut. Am văzut domnul acela, am scos şapca, Guten Morgen Majestät. S-a oprit, şi cum avea dânsul obiceiul, mi-a dat un deget, ăsta era obiceiul lui Carol întâi, s-a vorbit mult de chestia asta. Eu cred că era anchilozat restul, din cauza asta. M-a întrebat, pe nemţeşte, natural, cum mă cheamă, în ce clasă sunt, dacă învăţ bine, ei, la revedere. Asta era toată discuţia mea cu Carol. Eram copil de vreo 8 ani-9 ani. Asta era tot.

– Şi umbla singur, fără escortă?

– Nu, el singur. Singur… Acolo  l-am văzut. A ieşit dintr-o poartă, şi a intrat pe alta, pe stradă, puţin mai încolo. Mă duceam unde acum e biserica evanghelică, acolo împrejur era şcoala.

– Unde sunt blocurile acum. Acestei şcoli i se spunea Diaconese?

– Nu, Diaconese era pe şoseaua Ştefan cel Mare, era spitalul, era sanatoriul Diaconeselor. Şcoala era aici, şcoala evanghelică, care a fost o şcoală foarte bună, cu profesori numai excepţional de buni din Germania, că era o şcoală de propagandă, cum se zice, şcoală enorm de mare, Evangelische Schule.

– Nu Volkschule?

– Era şi Volkschule, era şi Realschule, şi Oberreal şi Handels – comerţul. Eu am făcut Volkschule, adică Elementarschule cum îi spunea, realul, şi pe urmă de la clasa a patra trebuia să te decizi, ori mergi realul mai departe, la Oberreal, sau mergi la Handelsoberreal, şcoala comercială. Eu acolo am luat bacalaureatul, se învăţa contabilitate… Când am terminat la servici, pe urmă am făcut stagiul militar, la şcoala de ofiţeri de rezervă.

– Aveţi acum 83 de ani.

– În octombrie.

– Înseamnă că v-aţi născut în 1902.

– În 1902.

– Deci după război aţi făcut armata.

– Între cele două războaie mondiale, în 1923 m-a recrutat. Am făcut un an armată la şcoala de ofiţeri din Bacău, şi când am ieşit sublocotenent în rezervă, am venit din nou la serviciu, şi am intrat la Societatea de Asigurare – Biztosító Társaság.

– De unde ştiţi cum se spune în maghiară?

– Ehei… /râde/  Atâta ştiu şi eu. Biztosító Társaság.

– Pronunţaţi perfect.

– Ştiu eu câteva cuvinte, şi înjurături. /râde/ Am avut pe vremuri, când eram tânăr, o prietenă unguroaică, care nu ştia nici româneşte, nici nemţeşte, dar dragostea mare…

– Nu cunoaşte bariere… Până când aţi lucrat la asigurări?

– Până când am ieşit la pensie.

– Şi după război, tot acolo aţi continuat?

– Da. Şi în timpul războiului, tot acolo. Până în 1962. Că atunci se ieşea la pensie la 60 de ani. Atunci am ieşit la pensie. Natural că salariile de atunci nu erau aşa de mari, eu eram contabil şef, aşa că nici pensia de azi nu e aşa de mare ca la cei care ies acum la pensie. Pe urmă însă am intrat în servici, aşa pensionar fiind, la casa de ajutor reciproc a pensionarilor în sectorul meu, unde am locuit înainte. Am fost acolo contabil principal încă 15 ani. Pe urmă am plecat de acolo, şi de atuncia… Am fost căsătorit, nevasta mea a decedat acum 20 de ani.

– Şi locuiţi singur acum?

– Singur.

– Părinţii Dumneavoastră cu ce se ocupau?

– Tata a avut un atelier fotografic.

– Nu erau prea multe atunci.

– Nu, era unul din primii fotografi din ţară. A venit în ţară încă necăsătorit, a stat aicia vreo câţiva ani, a plecat înapoi în Austria, s-a căsătorit acolo cu logodnica lui de acolo. Au stat un timp la Viena, acolo s-a născut fratele meu şi sora mea care erau gemeni, şi au venit cu copiii mici de tot înapoi în ţară, fiindcă aici era foarte bine.

– Ea a fost austriacă de origine?

– Da.

– Atunci cum de sunteţi evanghelici? Austriecii sunt de obicei catolici.

– Ei, s-a întâmplat că suntem evanghelici. Sunt şi evanghelici. Şi la Viena sunt biserici evanghelice. Da, majoritatea sunt catolici, cum e şi în Germania. În Germania de sud sunt catolici.

– Bavaria, sigur.

– Totuşi, eu am fost acum cinci ani în Germania. Biserici evanghelice foarte frumoase în Bavaria!

– Şi unde era atelierul fotografic al tatălui Dumneavoastră?

– Acolo, pe Calea Victoriei, lângă Prefectura Poliţiei, cum i se zicea.

– Deasupra aţi locuit Dumneavoastră probabil.

– Nu, în curte.

– Era mare circulaţie acolo?

-Era, era mult mai îngustă strada. Acolo unde este acum magazinul Victoria, era strada aşa de îngustă, încât nu puteau să treacă trăsurile, aşa, în sens invers. S-a dărâmat acolo. Acolo a fost o librărie, Socec.  Cumpăram de acolo totdeauna, şi cărţi pentru şcoală, şi pentru aşa… de citit.

– Atelierul a fost foarte frecventat?

– Da, majoritatea prietenii germani şi austrieci şi unguri, care au fost aici. Tatăl meu a fost foarte bine văzut în toate părţile, nu-i aşa, veneau la noi. Lucra cu plăci de sticlă, chiar şi fotografii mari, tot cu plăci de sticlă. Pe urmă de-abia, tot tatăl meu a fost primul care a introdus în Bucureşti aparate de mărit. Şi întrucât aveam atelier din acela, numai din geamuri, trebuia să facă asta noaptea. Şi am angajat un om care venea noaptea şi făcea măririle.

– Avea angajaţi?

– Avea câţiva angajaţi, sigur da.

– Până când a avut atelierul?

– Ei, până când a murit. A murit în ’29.

– Atunci a apucat vremuri mai moderne, cu aparate mai moderne.

– Da. N-a vrut ca nici unul din noi – noi am fost patru copii – să ne facem fotografi. Zicea, eu văd că în viitor fiecare puşti o să aibă un aparat de fotografiat, şi nu se mai câştigă bani. Nu mai e ca pe vremuri. Înainte trebuia să te duci la fotograf, să te fotografiezi, că altfel n-aveai. De-abia eu când eram copil, mi-a dat tata un aparat, şi am fotografiat.

– Şi mama?

– Mama era casnică. Şi era şi suferindă tot timpul cu ficatul, cu inima. A murit un an după tata.

– Şi fraţii Dumneavoastră ce au studiat?

– Comerţul. Eu am vrut să studiez la Viena Exportakademie, dar n-au fost posibilităţile financiare ca să plec acolo. Acolo aş fi ieşit Diplomkaufmann, adică comerciant diplomat, sau doctoratul.

– Mai trăiesc fraţii Dumneavoastră?

– Primul, dar a murit ultimul, a murit acum 6 ani. […]

– Asta tot de la servitoare am învăţat.

– Aţi avut servitoare unguroaice?

– Da, veneau de peste munţi.

– Chiar şi înainte de război?

– Sigur că da, şi erau foarte căutate, fiindcă erau fete cinstite şi curate… Veneau şi din regiunea Sibiului… Acuma dumneavoastră vreţi să ştiţi din tinereţe. Noi am trăit în asociaţiile germane, austriece.

– Tatăl Dumneavoastră până în 1918 n-a fost cetăţean german, ci cetăţean austro-ungar.

– Da, austro-ungar, cu paşaport, sigur. Cu paşaport eram. Dar după primul război mondial partea aceea a Austriei, Silezia, a căzut Poloniei, şi am avut paşaport polonez.

– Şi când a luat cetăţenia română, sau nici n-a luat-o?

– Nu, nu mai mi-aduc aminte la el, cred că nici n-a mai luat-o, nu l-a mai controlat, era de peste 70 de ani. Dar eu, atunci când am fost chemat la recrutare – eu m-am născut aici la Bucureşti –, şi atunci am căpătat şi cetăţenia română.

– Aminteaţi de asociaţiile germane.

– Atunci tineretul german, austriac, ba chiar şi mulţi unguri veneau în societăţile germane, fiindcă se petrecea foarte frumos. Era un cerc închis.

– Care societate?

– Era Liedertafel, adică societatea de canto, Turnverein, de gimnastică, era Eintracht. Eintracht este unitate. Mai era societatea saşilor din Transilvania, erau multe societăţi aici.

– Erau mai multe?

– Mai multe, mai multe. Se dădeau baluri. Era şcoală de dans, gimnastică, canto, excursii.

– Să mai revenim la copilărie. Înainte de şcoală aţi fost la grădiniţă.

– Da, la grădiniţă, Kindergarten, la şcoala evanghelică. Am fost numai câteva zile, nu mi-a plăcut, nu mai m-am dus /râde/.

– Unde vă jucaţi?

– În curte, aveam o curte mare acolo, mare, care mergea până în spate, unde e miliţia acuma, acolo erau aşa numiţii jandarmi pedeştri, jandarmii de capitală. Până în fund acolo, era o curte mare, cu locuinţe. Era o fabrică de pălării în curtea aceea, a proprietarului care avea toată casa aia.

– Ce fel de copii erau în curtea aceea, ce naţii erau?

– Era şi unul János, cu care m-am jucat foarte mult. Mama lui a fost îngrijitoare acolo, că erau camere de închiriat acolo. Erau români, evrei. Nu se făcea nici o deosebire, ne jucam împreună. Eu la şcoală m-am dus acolo, la evanghelică. Doctorul Frank e mai tânăr ca mine.

– Cu vreo doi ani.

– Doi ani. Da.

– Se mergea exclusiv pe confesiuni, sau şi amestecat?

– Erau şcoli pe confesiuni, dar şi la evanghelică şi la catolică putea să meargă oricine.

– Am discutat cu un domn în vârstă, are 90 de ani, care a fost la KatolischeVolkschule.

– Da, se poate, era aici, pe Călăraşi una. Sfântul Andrei.

– Care a fost sistemul de predare, erau mai multe clase într-o sală sau numai una?

– Fiecare într-o clasă, fiecare clasă avea camera ei. În toată şcoala. Eu am făcut 12 ani acolo.

– Se preda numai în germană?

– Toate materiile în germană, dar aveam franceza, engleza, româna.

– În primele patru clase nu aţi învăţat încă limbi străine.

– Nu, în Volkschule nu. Pe urmă am învăţat franceza, şi apoi engleza. Cei care au mers realul mai departe, Oberreal cum îi spunea, ăia au învăţat şi latină.

– Disciplina era foarte severă?

– Era severă, şi se dădeau note foarte severe, nu ca acuma, când se dă numai note de 9 şi 10. Dacă luai un 7, era mare lucru.

– Şi ce fel de pedepse se aplicau?

– Mai dădeau câte o palmă, profesorul avea şi o nuia, şi ne dădea pe fund. Da, da, se dădea. Eu nu-mi aduc aminte să fi primit decât o singură dată. Un profesor, chiar unul de limba română, nu ştiu ce am făcut, mi-a dat aşa, peste mână. Şi o dată profesorul cu care am avut desen şi desen geometric, ăla era prieten bun cu tata. Şi trebuia să mă pedepsească, fiindcă tuşiera mea era crăpată, şi nu era voie să fie crăpată, fiindcă intră vopseaua, şi le strică pe celelalte. El avea obiceiul să tragă aşa, de perciuni. Şi el, în loc să tragă, s-a ridicat el. Cică m-a pedepsit.

– În pauze ce jocuri jucaţi?

– Jucam hoţii şi vardiştii, război între clase, cu pumnii. Fotbalul atunci încă nu apăruse, mai târziu. Era oina, un joc tot cu mingea, bile. Nişte bile mici, cu care te jucai. Le puneai acolo, şi trebuia să le nimereşti. Şi câştigai, şi cine a avut cele mai multe bile, era matador.

– La ce oră începeau cursurile?

– În prima clasă începeau la 9. Până la 12, 12 jumate. Veneau pe urmă părinţii, şi luau copiii. În prima clasă. Şi după mine în prima clasă venea tata, sora mea, care era mult mai mare ca mine.

– Mergeaţi pe jos?

– Mergeam pe jos atunci, n-aveam nici o altă legătură.

– Dar pe strada Dumneavoastră urca tramvaiul tras de cai.

– De cai, da. Jos erau aşa zişii cai înaintaşi. Stăteau acolo băieţi cu caii, 2-4 cai, depinde cum venea tramvaiul de complet. Şi acolo înhăma caii ăştia, care trăgeau sus, până sus, unde era Teatrul Naţional. Acolo îi scotea, şi mergea iară înapoi. Pe urmă când ne-am mutat pe strada Sfinţilor, dacă ştiţi unde vine, pe Moşilor în sus, de acolo am luat tramvaiul 1, care venea de la Moşi, şi mergea până la Gara de Nord. Şi trecea pe lângă şcoală. Până când am observat că fac un ocol mare, pierd prea mult timp, şi am luat banii pe care-i dădea tata pentru abonamente. I-am spus, dă-mi banii de abonament, şi eu merg pe jos. Tăiam străzile prin Bulevard, pe lângă Biserica Enei, şi mergeam, ajungeam mult mai repede la şcoală.

– Tramvaiul nu mergea prea repede.

– Dar lumea avea timp. Nu era nervoasă, ca acuma. Acuma şi eu tot aşa sunt, dacă nu merg, ce dracu’, ce stă atât! Înainte stăteai ore întregi. Că nu pe toate străzile din Bucureşti erau linii duble de tramvai. Era câte o linie dublă, pe urmă se făcea o linie simplă. Şi trebuia să stai acolo cu tramvaiul, până când vine corespondenţa, cum i se spunea. Şi atuncia de-abia puteai să mergi.

– Ziceaţi că lumea n-a fost aşa de grăbită? Eu credeam că asta e în firea bucureşteanului, să fie tot timpul agitat.

– Nu, erau liniştiţi, tramvaiul puteai să-l opreşti oriunde. Avea staţie, dar dacă în altă parte ai vrut să urci în tramvai, îi făceai semn, şi el punea frână, oprea, şi te urcai. Sau ai vrut să cobori. Trăgeai de clopot, sunai, el oprea. Era o viaţă mai patriarhală. Acuma, mă rog, în toată lumea este altfel acuma.

– În perioada aceasta, când eraţi la şcoala elementară, cu ce se distrau părinţii Dumneavoastră?

– Păi, se duceau la cafenea.

– La care, vă aduceţi aminte?

– Da, erau diferite cafenele, şi ţinute de germani sau de austrieci, sau erau alte cafenele, ţinute de evrei. Nu se făcea deosebire, vă spun sincer. Nu s-a făcut niciodată nici o deosebire. Tatăl meu mergea de obicei la cafeneaua Bulevard, acolo unde e hotelul Bulevard acuma, de acolo unde este strada care merge spre miliţie, până jos, până unde e Eforie, dacă ştiţi, ei, până acolo era cafeneaua Bulevard, cu o grădină mare, era foarte frumos, cu muzică seara. Puteai să stai, să bei o cafea cu lapte, o îngheţată, o bere, crenvurşti.

– Deci cafenea de stil vechi, nu cofetărie.

– Da, de stil vechi. Mai era una pe Calea Victoriei, acum acolo e hotelul Capitol, vizavi de Capşa, acolo era o cafenea, era alta pe Academiei, care tot a unui neamţ a fost, unul Kübler. Pe Lipscani, la începutul străzii Lipscani, adică după Calea Victoriei era Schreiber, ăla mi se pare că a fost evreu. Lumea mergea. Aveau ziare, reviste, puteai să stai ore întregi acolo. Venea chelnerul, şi îţi schimba numai paharele de apă. Ai băut o cafea, cum îi spunea atunci, un şvarţ. Şi la Caragiale, acolo unde ăla aşteaptă la Chefere, şi vine beat acolo, zice, dă-mi un şvarţ. El spune acolo, să bem un şvarţ. Era chelnerul care servea, şi chelnerul care încasa, ăluia îi zicea Zahl, de la Zahlkellner, Zahl – plătitor, încasator.

– Tatăl Dumneavoastră mergea zilnic acolo?

– Avea prietenii lui, la ora 6 după masa întrerupea, lăsa serviciul la un lucrător acolo, şi se ducea, stătea o oră, două cu prietenii la o cafea, la o bere şi pe urmă venea acasă. Nu se făcea politică, vorbeau de fel de fel de chestiuni.

– La care societate culturală mergea el?

– Tatăl meu a fost ani şi ani de zile vicepreşedinte la societatea de gimnastică, la Turnverein. Şi noi, băieţii, l-am urmat. Asta-i de la Turnverein /arată o fotografie/. Ian Kneipe. Ian a fost cel care a inventat gimnastica la aparate, în Germania. Şi Kneipe este distracţie la o bere. Ba chiar în Germania Kneipe se zice la o cârciumă mică.

– Şi avea o zi când se ducea acolo?

– Aveau şedinţe, el chiar în tinereţe a făcut şi gimnastică. Am avut odată şi fotografii cu el, când făcea gimnastică, dar nu ştiu, au dispărut de atâta timp. Erau zile, ore în care se făcea gimnastică, au fost profesori de gimnastică din străinătate angajaţi aicia. Iar la societatea Liedertafel, unde se făcea canto. Şi acolo era membru, şi eu, şi fraţii mei, toţi. Însă eram numai membru cotizant.

– Nu cântat?

– Nu, n-am avut voce. Chiar la şcoală când cântau băieţii în cor, tu să taci. /râde/ N-am avut voce.

– Şi tatăl Dumneavoastră? El cânta?

– Ei, aşa, când era bine dispus.

– Şi care au fost distracţiile la care mergea împreună cu mama?

– Tot acolo, la balurile de la aceste două societăţi, mergeau.

– Când se organizau balurile?

– Iarna. Din octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Erau fel de fel de distracţii. Nu numai baluri, nu-i spunea întotdeauna bal.

– Ce scopuri aveau balurile astea?

– Ca tineretul să se cunoască. Că atuncia tineretul aşa s-a cunoscut, ăştia, germanii, austriecii, ba chiar şi români au fost. În aceste societăţi de multe ori s-au găsit români care s-au căsătorit cu nemţoaice şi invers.

– Şi mama lui Frank a fost româncă.

– Da, dar a ştiut perfect germana, perfect. Am cunoscut-o bine pe mama lui. Şi la ei în casă au fost baluri, nu v-a spus? E supărat, e supărat rău. Au avut o casă foarte mare, acum îi zice străzii Gabriel Péri. V-a spus de casa aia? Uite în poza asta un bal, bătrânul doctor Frank l-a făcut pentru copii. Acesta e el.  Aicia sunt eu, aici e el. Eram Patt şi Pataschon, dacă v-aduceţi aminte. Eram toţi prieteni.

– Aici sunt vreo cincizeci de copii…

– Da, aşa a fost. Asta la ei acasă a fost. Şi acesta-i alt bal, tot la ei. Aicia sunt şi eu. Şi doamna Frank, mama lui.

– Şi cine a făcut fotografiile?

– Astea le-a făcut tatăl lui. Tatăl lui Frank. Şi aici, să vă povestesc cu domnul ăsta. Domnul ăsta îl chema Schanda, şi în ultimul timp era la ambasada cehoslovacă. El de fapt era vienez. Şi când am fost atuncia la Viena, şi m-am plimbat cu doctorul, adică cu studentul Frank, prin ’26-’27, aşa ceva, ne-am apropiat de un magazin de cravate. Şi zice, vezi cravata aia de acolo? Zic, da. Ei, cravata asta a purtat-o Schanda în Bucureşti. Se poate, zic, nu-mi aduc aminte. Da! ne întoarcem, şi Schanda era în spatele nostru.

– Formidabil /râd/

– /arată fotografii/ Aici este el, fotografia asta a făcut-o domnul acesta, care de vreo 50 de ani e în Germania, şi cu care suntem în corespondenţă. Ăsta a murit, ăsta a murit, ăsta a murit… ăsta a fost coleg de clasă cu mine. Asta şade la Mediaş, asta în Elveţia, ăştia s-au căsătorit, şi pe urmă au divorţat.

– Balurile acestea se făceau iarna. Şi vara?

– Vara au fost excursii.

– Şi când aţi fost copil, vă luau părinţii în excursii?

– Da. La Comana, cu trenul, Giurgiu, la Buftea.

– De pădurea Andronache aţi auzit?

– Cum să nu. Am fost mai târziu, dar nu prea.

– Când a devenit o modă să se meargă acolo? Ungurii zic, că ei au introdus-o.

–  Se poate, nu ştiu. Am fost numai o singură dată. Mi s-a părut că e departe totdeauna.

– În mai se făceau excursii acolo.

– Maialis, cum se zice. Dar eu am fost numai o singură dată la Andronache. Cu şcoala făceam la sfârşitul anului, era aşa zisul Hötsch-Fest. Hötsch era un mare binefăcător pentru şcoala germană, şi prin testament a lăsat un fond ca să facă la sfârşitul anului pentru elevi o excursie cu bufet, cu limonadă, natural pentru noi, cei mici, pentru ăia mai mari aveau dreptul la un pahar mic cu bere. Pahar mic! Mergeam la Bordei. Care acum e foarte aproape, dar atuncia mergeam pe jos, cu muzică militară, cu drapelele şcolii, profesorii toţi în frac, aşa se mergea, cu joben. Mergeam în pădurea aia, Bordei, şi acolo am petrecut până seara, ni s-au dat sandvişuri, ni s-a dat limonadă, totul gratis. La sfârşit de an, cu o zi înainte de darea notelor, ca să nu afle băieţii care au rămas repetenţi /râde/.

– Să se distreze şi ei.

– Da. Până când ne-a apucat de câteva ori acolo ploaia acolo, şi pe urmă s-a desfiinţat această plimbare, şi s-a făcut numai un fel de… acum îi zice party, în sala de gimnastică.

– A cui era fanfara?

– Militară, a garnizoanei Bucureşti. Se angaja. Şi dacă-mi aduc bine aminte – şi i-am spus odată lui Frank –  conducătorul fanfarei era un unchi de-al lui.

– Care a fost în armata română.

– Da. Şi ca medic tatăl lui trebuia să fie cetăţean român. Medicii şi farmaciştii erau cetăţeni români, cu toate că erau nemţi.

– Tatăl lui s-a născut deja aici. Şi bunicul lui a fost farmacist.

– Farmacist. A luat farmacia lui ăsta, are v-am arătat, Jakobi.  Pe strada… Noi îi spuneam strada Păduchele de aur. Fiindcă era cu antichităţi, unde se vindeau haine vechi. Dar era şi mobilă acolo, şi erau şi lucruri foarte bune, şi convenabile, şi curate. Astea le-am luat acolo! Da! Şi stă la mine din ’44. Am avut minte, m-am dus acolo cu o birje, am luat-o, şi am adus-o acasă.

– Pe vremea aceea ştiaţi care e diferenţa între diferitele şcoli?

– Nu. Se spunea despre şcoala catolică că e mai slabă, dar nu ştiu. Acolo au predat profesori care erau preoţi. Şi nevasta mea, care era catolică, a învăţat la maici, era pe Pitar Moş, dacă aţi auzit de şcoala asta.

– La evanghelici au fost clase pentru fete?

– Da, dar ea era catolică, socrul meu venise din Germania, era german, era catolic, şi a băgat-o la şcoala catolică, şi acolo a făcut toate clasele. Acolo au fost zece clase. Până la urmă nu i-a recunoscut decât clasele primare, celelalte erau particulare.

– Adică n-a fost publică.

– N-a fost şcoală publică. La noi, la evanghelică, după ce am dat examenul de bacalaureat, am primit diploma de bacalaureat, şi după 6 luni de zile am înaintat-o la Ministerul Instrucţiunii Publice, şi mi s-a certificat…o am aicia: prezenta diploma se certifică a fi egală cu certificatele şcoalei superioare de comerţ a statului. Pe baza asta am şi făcut armata cu termen redus. În timpul războiului am fost mobilizat ca ofiţer. Am şi fotografia aici. E la Iaşi. Aicia sunt eu cu nevastă-mea la un bal. Săraca a murit acum 20 de ani. Aici eram logodiţi. Aici era un bal la nişte prieteni acasă, unde nevastă-mea s-a dus îmbrăcată ca femeie de stradă. Şi un alt prieten, un doctor, care a murit între timp, i-a făcut o condicuţă, cum aveau femeile de stradă, că, mă rog, e sănătoasă. Asta e tot la un bal la Liedertafel, asta la Turnverein, societatea de gimnastică. Bal mascat. Eu sunt cam aici pe undeva, am fost într-o grupă de ţigani. Asta a fost o mică petrecere. Vă aduceţi aminte de filmul acela, Două inimi într-un vals? Ei, prietenii noştri au făcut acasă la ei un mic bal, eram numai atâţia acolo, şi am petrecut minunat. Ăştia doi ne-au invitat, sunt în Germania. M-au invitat, am fost la ei…Au dispărut toţi, nu mai sunt. Am o serie  de fotografii cu Bucureştii de altădată. Le-am găsit undeva, într-o pivniţă, unde am avut biroul. Aici e Teatrul Naţional şi aici staţia de birje. Palatul Regal.

– Dar pare schimbat.

– S-a schimbat, că a luat foc, şi s-a mai schimbat. Arene romane din Parcul Libertăţii. Iar Teatrul Naţional. Aveam locul meu acolo. Teatrul Naţional a fost asigurat la una din societăţile de asigurare şi avea societatea un loc permanent. Ăia nu se duceau, şi atuncea luam locul şi… locuiam acolo!

– Când aţi fost prima dată?

– În timpul primului război mondial era o trupă din Germania, Fronttheater. Asta a fost în 1917, aveam 15 ani şi tata mi-a dat voie – a văzut că îmi place teatrul – şi m-am dus, am văzut multe piese cu artişti mari, foarte buni artişti. Ăsta e bufetul de la şosea. Aici este muzeul Antipa.

– A fost tot timpul muzeu de ştiinţe naturale?

– Da, tot timpul. Aici actuala Casa Armatei, îi spunea atunci Cercul Militar. Aici Monte Carlo din Cişmigiu, aici Monumentul Eroului Necunoscut, unde e acum mauzoleul şi cu turnurile turceşti din războiul din 1876, capturate, pe care turcii nu le-au dat înapoi pe urmă… Parcul Libertăţii cu moscheea. Era o moschee acolo. Aici e muzeul militar, acolo unde acum e mauzoleul. A luat foc. Nu ştiu dacă dinadins sau nu, asta nu ştiu. Aşa, acum începe Bucureştiul. Asta e piaţa Sf. Gheorghe, cu lupoaica. Atunci lupoaica a fost aici, acum e pe Dorobanţi. Aici este acum magazinul Bucureşti, asta e str. Lipscani. Aici e iarmarocul, la Obor… Uitaţi, din nou moscheea din parcul Carol, actualul Parc al Libertăţii.

– Când s-a demolat?

– S-a demolat când s-a făcut alta pe Viilor. Aici din nou Arenele romane.

– Se făceau spectacole aici?

– Da, se făceau, dar şi acuma sunt spectacole. Arcul de Triumf, cum a fost pe vremuri.

– Când s-a schimbat în forma actuală?

– După al doilea război. Aici e primul ştrand pe care l-am avut, la Kiseleff, afară. Aici era patinoarul din Cişmigiu. N-am avut atunci patinoar artificial, cum e acuma, ci când  îngheţa apa. O, dar ce viaţă era!

– Vă duceaţi şi Dumneavoastră?

– Da. Aici lăutarii, chivuţele care veneau să mai spoiască bucătăria sau closetul. Porumb fiert – aici e Universitatea. Erau ţigănci. Aici erau oltenii care vindeau, veneau acasă şi aduceau marfă. Bărbierul, pentru ăia de pe piaţă.

– Pe malul Dâmboviţei?

– Da, băga pămătuful ăla în apă. Tăietorii de lemne. Ăsta e unul care a vândut „aţă-nasturi-mosorele”. Ăsta-i un cârpaci, îţi făcea flecul la pantofi, tot ţigan. Aici văcsuitorul de pantofi, tot la cheiul Dâmboviţei veneau oamenii cu covoare. Splendide covoare erau acolo. Olteneşti, moldoveneşti, de toate erau… Asta nu ştiu dacă mai este în Parcul Libertăţii, a fost Turnul lui Vlad Ţepeş. Aici tot la iarmaroc, olarii.

– Nu ştiţi de unde veneau? Acum vin din Corund.

– Din Transilvania veneau şi atunci. Aici Athenée Palace, aici cafeneaua High Life, pe urmă i-a spus Corso. Nu mai este clădirea asta (…)

Era sala Eforiei, şi acolo erau aşa zisele baluri deschise, plăteai o intrare şi puteai să mergi, dar mereu în smoking, că nu exista atunci să vii în salopetă, cum vine acuma tineretul, fiecare tânăr trebuia să aibă o haină neagră, un smoking. Şi am fost şi eu la balul ăla, şi a venit unul costumat, că era şi mascat, cu un halat alb, şi tot halatul era bomboane, şi lumea s-a năpustit şi a luat bomboane. Eu nu sunt ahtiat după bomboane, n-am luat. Dar alţii au luat. Ca după 2 ore să fie bătaie la closete. Erau purgative. Domnule, era bătaie, pur şi simplu bătaie, până la urmă se aşeza lumea şi… Au chemat prefectul, poliţia, l-au căutat pe ăla, nu l-au mai găsit, nu se ştie cine a fost.

– Asta a fost în anii ’20?

– Prin ’28-’30, aşa ceva. În orice caz, a fost o porcărie, tot balul s-a… Şi sala a stat o luni de zile goală, cu uşile şi ferestrele lăsate deschise, să iasă mirosul.

– A cui a fost sala aceea?

– Eforiile Spitalelor, de-aia îi zice şi la mare Eforie, că aia a fost tot proprietatea Eforiei Spitalelor, din veniturile de acolo… Erau şi băi acolo, aici în Bucureşti, acolo unde era şi sala, erau şi băi. Că n-avea fiecare baie în casă. Şi noi mergeam acolo, o dată pe săptămână cu mama mergeam la baie. Era baia Eforie, era baia Centrală, care era pe strada Biserica Enei, care s-a dărâmat, mai era baia Marenco pe undeva, una pe Griviţei,  una pe Dâmboviţa, pe acolo, dar acolo n-am fost niciodată. Am fost câteodată la Baia Centrală, mă duceam la baia cu aburi.

– Înseamnă că în copilăria Dumneavoastră nu era introdusă apa în casă?

– Noi am avut apă potabilă, o cişmea în curte. Pe urmă a introdus-o şi în casă. Din curte. Totuşi, îmi aduc bine aminte, eram copil, că în pivniţa casei unde am stat, am găsit aşa o formă din ipsos sau din ce, şi mi s-a spus că este un filtru pentru apa din Dâmboviţa, care s-a băut atuncea. Se filtra apa, şi se băga acid lactic împotriva microbilor. Şi tata, cum era el glumeţ, că el a fost aici, când Dâmboviţa încă nu fusese diguită, spunea aşa, uite aici, ziceam stăteau femeile şi spălau şi alături venea ăla cu sacaua, că se vindea apa cu sacaua atunci. Ei, multe lucruri, am văzut… şi înmormântări de mitropolit.

– Cum se făcea aprovizionarea cu alimente?

– V-am arătat fotografia cu cobiliţe.

– Mergeau şi pe Calea Victoriei?

– În toate părţile, sigur că da. Pe urmă le-au interzis.

– Când?

– N-aş putea să spun asta. Dar veneau totuşi, dimineaţa aveau voie. Mai târziu nu. Veneau acasă. Veneau cu cobiliţa. Îi spuneai, auzi, mă Petrică, mâine să-mi aduci cutare şi cutare, mi-aduci nişte telemea, mi-aduci peşte, mi-aduci nu ştiu ce…

– Şi nu uitau.

– Nu, nu, de multe ori îţi aduceau pe datorie. Îşi nota el acolo, şi plăteai o dată pe săptămână. Laptele de exemplu. Zilnic venea lăptarul cu faitonul, cu cărucior cu două roţi, cu calul, el stătea sus şi cu bidoanele de lapte. Şi-i spuneam, să aduci tot de la vaca aceea. Aducea, nu aducea, mă rog, dar venea. Făcea semne la uşe. O linie era jumătate de litru, o rotocolă era un litru. Şi azi mai există cuvântul contabilitate pe răboj. Asta era contabilitatea lui. Făcea un semn, şi la sfârşitul săptămânii număra şi-i plăteai, şi atunci ştergea. Veneau de la fabrica de pâine cu cărucior cu cal – cu duba, cu pâine caldă, proaspătă. Carnea era la hală, unde e acuma piaţa Unirii. Dar era şi măcelărie în cartier. Însă şi la hală tata avea un cunoscut, nu ştiu dacă pot să-i spun prieten, mă rog, care avea, cum să spun, standul lui acolo, de carne. Un neamţ. Şi avea o cărţulie şi scria, un kilogram, cutare, o jumătate cutare, şi mergea femeia de servici cu coşul, el îi dădea, nota ce i-a dat, şi o dată pe lună se ducea tata şi plătea.

– Deci practic gospodinele nu umblau după cumpărături?

– Ba da, cine n-a avut servitoare mergea, sau se mergea şi cu servitoarea. Mama mea, fiind suferindă, şi cu ochii şi cu inima, n-a putut să meargă. Sau pentru vin. Dădeai telefon şi-ţi trimitea vinul acasă.

– Dar telefon aţi avut mai târziu.

– Da, dar dădeai de undeva telefon.

– Erau telefoane de stradă?

– Nu, pe stradă nu. Erau prin birouri. Unde erau fraţii mei la birouri. Şi spuneai, trimite-mi zece sticle de cutare, şi-ţi trimiteau zece sticle. Iaurgiii seara veneau cu iaurtul, începând de la şase. Erau nişte borcănaşe, aşa mici, erau albanezii cei care făceau asta, tot aşa, se duceau, îţi puneau acolo, şi plecau. A doua zi iar veneau. Şi pe urmă plăteai câte borcane ai. Şi veneau femeile dimprejurul Bucureştiului cu – acuma n-am mai văzut de ani de zile – lapte cuvăsit. Tot un fel de iaurt era. Era un hârdău mare şi de acolo cu lingura scotea, atâtea şi atâtea linguri îţi dădea. Era foarte bună. Era şi lapte chefir. Chefir şi acuma se face, ştiu că vecina mea a făcut. Sunt nişte ciuperci mici care le pui în lapte şi începe să fermenteze laptele, nu ştiu, mie nu mi-a plăcut. Cu toate că mă duceam în fiecare zi acolo unde acum e Casa Armatei, era o grădiniţă şi o curte mare, că a fost o biserică înainte. Nu cunosc, ştiu doar că o cruce a fost acolo, şi acolo a fost o gheretă care vindea lapte chefir. Mă duceam cu tata acolo, beam un chefir.

– Nu ştiu nimic despre albanezi. În ce cartier locuiau?

– Nu ştiu unde au locuit. Ştiu însă că albanezii au fost foarte căutaţi ca portari la blocuri, că erau cinstiţi. Şi noi, unde am locuit pe calea Moşilor, portarul era albanez. Avea nume turcesc.

– Da, dacă era musulman. Probabil multă lume crede despre albanezi că sunt turci.

– Am râs mult, că aveau şi nişte pantaloni care îi veneau până aici, vedeai parcă izmenele. Într-o zi săraca nevastă-mea şi-a cumpărat o serie de chiloţi, şi când s-a uitat, umblu ca albanezii ăia…

– Printre fotografii sunt două cu turci. Turcii aveau vreo ocupaţie specială în Bucureşti?

– Nu, aveau mai mult… eu ştiu? Nu ştiu cu ce s-au ocupat ei mai mult aici. Dar, în orice caz, nu erau familii de elită. Însă erau mulţi, erau destui turci. Ba chiar am avut în Dobrogea, regimente de soldaţi, care în loc de chipiu aveau fes. Fes turcesc. În armata română, cu fes turcesc.

– Erau supuşi români… Ziceaţi că nu erau familii de turci în aşa zisa elită. În afară de români şi de germani ce naţionalităţi erau reprezentate în high life?

– Erau şi unguri.

– Au fost mai mulţi meseriaşi unguri.

– Da, au fost meseriaşi, dar au avut şi prăvălii mari, în meseria lor. Francezi şi englezi mai puţin. Germani erau mulţi.

– Colonie italiană nu a fost?

– Ba da, ba da. A fost. Pe calea Victoriei, sus, aproape de piaţa Victoriei a fost Casa italiană şi şcoală italiană a fost. Unde-i strada Lemnea, acolo, pe colţ. După colţul ăsta, şi în cealaltă parte era şcoala. Am fost şi eu. Că am avut un coleg de birou italian care a venit în ţară ca profesor de limbă italiană, şi a făcut chiar şi o gramatică româno-italiană. Şi a fost pe urmă şi la noi funcţionar la birou, avea un singur defect, auzea foarte greu, era surd. S-a căsătorit cu o româncă, şi pe urmă, după ’44 au plecat în Italia, s-au stabilit la Milano şi acum vreo 7-8 ani am aflat că ar fi murit acolo. Am avut, tot aşa, un director trimis de acolo de Assiguratione Generale din Trieste, era de origine română, cetăţean italian. Avea un nume românesc, Dumitru Popescu-Jianu. Nevasta era italiancă, copiii nu ştiau aproape deloc româneşte. Pe urmă au plecat din ţară, întâi nevasta cu copiii, şi el a plecat – am citit pe urmă în ziar – a plecat clandestin, erau implicaţi şi nişte preoţi de biserica catolică, era o poveste mare. Şi am auzit că ar fi murit el. Că o nepoată de-a lui, româncă de aici, pe care o cunosc, ea mi-a spus pe urmă că a murit. Italieni au fost. Germani. Germanii au avut multe societăţi aici, era în primul rând societatea unde erau numai cetăţeni din Germania, era pe strada Brezoianu, lângă Cişmigiu. Societatea germanilor din Germania. O singură dată am fost acolo, să ascult o conferinţă. Pe urmă era Societatea de gimnastică, era cea de canto, Liedertafel, pe urmă era altă societate, pe Dionisie Lupu, tot de canto, dar acolo erau oameni mai simpli, oameni foarte cumsecade, tot unu şi unu, meseriaşi. Se petrecea minunat acolo. Minunat. Eu mă duceam des acolo, mi-a plăcut cum se petrece acolo. Pe urmă mai era societatea austro-ungarilor. Nu ştiţi unde a fost? Pe bulevard, vizavi de magazinul de pâine Spicul, clădirea aia mare. Nu ştiu ce-i acum acolo, primăria capitalei sau sindicatul.

– Cred că- Uniunea Cooperativelor. Şi ambasada unde a fost?

– Austria a avut ambasada pe strada Wilson, care-i spunea atunci strada Vienei, Austro-Ungaria. Pe urmă s-a schimbat. Vizavi de Palatul Regal.

– Unde era Fundaţia Regele Carol, Biblioteca Universitară? Este Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice acolo. Vizavi de CC UTC (…) Cercul militar pe vremuri.

– Pe vremuri Cercul militar. Şi era un restaurant, îi spunea Piccadilly. Eu locuiam aproape, şi în fiecare seară mă duceam, ascultam muzică, că era orchestra lui Otto, vieneză, era muzică frumoasă, am stat, am băut o bere, şi am plecat. Şi aşa în fiecare seară, am făcut cunoştinţă şi cu un domn cu barbă, lungă aşa. Era un amiral. Amiral. Şi am stat de vorbă, şi l-am întrebat, domnule amiral, dar Dumneavoastră cum dormiţi, cu barba sub plapumă sau peste plapumă? Zice, domnule, nu mi-am dat seama. Au trecut vreo două săptămâni, vine un domn, se aşează acolo la masă, ras complet. Zice, Domnule, m-ai nenorocit. Zic, cum? Până atuncia n-am simţit barba, n-am ştiut. De când m-ai întrebat, nu mai am putut să dorm noaptea. Şi a trebuit să mă bărbieresc /râde/.

– Mi-aţi povestit întâmplarea cu un secretar al lui Hitler la Turnverein. Asta în ce an a fost asta? S-o legăm de vreun eveniment familial.

– ’30, aşa ceva.

– Înainte de a ajunge Hitler la putere? În ’33 a ajuns el la putere.

– ’33? În jur de ‘30. ‘33-’34, ’35, aşa. Mai devreme, mai devreme de război, sigur că da. Sigur. Era adunarea generală, şi era şi el acolo, eu nici nu l-am cunoscut, nici nu ştiam cine este.

– Venit din Reich?

– Da. Natural, s-a înscris, a fost şi el membru. Aşa s-a procedat, nu? S-a infiltrat. Şi, eu l-am văzut o dată acolo, era un om în vârstă, cu cârje, şi i-am spus – că atunci începuse şi la Turnverein mişcare hitleristă. Şi i-am spus, domnule, societatea noastră nu este o societate germană, că nu-i zice Bukarester Deutscher Turnverein, ci Bukarester Turnverein. Avem şi români, şi alte naţii, şi evrei sunt aici la noi, aşa, cine se simte bine… Natural, limba care se vorbeşte este germană, dar nu sunt numai germani, sunt şi austrieci, sunt şi cehi, sunt şi polonezi, şi elveţieni, dar limba este germană, şi cine nu poate, vorbeşte şi româneşte. Noi suntem o societate din România. Şi atunci nenorocitul ăla s-a sculat în picioare, cum a putut el cu cârjele lui, şi m-a luat aşa cu, cum ştia să ia, şi să-mi caut loc în altă societate, unde mă simt mai bine. Ei, şi atunci un domn, care m-a cunoscut, şi pe mine şi pe părinţii mei. Că părinţii mei…

– Cum îl chema?

– N-am vrut să-i spun numele. Adică pot să-l spun, sunt 20 de ani de când a murit, Brendörfer îl chema. Contabil. Un om în vârstă. Mult mai vârstnic. S-a sculat, şi a spus, domnul Konradi, aşa-l chema pe ăla al lui Hitler, e nou aicea, nu ştie cine e familia Korn în Bucureşti, ce a făcut pentru societatea Turnverein, tatăl, fiii şi toţi au muncit pentru asta şi… După aceea a mai fost chestia aceea la Societatea Liedertafel, cântam. Începuse deja hitlerismul, şi era un festival al cântăreţilor, mi se pare la Leipzig sau la Dresda, nu mai mi-aduc aminte. Şi a fost şi Societatea Liedertafel de aici din Bucureşti acolo. Şi s-a arătat pe urmă un film. Am fost şi eu acolo. După film s-a cântat, în film era imnul german. Ne-am sculat în picioare, era imnul unui stat. După asta a venit imnul hitleriştilor, aţi auzit de el. Eu m-am aşezat. Ăia au stat toţi aşa. Toţi au stat! Eu m-am aşezat. La fel, am fost observat, a doua-a treia zi mi s-a comunicat că nu mai am ce căuta la nici una din societăţile germane din Bucureşti, am fost dat afară. Până şi tatăl meu care era la Turnverein acolo, pe lista de, marmura de onoare împreună cu ceilalţi membri care au făcut mult pentru societatea asta, a fost scos. Da, asta era.

– Cred că pe foarte mulţi i-a înnebunit treaba asta?

– Sigur că da. Am fost odată chemat acolo pentru că eu sunt foarte glumeţ de felul meu şi fac bancuri, şi am făcut fel de fel de bancuri contra hitlerismului. Şi m-au chemat acolo, şi mi-au spus că dacă nu mă liniştesc, mă mănâncă lagărul. Într-adevăr pe urmă m-am liniştit şi…

– Asta s-a întâmplat prin ’33, ’34…

– ’35, aşa ceva.

– Înseamnă că aţi rămas destul de timpuriu departe de societate aceasta. Cred că vreo zece ani n-aţi mai avut  activitate în cadrul acesta

– Păi, de atuncea. De la şedinţa aceea de la filmul acela. Nimica, n-am mai fost, n-am mai ştiut nimica.

– Aveaţi, totuşi, o viaţă în comunitate, în cercul de prieteni. Sau şi viaţa asta s-a distrus prin acest incident?

– Nu. Comunitatea bisericii a rămas mai departe. Biserica nu era acceptată de hitlerişti. A fost mai departe, ba chiar mai mult, ne-a ajutat, ne-a dat, am avut nevoie de o adeverinţă, acolo, şi aşa.

– Ştiu că biserica catolică niciodată n-a fost în relaţii prea bune cu Hitler, dar biserica reformată, adică evanghelică? Oarecum a fost, nu?

– Oarecum. Dar nu… Şcoala care a fost a bisericii a fost desfiinţată, şi s-a făcut o şcoală germană, unde n-au avut voie să fie alţi elevi, decât numai germani. Pe când în şcoala care a fost a bisericii erau şi evrei, şi români, şi turci, şi…

– Înţeleg. Şi armeni au fost.

– Şi armeni, sigur. Doctorul ăla, prietenul nostru, care e spaniol. Şi el a făcut şcoala luterană. Ştie germană perfect.

– Şi atunci, totuşi cercul de prieteni s-a păstrat?

– Da, da. Sigur. Cu prietenii intimi. Era doctorul Frank, familia doctorului Frank…

– Ei nu s-au vârât în treaba asta.

– Nu, nici ei nu. Nu.

– Dumneavoastră nu mai eraţi un puşti prin anii ’30, când s-a înfiripat şi mişcarea legionară. Aţi pierdut prieteni care au intrat în această mişcare, sau n-aţi avut din aceştia?

– Nu. Din prietenii mei n-a fost nici unul în mişcarea legionară. Erau mai repede la hitlerişti. Dar, pe urmă ne-am întâlnit, mai rar, poate chiar deloc. Mie nu mi-a plăcut niciodată să fac politică, n-are nici un rost. M-am căsătorit atuncea, în ’38. În 1938 m-am căsătorit, şi socrul meu a fost german, dar şi el contra hitleriştilor, nevastă-mea era jumătate germană, jumătate bucovineană. Tocmai că mâine mă duc şi eu la cimitir, că şi ea a fost Maria, mâine e Sfântă Maria. Ea a fost catolică. Dar nu ne-am deranjat deloc. Eu mă duceam la biserica evanghelică, ea se ducea la catedrală, la Sfântu Iosif, şi după aceea ne întâlneam la o bere. La o halbă şi doi mici…  (…) Preotul nostru, care a murit acum câţiva ani, era de origine ungară. Adică mama lui era săsoaică, şi tatăl lui ungur. Árvai. Înseamnă copil fără părinţi. L-am întrebat, el venea foarte des la mine. În colţul acela stătea. Zic, de ce stai acolo? Fiindcă văd Biblia de acolo! /râde/ Era prieten bun cu mine, acuma sunt cu sora lui, suntem prieteni. Eu îi zic Else, dar ea, pardon, Erzsébet. Tatăl lor a fost preot reformat. Şi el a fost botezat reformat, şi pe urmă a trecut la luterani.

– Nu-i mare diferenţă.

– Cred că nu… Biserica reformată era…

– Da, acolo, în faţa Palatului.

– Aşa. Şi două prietene din cercul nostru s-au căsătorit cu doi preoţi de acolo. Nu mai ţin minte cum îi chema pe ei pe preoţii, dar…

– Prietenele cine au fost?

– Ács. Nu ştiu ce nume e ăsta, unguresc sau nu ştiu.

– Cum să nu. Dulgher, asta înseamnă.

– Da? Una era Käthe, noi îi spuneam Käthe, cealaltă nu mai îmi aduc aminte. Fete drăguţe, foarte simpatice. Vorbeau perfect germană, că au făcut şcoală evanghelică, şi s-au căsătorit cu preoţii de acolo. Pe urmă au dispărut, au dispărut. Bine, asta e chestie de acum 50 de ani. Fetele Ács. Şi am fost odată în biserica aceea, şi m-a frapat simplicitatea.

– A împins Calvin simplicitatea mai departe decât Luther.

– Şi la luterani tot e simplu, foarte simplu, însă acolo era o masă simplă…

– La unitarieni e şi mai simplu. Ei neagă trinitatea. Se întorc la Vechiul Testament, la un pas de religia mozaică.

– În definitiv… Şi-mi pare rău că am pierdut cartea, i-am împrumutat-o la preotul ăsta care a murit, şi când a murit eu nu am venit imediat să cer de la văduva lui, şi acuma când să-i spun, ei acuma vii, zice, am dat toate cărţile… O carte în care dovedeşte scriitorul că toate religiile, indiferent, budismul, mai ştiu eu care, toate sunt la fel. Toate au un conducător, ca să zicem aşa, născut obscur. Moise născut obscur, l-au găsit acolo. Cică l-a găsit, era copilul ei. Isus, care nici astăzi nu se ştie. Acuma unii zic că s-ar fi dovedit că ar fi fost copilul unui ofiţer roman, nu se ştie. Mahomed tot aşa.

– Da…  Bine, în ’38 v-aţi căsătorit, în ’39 a izbucnit războiul, şi spuneaţi că  aţi pierdut legătura cu fratele, cu sora dumneavoastră.

– Nu. Cu o verişoară de-a mea.

– Cu verişoara, da. Războiul a dat peste cap viaţa cotidiană pe care aţi avut-o până atunci

– Sigur că da. Sigur că s-a schimbat mult atunci. În ’39 am fost concentrat ca ofiţer, la Iaşi pentru, acuma-i zice reciclare. Atunci i se spunea reîmprospătarea cunoştinţelor din şcoala militară, de ofiţeri. Am stat o lună de zile mi se pare la Iaşi, sau aşa ceva, am revăzut tot ce am învăţat, am mai dat un examen încă, ca sublocotenent. Şi pe urmă a început: concentrări şi mobilizări.

– Şi în ’40, cu ultimatele şi cu Dictatul de la Viena, aţi fost aici în Bucureşti, probabil.

– Da, am fost în Bucureşti.

– După Dictatul de la Viena a plecat Carol, au venit legionarii la putere, toate astea cum v-au afectat? Instituţia la care aţi lucrat atunci a suferit schimbări?

– Da, a venit aşa zisul CNR, Consiliul Naţional de Românizare. Am avut un director evreu, a venit altul după el, dar a rămas şi el acolo, că ăla era specialist. Biroul meu era unde erau special pentru asigurări de transporturi, şi ăsta nu-i uşor. Şi asta era specialitate. Şi am avut şi alţi evrei, şi fete evreice. Au venit, dar au rămas şi ăştia. Ăia au stat şi n-au făcut nimica, au luat leafa degeaba, şi au lucrat tot ăia vechi. Şi noi ceilalţi trebuia să aducem acte că nu suntem evrei. De aia am şi spus că am primit de la biserică un act că sunt evanghelic, că sunt cu tata cutare, mama cutare, trebuia să dovedesc totdeauna. Cei care au venit din partea Consiliului Naţional de Românizare erau oameni aproape fără carte.

– Dar cu diagonală, nu?

– Da, şi nu. Au avut protecţie…

– Şi pe urmă-n iarnă a venit rebeliunea legionară.

– Da.

– I se spunea pe atunci rebeliune? Sau ei îi spuneau revoluţie?

– Da, ştiu asta. Am văzut. Noi lucram atunci pe strada Alionoaiei, care acuma nu mai există, că s-a dărâmat totul acolo, pe Uranus sus. Şi am avut treabă prin oraş, şi când am ajuns până la unde e acuma Opereta, acolo, poc, poc, poc, poc, da. Şi m-am ascuns după o maşină, şi am aşteptat până s-a liniştit, şi m-am dus înapoi acasă. Am văzut şi o scenă unde am stat, în loc să plâng, am râs. Pe calea Rahovei erau diferite magazine cu haine, cu cămăşi, cu nu ştiu ce, evreieşti. Pe Rahovei. Eu am coborât… Alionoaiei, unde am stat, este o stradă paralelă cu Rahova, mergea aşa, la deal. Eu am coborât, şi erau atuncea, au venit legionarii cu căruţe, şi au devastat magazinele evreieşti. Şi s-au certat doi legionari pe căruţă pentru o pereche de pantaloni. Unul a tras de o cracă, celălalt de craca ailaltă, până când s-a rupt, şi unul a căzut de pe căruţă pe partea asta, şi celălalt pe partea astalaltă. Oameni… toţi erau în gaşca legionară.

– Au fost şi destui intelectuali în treaba asta.

– Trebuia să meargă. Trebuia. Ei… Tot aşa au plecat, cum au intrat.

– N-a durat mult, decât vreo patru luni, toată nebunia asta, nu?

– Nu ştiu.

– Păi a început în ’40, şi s-a terminat în ianuarie lui ’41, când a fost şi cutremurul.

– A durat ceva mai… A, da. Până-n ’42, ’43.

– Bine, Horia Sima şi ai lui au plecat din ţară.

– A plecat când?

– În ’41.

– Nu mai îmi aduc aminte când a plecat.

– Antonescu a rămas singur cu armata, şi cu asta basta.

– Antonescu nici nu a fost aşa legionar. N-a fost. El, după mine, a murit degeaba. Că el era contra legionarilor. A îmbrăcat cămaşa verde, fiindcă trebuia, dar când era rebeliunea aia, el a oprit-o. Atâta cât mă pricep eu. Eu n-am făcut politică, şi nu m-am băgat, nu m-am amestecat.

– În timpul războiului, în ’41 în iarnă, când a intrat şi armata germană şi armată română în Basarabia, şi mai de parte…

– Atunci am fost mobilizat.

– V-au dus şi pe front?

– Nu. Eram ofiţer de administraţie. Şi am fost repartizat la un depozit de alimente şi furaje în ţară. Am fost până aproape de front, am fost şi rănit…

– Fără să trageţi?

– Da. Fără. De exemplu piciorul ăsta pot să-l ridic, pot să fac aşa, cu ăsta nu pot. Eram cu un tren cu alimente, armament, eram comandantul trenului, şi am mers pe front. Până sus, prin Moldova. Şi am fost atacaţi de ruşi. Atunci eram încă contra ruşilor. Era noaptea, am fost atacaţi de ruşi, eram cu trenul, şi m-a lovit o schijă.

– Era atac de infanterie, sau avioane?

– Avioane. Bombardament. M-a lovit o schijă, noroc că nu eram cu cizmele mele particulare, ci cu nişte bocanci. Şi prin bocanc m-a lovit, şi mi-a zdrobit acolo osul, şi când merg, merg parcă sunt marinar, din cauza asta /râde/. După aceea m-au demobilizat, fiindcă între timp biroul meu a intervenit ca să fiu mobilizat pentru lucru, şi…

– La asigurări ce era de făcut pe timp de război?

– Oho, ce era de asigurat atuncia! Mai ales la noi, cu transporturile. Asigurări de transporturi.

– Şi pentru caz de bombardament?

– Cum să nu. Da, sigur. Mie mi-a convenit însă, să spun de ce. Băneşte. Pentru că am primit şi salariu de la birou, şi am primit şi solda de ofiţer.

– Mobilizarea pe loc asta însemna?

– Nu, nu, nu. Nu eram pe loc. Când eram pe loc, aveam numai salariul de la birou, dar când eram mobilizat…/se întrerupe înregistrarea/ După război am fost chemat la un control, toţi ofiţerii de rezervă, şi am fost verificat. Şi m-a întrebat atuncia, că de ce am plecat de mai multe ori în străinătate. Că atuncia, la început nu s-a putut concepe ca cineva să plece în străinătate. Păi, zic, am plecat în străinătate ca să mai văd şi altă lume, să învăţ, şi să pot să aplic aici ceea ce am învăţat acolo. Dar /râde/ am căpătat carnetul de ofiţer în republică. Îl am aici. Dar, e adevărat, acuma nu mai sunt, am ieşit din cadrele armatei. Şi asta e… Când era cutremurul ăla din ’40, eu eram la Bacău.

– Şi acolo s-a simţit rău?

– Oho! Păi acolo e aproape de…

– Vrancea. De Vrancea. Acolo-i epicentrul.

– Da. Eu eram atuncea acolo, mobilizat, la Bacău, că acolo aveam depozitul de alimente şi asta. Şi am locuit la un dentist, acolo. Adică într-o cameră rechiziţionată. Foarte bine, un om excepţional, foarte… Vai, ce bine am petrecut cu el acolo! Camerele erau rechiziţionate de la evrei. Ăla era pe jumătate evreu, şi vorbea bine germană, avea o nevastă foarte drăguţă, şi în fiecare seară stăteam, şi jucam, m-a învăţat el un joc. Eu n-am jucat niciodată cărţi, nici un joc. Am jucat cu el, cine pierdea plătea vinul. Şi acolo am avut cutremurul. Acolo a fost… Noaptea.

– În pat v-a prins?

– În pat, în pat. În pat. Sigur, noaptea era. Era şi o nostimadă, dar asta nu trebuie s-o înregistraţi… Am avut camera aşa, şi afară era o lampă pe stradă. Vizavi era uşa, şi ducea un culoar până la bucătărie. Acolo era servitoarea. Şi când a început cutremurul, eu ştiu, aşa am învăţat eu de la părinţi, când e cutremur să stai în uşă, că-i mai bine. Am deschis uşa, şi am stat în uşă. Fiind luminat de lampă, servitoarea care a deschis uşa acolo, m-a văzut, şi a venit, eu nici n-am ştiut, n-am auzit-o, o dată simt că mă îmbrăţişează pe la spate şi : Dom’ locotenent. Dom’ locotenent! Şi ce mi-a trecut prin cap: că dacă se dărâmă casa, şi ne găseşte aşa îmbrăţişaţi, ce o să zică nevastă-mea. /râde/ Ei, au crăpat pereţii pe-acolo. A doua zi am văzut dezastrul acolo, am încercat să vorbesc la telefon cu nevastă-mea. Imposibil! Cu mare greutate mi-au dat voie de acolo, de la depozitul nostru, comandantul, să vorbesc pe fir militar. Şi am chemat-o la birou la telefon, ea lucra tot la asigurare, la Dacia România. În spatele la Biblioteca Centrală, adică pe calea Victoriei, vizavi de Comitetul Central. Colţul. Am auzit că a fost şi muzeu acolo. Unde a fost consulatul ungar pe vremuri.

– Austro-ungar.

– Austro-ungar, da. Colţul acela. Strada Botianu colţ cu Wilson, sau cum îi zice.

– Acuma Oneşti.

– Oneşti îi spune?

– /râde/ S-au schimbat atâtea nume.

– Era strada Vienei, strada Wilson… Oneşti îi zice? Ei, şi am vorbit cu ea la telefon, şi mi-a spus, zice, suntem cu toţii bine, dar acolo unde stăm noi, că noi am stat pe calea Moşilor, într-un bloc, zice, sunt crăpături mari. Dacă poţi, vino. Mi-a dat voie 24 de ore. Ce puteam să fac în 24 de ore? Am venit la Bucureşti, am venit, într-adevăr crăpături, nu ştiu ce… Am căutat altă locuinţă, repede, am găsit pe Ailenoaiei, ne-am mutat, gata.

– Asta înseamnă că după cutremur a fost rebeliunea legionară, cu împuşcături.

– Da, da, da. După, după, că eu am locuit deja pe Ailenoaiei.

– Şi 23 august unde v-a apucat?

– Aici în Bucureşti.

– Da? Nu aţi fost mobilizat atunci?

– Nu. Nu, nu am mai fost. Am fost la lucru. Am fost la Bucureşti atunci în 23 august, am avut biroul lângă Biserica Italiană. Da. Şi acolo erau două etaje sub pământ. Şi chiar de multe ori – eu eram singur în Bucureşti, familia, nevastă-mea şi cu părinţii ei erau la ţară, i-am dispersat, cum se spunea atuncea, şi mă duceam numai o dată pe săptămână acolo. Directorul mi-a spus că are nevoie de mine, şi plăteşte cât vreau, numai să stau aicea. Şi noaptea când era alarma, îmi luam bicicleta, plecam până la birou, şi mă băgam acolo în pivniţă. Şi la 23 august tot acolo am fost, când am… am stat acolo. Aranjasem noi în pivniţă acolo cu, nu paturi… bănci. Aveam apă minerală, conserve, biscuiţi, mă rog, din astea, acolo. Am stat acolo două zile, trei zile, cât a fost. Pe urmă am aflat că acolo, pe la şoseaua Giurgiului mai erau trupe germane, au fost distruse, m-am aşezat pe bicicletă, şi am plecat la nevastă-mea la ţară, acolo cu bicicleta.

– Departe?

– Dacă ştiţi unde este Grădiştea? Spre Giurgiu, spre Dunăre. Ei e acolo un sat, Halaştoaca îi spune. Şi acolo m-am dus, am stat acolo câteva zile, pe urmă am venit înapoi. Pe urmă, natural s-a schimbat totul.

– Bine, dar această schimbare totală n-a fost aşa bruscă. După 23 august aţi continuat să lucraţi în vechiul cadru al instituţiei…

– Normal, mai departe, până a venit pe urmă naţionalizarea…

– Până atunci nici o schimbare, nimic, nimic?

– Nu.

– Şi nu s-a presimţit  că ceva se va schimba în asigurări, şi toate astea?

– Nu, am lucrat mai departe. Mai departe s-a lucrat. Şi pe urmă a venit naţionalizarea, pe urmă a venit sovromul asigurare.

– Sovrom? Şi acolo a fost sovrom?

– Sigur că da.

– Eu  ştiam că sovromul se ocupa de proprietăţi şi averi străine, cele italiene, germane.

– Da. Da. Dacia România avea, era o creaţie franceză, mi se pare, nu ştiu sigur, Generala era italiană, Agricola şi cu Adriatica erau italiene, aşa. Pe urmă s-au contopit toate în Sovrom Asigurare. Mulţi au rămas pe dinafară, eu n-am rămas pe dinafară, pentru că m-am specializat în transporturi. Şi aveam şi altceva, aveam şi carnet de contabil autorizat, aveam dreptul să semnez un bilanţ. Aveam dreptul să conduc o contabilitate, şef contabil, asta eram. A venit sovromul şi după Sovrom Asigurare s-a făcut ADAS-ul.

– Sovromul cam cât a durat?

– Din ’47 în ’50, aşa ceva. Cincizeci şi ceva.

– Probabil aveaţi un consilier sovietic acolo.

– Sigur că da. La noi efectiv nu, fiindcă noi eram numai un birou de asigurări de transporturi al celorlalte societăţi. Însă erau, la Dacia România era consilier sovietic, i-am uitat şi numele, la Generală a fost, la toate a fost câte un consilier sovietic. Până când s-a făcut sovromul, şi când s-a făcut sovromul a venit un director general. Însă eu trebuie să recunosc, că s-au purtat foarte frumos cu funcţionarii.

– Sovieticii?

– Da. Foarte frumos. Asta trebuie să recunosc. Era unul Alexandru aici la noi, la Sovrom Asigurare, un sovietic, foarte simpatic omul, foarte simpatic, l-am cunoscut bine. Eu am fost din ’930 în sindicat.

– Despre asta nu mi-aţi povestit, că aţi fost în sindicat.

– Am fost în sindicat. Şi după ’44 am fost şeful sindicatului la noi la birou. Pe urmă am făcut o şcoală de studii sindicale politice, am rezolvat-o şi pe aia bine, şi pe urmă… N-am fost scos din producţie deloc, am fost membru în comitetul sindical, pe urmă de acolo am trecut la comitetul sindical al tuturor societăţilor de asigurare, pe urmă s-a transformat asta în Sindicatul Băncii Asigurări, c-am fost şi acolo. Totdeauna cu verificare, cu control, dacă lucrez, dacă corespund, şi-n toate am ieşit bine. Şi pe urmă de acolo, când s-a desfiinţat şi Sindicatul Băncii Asigurări şi s-a raionat, am fost membru în comitetul sindical pe raionul Tudor Vladimirescu. Ăsta de aicia, fostul Tudor Vladimirescu. Şi eram responsabil cu asigurările sociale pentru tot raionul. Şi nescos din producţie. Nescos! Dimineaţa eram până la prânz la servici, am mâncat la cantină, du-te la sindicat, şi stai până la zece, unşpe, doişpe noaptea, şi câteodată toată noaptea, când erau şi evenimente, da. Şi fără bani, fără bani!

– Cred că la început activitatea sindicală era luată foarte în serios.

– Da, da, da.

– Pe urmă…

– Am râs atuncea, când am făcut şcoala aia sindicală, responsabilul şcolii era un ungur. Verő. Şi vorbea româneşte, dar stricat puţin, şi în loc să spună, adică, că suntem în întrecere cu alte sindicate, spunea, tovarăşi noi suntem în trecere! /râde/ Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, ştiu doar că a fost mutat la Cluj, mai mult nu ştiu. Nu l-am mai văzut. Verő.

– Ştiţi ce înseamnă dacă traduc cuvântul ăsta, bătăios.

– Bătăios? Ei, numai asta n-a fost. Un băiat mic, aşa, cu ochelari. Verő. Am impresia că fiecare nume înseamnă ceva… Uite, de exemplu Kovács. E fierar, nu? Când am făcut şcoala militară de ofiţeri, la Bacău, erau şi mulţi unguri acolo. Era după război, era în ’23. Au avut bacalaureatul, i-au băgat la şcoală. Şi nu ştiau un cuvânt româneşte. Nu ştiau! Când dădeam o teză ei scriau acolo, “nu ştie romaneşte”. Gata! Şi era unul care-l chema Kovács. Şi era fierar, şi ăla zicea, Kovács kovács. Aveam altul.

– Dar pe urmă n-au fost ofiţeri maghiari în armată, nu? Eu n-am auzit că în anii ’30 să fi fost.

– Nu. Au căzut la examen. Au căzut la examen. Era unul Veér Adalbert, unul Jakab Ödön. Dar, şi ofiţerii pe care i-am avut atunci erau amestecaţi. Maiorul, comandantul batalionului, era din fosta armată austro-ungară. Era român de fapt el, îl chema Popovici. Demeter Popovici. Vorbea o germană, o vieneză de… Nevasta lui era vieneză, o… splendid.

– Ştia româneşte?

– Ştia româneşte. Şi purta chipiu, cum erau chipiele austriece, aşa erau, vă arăt o fotografie, am găsit-o… Căpitanul era Câmpean. Tot un român din fosta armată austro-ungară. Locotenentul era din fosta armată rusească, ţaristă. Era aşa, după război ce s-a adunat, nu-i aşa. Cazacu îl chema.

– Aţi pomenit de sindicat… Intrarea în sindicat în anii ’30 era benevolă… Dumneavoastră de ce aţi intrat?

– De ce, fiindcă sindicatul lua întotdeauna apărarea salariaţilor faţă de direcţie.  Şi colegii mei, care – în ’35 am intrat, nu în ’30 – colegii mei care erau în sindicat: haide, vino şi tu, şi am venit, şi-am activat tot timpul. Ba chiar îmi aduc aminte că eram la sindicat, şi erau ăia de la Siguranţă lângă noi acolo.

– Dar aveaţi idee, de cine aparţinea, de cine era condus sindicatul, din punct de vedere politic?

– Politic, nu, n-a fost încă atuncea, adică nu… Tocmai că am fost verificat la, când am avut posturile astea mari, de sindicat, şi m-a întrebat – tot era un ungur, îmi scapă numele, care era şeful cadrelor – că de ce n-am intrat în partid. Zic, domnule, nu mi s-a spus. Nu mi s-a spus! Când am vrut să intru în partid, adeziunea noastră a dispărut. Adică secretara de organizaţie le-a luat, le-a băgat în sertar, şi a uitat de ele. Nevastă-mea a fost membră de partid. Da. Şi acolo s-a… a lucrat bine. Când această secretară a fost numită director la una din societăţile de asigurare, s-a deschis sertarul, şi s-au găsit adeziunile noastre acolo. Dar, era prea târziu, partidul n-a primit atuncea, şi am rămas aşa. Totuşi. Am fost verificat de partid. Tot timpul am fost verificat de partid! Fiindcă am avut posturi mari, fiindcă au avut nevoie de mine, şi… Ba chiar am fost chemat o dată la preşedintele Uniunii Sindicatelor, care îmi spune, mi-a spus, zice, tovarăşe Cornea, dar D-ta care ai sute de bilete de odihnă şi tratament, pe listă nu te văd pe D-ta niciodată trecut. Zic, nu-i pentru mine, e pentru ceilalţi. Eu n-am folosit niciodată, zic, eu dacă plec, biroul nostru are o casă de odihnă la Predeal, mă duc acolo. Nu, domnule, D-ta pleci. Şi m-a trimis. Ei, era cu tâlc. D-ta eşti bolnav, trimite-mi-l pe doctorul cutare. Faci un referat pentru tovarăşul Cornea că e reumatic. Nu mai mi-aduc aminte cum îl chema. Ştiu numai că avea numai un picior. Nu sunt… Domnule, D-ta, aşa… şi vei pleca la Băile Felix.

– Şi aţi plecat până la urmă?

– Am plecat la Băile Felix. Dar ce a fost de fapt. Ei au vrut să controleze acolo atitudinea medicilor şi oamenilor angajaţi. Şi într-adevăr era delăsare mare, încă nu era cum e acuma. Am mai fost o dată la Băile Felix în trecere, şi au făcut multe, dar atunci era primitiv încă.

– Primitiv? Când a fost asta, în anii ’50, la început?

– Da. ’50, ’51. ’51, aşa ceva, da. Era primitiv. Şi era o delăsare, şi am dat referat, şi i-au schimbat pe toţi de acolo. Făceai baie – băile sunt foarte bune acolo, la Băile Felix, foarte bune. Şi după baie trebuia să faci sudaţie. Şi te băga într-o pătură care o scotea de la altul, cu transpiraţia ăluilalt. Zic, domnule, dar nu se poate… Las’, că sunteţi toţi sănătoşi, fiindcă am făcut toate analizele, nu ştiu ce, nu ia nimeni nici o boală. Păi cum, bine, dar mi-e scârbă! Să mă bag în transpiraţia altcuiva! N-am mai făcut, şi am comunicat asta aicea. Ce mi-a plăcut acolo alături de Băile Felix, 1 Mai, cum îi spune, floarea de Lotus. Oradea mi-a plăcut, oraşul. De exemplu şcoala militară, pe care am făcut-o eu la Bacău, era primul an că a fost acolo, la Bacău, înainte era la Oradea. A fost şcoală ungurească. Şi au spus ăia care au fost acolo, că era splendid. Noi aicia, la Bacău, a fost o fostă cazarmă de artilerie, unde ne-a băgat. Cu toate astea am avut-o destul de bine. Curat, frumos, fiecare-n patul lui, cu pătură de păr de cămilă, cu perne. Am fotografii aici, undeva, vă arăt eu fotografiate. Da, frumos.

– Şi sindicatele astea până când au funcţionat? Aţi intrat în ’35, cred că în timpul războiului  n-au mai funcţionat. Sau da?

– Da. Sub numele de bresle.

– Dar breslele au intrat în funcţiune în ’38. Dar după ce s-a sfârşit dictatura carlistă, cum se zicea, au mai fost sindicate, sau bresle? Ceva a mai rămas în timpul războiului?

– Nu ştiu, că atâta timp a trecut, nu mai mi-aduc aminte.

– Dar reorganizarea lor, după ’44?

– Da, a fost. Că eram primul, de la biroul nostru care am luat legătura cu Uniunea Sindicatelor, şi poate chiar am încă şi ştampila aici, de la sindicat, mi-a rămas mie. Da, oricine a ieşit la pensie atuncea, trebuia să vină cu actele la mine, să le vizez. Vorba aceea, dacă întindeam mâna, apucam pe Dumnezeu de picior /râde/. Pe urmă n-am mai vrut eu să mai… fiindcă tot timpul eram ocupat. Veneam dimineaţa la birou, lucram la birou şi aveam post de răspundere, la prânz mâncam la cantina noastră de la birou, şi pe urmă mă duceam… Noi am avut biroul pe strada Doamnei, şi sindicatul l-am avut în Blănari, imediat după colţ. Şi de acolo plecam, mi-era foame, mâncam un corn, nu ştiu ce. Până mi-am zis, stai dom’le, ce… Şi fără un ban, fără nimic. Nimic! Nici măcar la băi nu m-am dus. Decât când m-a trimes cu interes. Da.

– La ce alte băi aţi mai fost?

– Unde, la ce băi? Nu, eu n-am mai făcut băi. N-am avut nevoie. Am fost numai aşa, la aer. Am avut, biroul nostru, o casă mare la Predeal, la Tuşnad, la Poiana Ţapului. Da, asta a fost.

– Am observat că nu aţi pomenit deloc de bunic.

– Nu, nu. Nu i-am cunoscut, au murit înainte de m-am născut eu.

– Şi din partea mamei, şi din partea tatălui?

– Da, da, da. Nu i-am cunoscut. De aia, când a murit bunicul meu, mama mea şi cu fratele ei s-au înţeles ca primul copil care se naşte să aibe numele bunicului. De aia mă cheamă pe mine Eduard şi pe verişoara mea – nu ştiu dacă mai trăieşte, că a fost războiul din Polonia, că ea a locuit în Polonia, nu-i aşa –  o chema Eda.

– Până când aţi avut legături cu Eda?

– Ei… în 1939, când au început… până atunci am corespondat, şi mai departe încă. Însă ce s-a întâmplat? În 1939 eu am fost concentrat ca ofiţer la Iaşi. Am făcut… acum se numeşte o reciclare, atunci  s-a spus reîmprospătarea cunoştinţelor din şcoala militară. Toţi ofiţerii au fost chemaţi, şi am fost la Iaşi. În timpul ăsta au fugit mulţi polonezi din Polonia, şi au venit aici, în ţară… ştiţi asta… între care şi soţul verişoarei mele.

– El a fost polonez?

  – Au trăit în Polonia.

– Bine, dar dacă ar fi fost neamţ, atunci nu fugea.

  – Păi nu, a fugit din cauza ruşilor.

– A… din partea aia…

  – A fugit din cauza ruşilor. A fugit de acolo. Ăia au intrat, nu-i aşa, şi atunci ea a rămas mai departe acolo. Nu ştiu, pentru că ea mi-a scris că era gravidă, şi din cauza asta n-a putut să fugă. El a venit aici, la Bucureşti să mă caute. Că eu l-am cunoscut când am fost odată acolo. Nu m-a găsit, eu eram la Iaşi, nu-i aşa, şi când am venit înapoi un cunoscut de al meu mi-a sus, zice: „Te-a căutat un văr din Polonia.” Şi atunci eu… l-am căutat eu, şi m-am dus la prefectura poliţiei. „Da, domnule, a fost aici, a stat la hotelul cutare.” M-am dus la hotel, de aici s-a mutat acolo, m-am dus unde s-a mutat, că… întrucât nu m-a găsit pe mine, s-a aşezat în maşină şi a plecat înapoi în Polonia. Cu – mi s-a spus un nume – încă un prieten au plecat înapoi. Şi eu am scris verişoarei mele, că ea mă tot întreba: „Emil a fost la tine?” Şi atunci i-am spus, i-am povestit chestia asta, Emil a plecat înapoi cu cutare. La care mi-a răspuns: Celălalt a venit rănit şi-i arestat, şi probabil că pe Emil l-au împuşcat. De atunci n-am mai ştiut nimica de ea.

– Formidabil! Prin ce au trecut şi cei din Polonia…

– Îmi pare foarte rău. Erau foarte bogaţi. Foarte, foarte bogaţi. Şi era o femeie frumoasă. Da. Asta-i. Bunici eu n-am cunoscut. N-au murit aici, aşa că nu ştiu. Ştiu, am avut fotografii, am văzut, ştiu…

– Nici după război n-au dat semn, nu v-a căutat?

– Nu. Am încercat. Şi fratele meu i-a căutat, a încercat prin radio în Polonia, dar n-a răspuns nimeni. Poate că a reuşit să fugă… nu ştiu...  A avut avere mare, asta ştiu, în Anglia. Dar sub ce nume – nu ştiu.  Unchiul meu, adică tatăl ei a avut reprezentanţa lui Bayer pentru Polonia, eu cred că e destul, nu? A avut medicamente, îngrăşăminte – kaliu, salpetru, feldgras… Da. Foarte bogat. Eu când mă duceam – am fost de câteva ori la el acolo…

– În ce oraş locuiau?

– La Lvov… Lemberg. Am fost de câteva ori acolo şi plecam cu bani de acolo şi îmbrăcat… Păi, când am plecat prima dată în Polonia, era iarna lui 1922 şi m-am întors în ianuarie 1923. Şi am depus aici la bancă trei mii de lei, şi acolo în Polonia mi-a dat trei milioane de mărci poloneze. Aşa era atunci, mărci. Mărci poloneze. Trei milioane şi care… Unchiul meu a râs… Zice: „Trei milioane… Astea ţine-le, şi uite, îţi mai dau” şi mai mi-a dat încă odată dolari…

– Dar unchiul n-a apucat războiul…

– Nu. Nu. A murit în 1930.

– A fost fratele mamei a fost…

– Fratele mamei.

– Şi tata a avut fraţi?

– A avut un frate la Berlin, pe care l-am cunoscut când am fost acolo. A avut un fiu, care era judecător acolo. Un alt frate la Moravska Ostrava, cum îi spune acuma. Doi fraţi acolo la Moravska Ostrava, pe care nu i-am cunoscut numai aşa, în corespondenţă. Vreo două surori, nu le-am… una am cunoscut-o…

– Şi cu ei ce s-a întâmplat?

– Nu se ştie. Nu ştiu nimic. Nu ştiu nimic. Am bănuit… A fost acum zece ani aici o trupă de teatru din Uniunea Sovietică, şi între actori a fost şi unul Korn. Şi eu tot spuneam lui frate-meu, hai să mergem, să-l vedem, poate e un văr de al nostru din ăia din Moravska Ostrava, pe care i-a deportat în Rusia… Ei… ce să mergem… ce să mergem… Frate-meu ştia ruseşte, că el a fost în primul război mondial prizonier în Rusia. Mergem acolo, poate ştie nemţeşte…

– Fratele care avea o soră geamănă?

– Aşa, da, ăsta. Da. N-am mers şi îmi pare rău că n-am mers. Sigur că a fost… Nu l-am văzut. Am văzut numai în afiş.

– S-ar putea… sigur că s-ar putea…

– Poate că a crezut că e un fiu de al lui când a fost prizonier în Rusia…  Nu ştiu. În ori ce caz, îmi pare rău că n-am vorbit cu el. Asta e. Ce să vă spun din… Ce aţi mai vrea să ştiţi? Pe bunici personal nu i-am cunoscut, numai fotografii am cunoscut. Am aruncat toate fotografiile. N-are nici un rost să ţin…

– Asta nu ştiu… Dumneavoastră aţi păstrat aşa de multe lucruri…

– Da… Ei, astea le-am aruncat… Toate fotografiile. Rude… am avut albume întregi cu fotografii, cum era pe vremuri: „Familien Album.” Le-am dat, eu nu i-am cunoscut pe oamenii aceştia, am oameni care… Eu n-am copii, n-am pe nimeni cui să le las, nu-i aşa, şi tineretul de astăzi nici nu se mai uită la aşa ceva. Iată, de exemplu, nepotul meu. Eu i-am dat nepotului meu cadou tabachera lui frate-meu, care a căzut ca ofiţer în primul război mondial, tabacheră de argint, de Tula, dacă ştiţi cum era argintul… Încrustat, aşa cum e… I-am dat decoraţia fratelui meu, pe care a primit-o pentru vitejie. Eu cred că a dat-o copilului să se joace cu decoraţia. Nu ştiu.

Va urma 

Din același volum:

• „Să nu faci circ din asta…”
• „Câte un bec în fiecare cameră”

• „Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii”
• “Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”
• Les jeudis, chez ces russes foux

• “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
• “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
• „Docil si disciplinat”
• “Eu toata viata am trait in frica” (I)
• “Eu toata viata am trait in frica” (II)

The post „Guten Morgen Majestät!” (I) appeared first on Cooperativa G.

Altfel despre interbelic. Cazul Vulcănescu (II)

Observator Cultural

Paul Cernat 

Imaginea unui Vulcănescu ­filozof al esenţelor românităţii, impusă vulgarizator şi simplist de un discurs autohtonist dubios, este deconstruită sistematic de Ionuţ Butoi. Plasat în cadrele epocii ca „reprezentant marcant al tinerei generaţii, parte a curentului sociologic monografist care a descoperit lumea satului“, ca „tehnician economist“ cu funcţii în administraţie, ca publicist implicat care „a cunoscut din interior lumea ziarului interbelic“ şi ca familist aflat în luptă cu dificultăţile specifice epocii, autorul Dimensiunii româneşti a existenţei e urmărit în dinamica identităţii sale multiple. Dinspre ea pot fi scrutate, cu profit garantat, mai multe „lumi interbelice“: cea a deciziilor guvernamentale, implicînd negocieri cu grupările economice interne şi creditori internaţionali; cea a dependenţelor şi constrîngerilor unei economii periferice faţă de pieţele ţărilor dezvoltate; cea a presei, a propagandei şi a manipulării opiniei publice de diferiţi jucători politici (ziarul Cuvîntul este doar un exemplu); cea a mediului universitar şi a tinerelor elite umaniste; în fine – cea a vieţii de familie, cu dificultăţile integrării socioprofesionale din perioada Marii Crize. Abordînd problemele tineretului studenţesc de după 1918, Butoi pune punctul pe i:

„Una dintre întrebările fundamentale care a lipsit cercetărilor asupra istoriei interbelice a fost: de ce s­a vorbit atît de mult despre tineret în interbelic? De ce tînăra generaţie? De ce la 20 de ani Maiorescu era universitar şi autoritate publică iar Vulcănescu, la 40 de ani, era asistent universitar onorific şi tînără speranţă a culturii româneşti? […] Acolo unde tinerii devin prezenţi, invadează scena, organizează revoluţii şi lansează curente, este semn că mecanismele de integrare a tinerilor în viaţa adultă s­au gripat“.

O „istorie socială“ a tinerei generaţii interbelice

Imperativul unificării culturale a provinciilor nou ­alipite, alături de reducerea decalajelor între sat şi oraş, a fost, fără îndoială, marea provocare cu care s­au confruntat elitele intelectuale interbelice şi pe care Vulcănescu şi-­a asumat­-o. În termenii lui Ionuţ Butoi, e vorba de „a-­ţi face datoria faţă de ţară acolo unde te afli, adică, în cazul său, a fi un bun funcţionar sau tehnician“. Vulcănescu, ţine să sublinieze autorul, parcă pentru a­-l scoate de sub incidenţa recuperatorilor bigoţi, mai mult sau mai puţin verzi,

„respingea atitudinea revoluţionară, fie de dreapta, fie de stînga, şi privea legionarismul, pe plan filozofic, ca o «alunecare din starea de har», iar sub aspect social ca o «psihoză» cu efecte «tenebroase» şi «poliţieneşti»“.

Din păcate, anii ’30 s­au încheiat cu un eşec tragic al proiectului României Mari. Clivajelor sociale li s­au adăugat în timp şomajul intelectual şi celelalte efecte ale Marii Crize (scăderea exporturilor, refuzul creditorilor occidentali), presiunile geopolitice ale marilor puteri, frustrările noilor provincii faţă de hegemonia Bucureştiului şi traumele identitare ale minorităţilor etnice pe care politica de românizare forţată a instituţiilor nu va face decît să le exacerbeze. Aprofundînd observaţiile Irinei Livezeanu din Cultură şi naţionalism în România Mare, Butoi subliniază existenţa mai multor tipuri de naţionalism în statul naţional unitar român de după 1918, în care wilsonismul – grefat pe un model centralizator de tip francez, moştenit din paşoptism – se lasă treptat modelat de etnicismul german, i.e. hitlerist. Un rol semnificativ în acest proces l­a avut şi naţionalismul PNL, care a folosit în propriul beneficiu antisemitismul mişcărilor studenţeşti de tip prelegionar şi legionar pînă cînd i­au scăpat de sub control, cu consecinţele funeste cunoscute.

Formulat de pe poziţii diferite în raport cu sămănătorismul şi chiar cu agrarianismul ţărăniştilor, „ruralismul“ vulcănescian i­-a contrariat nu numai pe umaniştii centrişti din interbelic (Comarnescu, de exemplu) şi pe legionari (M. Polihroniade ş.a.), dar şi pe mulţi dintre cei obişnuiţi să judece, în ultimele decenii, epoca prin prisma unei optici maniheic­ simplificatoare, de tip tradiţionalism vs. modernism, autohtonism vs. cosmopolitism, fascism vs. antifascism sau dreapta vs. stînga. Butoi relativizează acest sistem de opoziţii binare, introducînd alte distincţii (de ex. radicali vs. moderaţi) în interiorul fiecărei categorii în parte. Dar, mai ales, schimbă radical unghiul de abordare a personalităţii lui Vulcănescu, privind-­o nu atît dinspre ideile lui Nae Ionescu, cît dinspre cele ale lui Gusti sau Virgil Madgearu (interesantă e, în subsidiar, urmărirea divergenţelor economice ale lui Vulcănescu cu Mihail Manoilescu). În fond, Vulcănescu nu a împărtăşit subordonarea năistă a spiritualului de către politic, iar ca funcţionar la Vămi s­a comportat foarte… legalist faţă de fostul său profesor (despre care a lăsat cea mai complexă mărturie în Nae Ionescu aşa cum l­-am cunoscut), descurajîndu-­i prompt traficul de influenţă în vederea achiziţionării unui automobil Maybach…

Constatînd predominanţa, în studiile dedicate „tinerei generaţii interbelice“ şi aventurilor sale politice, a studiilor de istoria ideilor, Butoi susţine – complementar – necesitatea unor „abordări noi, ce ţin de o istorie socială a acesteia, prin care este pusă în context socio­cultural şi analizată prin prisma relaţiilor sociale, inter­ şi intra­generaţionale, a raporturilor interetnice, a structurilor de gen, a traseeelor organizaţilornale şi biografice“. Aşadar, un primat al explicaţiilor sociologice în faţa celor ideologice. Preocuparea sa faţă de problema decalajelor, urmărite pe filiera Karl Polanyi­Daniel Chirot, întîlneşte studiile de istorie economică autohtonă ale lui Bogdan Murgescu sau propunerile lui Victor Rizescu. Profund originală se dovedeşte, înainte de orice, discutarea în detaliu a concepţiei vulcănesciene privind apărarea micii gospodării ţărăneşti de subzistenţă, pusă în relaţie cu ideile despre reforma agrară ale unui economist interbelic aproape uitat, Nicolae Cornăţeanu, şi cu cele „dintr­un curent foarte reprezentativ pentru ţările răsăritene“ ale lui Alexandr Ceajanov – economist rus preocupat de „întoarcerea la ţăran“, complet ignorat la noi, nu însă şi în exegeza americană, de unde Butoi îl preia.

La fel de stimulativă e apropierea între concepţiile Vulcănescu şi H.H. Stahl, urmărite pe linia unei viziuni eretice în raport cu intervenţionismul social „constructivist“ al lui Dimitrie Gusti sau cu meliorismul de tip scandinav al lui Anton Golopenţia:

„Concepţiile lui Vulcănescu şi Stahl sînt foarte apropiate, în ciuda faptului că unul este socialist, iar celălalt conservator. Desigur că nu este un lucru inedit, critica socialistă a modernizării capitaliste s­a suprapus, în istoria ideilor, deseori cu critica reacţionarilor care regretau lumea medievală. Faptul că Vulcănescu şi Stahl privesc însă, aproape la fel, problema satului românesc nu a fost remarcat pînă acum“.

Nostalgică faţă de anumite forme de proprietate şi mentalitate rurală, atitudinea în cauză îi apropie de un curent antropologic emergent în Europa anilor ’30, „care privea «ţăranul», «barbarul», diferitul cultural, în termenii săi proprii, nu conform imperativelor modernizării“. În acest punct, simt nevoia să trag puţin spuza şi pe turta literaturii: criza micii gospodării ţărăneşti a familiei din romanul Moromeţii I (marcată, între altele, de problema creditelor) se lasă mult mai lesne interpretată prin prisma ideilor lui Vulcănescu şi Ceajanov decît prin grila marxizantă. Păcat că Butoi nu se ocupă decît incidental de literatura tinerei generaţii – ar fi avut destule lucruri de observat şi în Huliganii, de pildă.

O propunere de revizitare critică

Nu microistoria – de la care se revendică în preambulul teoretic –, ci contextualizarea multiplu relaţionată este adevăratul atu medodologic al autorului. Miza majoră pare a fi dată de revizitarea interbelicului în perspectiva unei critici a modernizării sociale şi, totodată, a unei critici a „automatismelor cu care sînt preluate (la noi) teoriile care circulă în mediul academic occidental, suprapuse orbeşte peste problemele locale“. Ele riscă, într­adevăr, să perpetueze, prin cunoaştere stereotipică, „interesele sau punctul de vedere al structurilor instituţionale, fie ale statului, fie cele supranaţionale“. Nu avantajele modernizării (îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, de igienă ş.cl.) sînt puse în discuţie, ci abordarea modernizării capitalist-­occidentale ca dat istoric imuabil, ca „dependenţă de cale“ supusă axiomatic legilor profitului. Potrivit lui Ionuţ Butoi,

„Rezultatul acestor tensiuni dintre statul modernizator şi nivelator şi periferia autonomă este accelerarea procesului spontan prin care modernitatea se infiltrează în satul românesc şi, astfel, accelerarea sfîrşitului unei lumi: cel al lumii satului. Dar, acest lucru se traduce, în termenii istoriei sociale, prin dispariţia unor «bunuri» intangibile cum este capitalul social al unei comunităţi, acea «rînduială» spontană care nu este generată de reguli exterioare constrîngătoare şi nici nu se bazează pe violenţa legitimă a statului modern uniformizator pentru a fi eficientă în relaţiile inter­umane. Distrugerea capitalului social este o grea pierdere pentru o societate, pentru că […] face ca solidaritatea să fie restrînsă la nivel de grup sau de familie. Capitalul social nu poate fi generat cu forţa, nici nu poate fi reînviat, pentru că o lume, odată dispărută, nu mai revine în istorie. Prin urmare, în mod contrar interpretării curente din lumea academică autohtonă, dependenţa de cale folosită ca explicaţie pentru decalajele, defectele structurale şi sincopele istoriei moderne a României nu este legată de o presupusă înapoiere generată de creştinismul răsăritean sau de ethosul local, ci tocmai de degradarea acestora sub impactul modernizării forţate începute din secolul XIX“.

Foarte oportună e şi disocierea pe care autorul o face, în abordarea raporturilor cu ortodoxia din cadrul ASCR, între „fondatori“ ca Mircea Vulcănescu, Paul Sterian sau Sandu Tudor, şi discipoli năişti ulteriori. Primii „descoperă ortodoxia printr­un efort laborios, personal, marcat de căutări şi dileme existenţiale, într­un context secularizat şi lipsit de afinităţi cu Biserica“, evoluînd independent de Nae Ionescu, deşi influenţaţi de el. Ceilalţi, dimpotrivă, se afirmă într­un context în care ortodoxia devenise „la modă“. Explicaţiile sociale sînt, şi aici, elocvente, chiar dacă nu trebuie absolutizate: primii provin din marea burghezie, cu un nivel de viaţă ridicat, pe cînd al doilea val ţine de o mică burghezie marcată de lipsuri şi şomaj intelectual. În plus, ca bun elev al lui Maritain, dar şi al filozofilor ruşi din exil (N. Berdiaev, Serghei Bulgakov), Vulcănescu contestă rolul static şi imuabil al etniei, laolaltă cu sensul spiritualist pe care i­l atribuie Nae Ionescu. De altfel, antiprotestantul Nae s­a pronunţat constant împotriva misiunilor engleze (Young Men’s Christian Association şi Young Woman’s Christian Association) care patronau ASCR. Pe lîngă analizele laborioase pe care Butoi le aplică, în premieră, organizaţiilor studenţeşti din epocă (majoritara UNASCR, dominată de legionarism, cuzism şi antisemitism, minoritara şi moderata ASCR etc.), contribuţii de primă mînă sînt dedicate controverselor pe marginea reformei calendarului ortodox în Basarabia (scandalul pascaliei din 1929), alimentate în presă de Nae Ionescu. Clivajele între conducerea Bisericii Ortodoxe şi mitropoliile Basarabiei şi Bucovinei, cu impact major la nivelul enoriaşilor, au fost speculate de sovietici, interesaţi în stimularea tendinţelor centrifuge în provinciile nou­alipite, exacerbînd totodată naţionalismul ortodoxist al celor care vedeau în reforma calendarului o ameninţare iluminist­occidentală la adresa românismului. De citit cu creionul în mînă sînt şi paginile în care Ionuţ Butoi discută publicistica geopolitică a lui Mihai Pop din Lumea românească (restituită, acum cîţiva ani, de profesorul Zoltán Rostás) şi cea a lui Mircea Vulcănescu, în capitolul Cronica anticipată a unui dezastru mondial. O discuţie necesară ar putea începe şi din acest punct.

Respingînd poziţiile nostalgice („lumea interbelică nu mai există“), Ionuţ Butoi ţine să atragă atenţia, la finalul studiului său, că am rămas

„aceeaşi ţară periferică, cu aceleaşi probleme economice şi sociale, cu aceeaşi precaritate a istoriilor de viaţă, în care singurele instituţii care funcţionează constant, indiferent de regimul politic, sînt cele represiv ­poliţieneşti“.

Tipul de revizitare critică pe care­l propune redimensionează incitant profilul lui Vulcănescu şi oferă o modalitate alternativă de investigaţie nu doar a interbelicului, ci a întregii noastre istorii recente. Aştept, cu interes, continuarea acestui şantier deschis deja printr­-o carte de referinţă.

Articole de legatură:

• Altfel, despre interbelic. Cazul Mircea Vulcănescu (I)
• Dialog pe marginea unei cărți despre Mircea Vulcănescu. Este posibilă o ”altfel” de abordare a interbelicului românesc?

• ”Mircea Vulcănescu. A Microhistory of Romanian Interwar Years” – abstract

The post Altfel despre interbelic. Cazul Vulcănescu (II) appeared first on Cooperativa G.

“Cele două Românii”: originile și contextul unei formule controversate

Ionuț Butoi

Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014

ABSTRACT

Mircea Vulcănescu’s second contribution to the journal Dreptatea, published in December 1932, became famous by virtue of its syntagmatic title: “The Two Romanias”. Its theme is typical for interwar Romanian society and indicates one of the main preoccupations of the Gustian monographists, namely the multidimensional urban-rural divide. However, Vulcănescu’s article continues to generate controversy and remains prone to erroneous readings. The analysis recently advanced by Lucian Boia in Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 [The Pitfalls of History. The Romanian Intellectual Elite Between 1930 and 1950] illustrates the hazards inherent in reading this text through the prism of conventional ideological typologies. Boia interprets Vulcănescu’s article as a symptom of a socially widespread “nationalist psychosis.” This way of asserting the problem is indicative of a pervasive hegemonic framework that structures perceptions and interpretations of interwar Romania. The dominant interpretation frames the social and intellectual cleavages of the interbellic period in terms of a “modernization – backwardness” or “democracy – traditionalism/nationalism/orthodoxism” binary. I propose instead a different approach, one that that eschews polemics and ideological explanations. My focus is on questions of method. Consequently, I will first provide a detailed critique of the ways Boia contextualizes Vulcănescu’s text. I will then demonstrate the heuristic advantages of scaling down the historical analysis onto the “micro” level. Thus, I will apply a method drawn from the repertoire of social history: the techniques of “total history”. This procedure yields a very different image of interwar intellectual debates and of their substantive stakes for the social actors involved.

Keywords: Mircea Vulcănescu, interwar history, total history, nationalism, peasant state, monographist;

Cuvintele cheie: Mircea Vulcănescu, istorie interbelică, istorie totală, naționalism, stat țărănesc, monografist;

În numărul 2 din ”Dreapta”, decembrie 1932, Mircea Vulcănescu își publica a doua sa contribuție la acest săptămânal, un articol devenit celebru prin sintagma din titlu: ”Cele două Românii”. Cu toate că tema în care se înscrie articolul este tipică pentru societatea românească interbelică și reocupările monografiștilor gustieni – anume, clivajul multidimensional dintre oraș și sat – există, totuși, controverse sau, mai exact, interpretări eronate ale sensului textului vulcănescian. De departe, cea mai recentă și notabilă astfel de interpretare aparține lui Lucian Boia care, în cartea sa ”Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950” (Boia, 2013), consideră articolul lui Vulcănescu drept un ”simptom de psihoză” naționalistă. Consider că această lectură e deficitară și propun în cele ce urmează o discuție care, evitând polemicile și explicațiile de tip ideologic, se concentrează asupra metodei. Altfel spus, dincolo de problema prevalenței unei anumite grile hegemonice de interpretare a interbelicului românesc, conform căreia clivajele interbelice se înscriu într-un binom ”modernizare” – ”înapoiere” sau ”democrație” – tradiționalism/naționalism/ortodoxism” explicabile doar prin opțiunile ideologice ale actorilor istoriei, critic modul în care textul este pus în contextul său, arătând că, dacă ”focalizăm” obiectivul cercetării la un nivel ”micro”, rezultatul obținut este o imagine mult diferită a dezbaterii interbelice și a mizelor actorilor sociali implicați. Pentru început, voi prezenta mai pe larg modul în care Boia interpretează textul ”Cele două Românii”, trecând, ulterior, la critica punctuală a acesteia și la metoda folosită, pentru a porni, ulterior, propunând o metodă tipică istoriei sociale, anume procedeele istoriei totale ce pleacă de la premise diferite, la o dublă reconstrucție: a cadrului socio-cultural și politic în interiorul căruia se plasează Vulcănescu și a propriilor sale intenții discursive.

Obsesii etnice, psihoze naționaliste, actori iraționali

            În capitolul ”Democrație sau naționalism” Boia atrage atenția că ”nu vom rezolva problema istorică a fenomenului [naționalist] denunțându-l potrivit criteriilor ideologice actuale” (Boia, 2013, 52). Mergând mai departe, pentru a ilustra atitudinile unor ”naționaliști” din rândurile tinerei generații interbelice, autorul îl invocă pe Mircea Eliade cu un articol din 1937 (”Piloții orbi”) pentru a trece, fără a părea că ar conta diferența de ani și de mize dezbătute, la articolul ”Cele două Românii” al lui Vulcănescu din 1932. Pentru istoric, în ce privește ”raportul români-străini” (străini din interior, se înțelege), Mircea Vulcănescu constată lucruri uluitoare”, după care citează un fragment din articolul în cauză (pe care îl preia din ediția recentă a Operelor lui Vulcănescu, ediția din 2005) pe care îl reproduc la rându-mi pentru mai multă claritate: ”Cât umbli prin orașele românești, prin toate straturile sociale, abia auzi două, trei vorbe românești. În Muntenia, auzi mai mult franțuzește, apoi nemțește și ungurește, mai mult ori mai puțin stricat. În Moldova, mai ales nemțește. În Ardeal, nemțește și ungurește. În Basarabia și Bucovina, rusește și nemțește, tot stricat. Trei milioane de oameni trăiesc între zidurile caselor închise străzii, în orașe. Cincisprezece milioane trăiesc în casele din mijlocul curților la țară. Nici un milion din cei dintâi nu sunt români. Din cei din urmă, sunt români peste paisprezece milioane.” (Vulcănescu, 1932). Boia continuă arătând că statisticile invocate de Vulcănescu nu sunt corecte, afirmând că acesta ”își permite cam multe libertăți cu cifrele” și corectându-l cu date publicate în Enciclopedia României din 1938 (iarăși, aceeași ușurință de a sări peste ani). Explicația pentru o astfel de greșeală, surprinzătoare pentru ”un specialist în finanțe” cum remarcă Boia, ar fi faptul că atât Eliade cât și Vulcănescu ”văd situația românilor și mai ales dinamica lor demografică mai defavorabile decât erau în realitate”, pentru a concluziona punând diagnosticul: ”E un simptom de pishoză.” (Boia 2013, 55). Psihoză oarecum explicabilă, totuși, continuă istoricul, având în vedere problema minorităților din România Mare. Soluția dată de elitele interbelice acestei …psihoze ar fi fost, după cum arătase și Vulcănescu, satul românesc, iar, în acest context, Boia îl invocă pe Dimitrie Gusti, a cărui ”sociologie s-ar fi centrat aproape exclusiv asupra satului”[1] în defavoarea orașului, ceea ce ar arăta ”dezechilibrul ideologic” al numitelor elite. (Boia, 2013, 55).

Așadar, luându-și cel puțin tot atâtea libertăți în calitate de istoric cât își luase Vulcănescu ca specialist în finanțe, Lucian Boia sare dintr-un articol din 1937 la unul semnat în 1932 pe care-l reduce la două mici fragmente respinse pe baza rezultatelor recensământului din 1930 publicate în 1938. Nu doresc să demonstrez că interbelicul românesc nu ar fi trăit o epocă de pishoză naționalistă, căci sunt departe de a fi înțeles și cercetat tot interbelicul, însă interpretarea lui Vulcănescu în cheia preocupărilor raporturilor demografice etnice este o pistă falsă, respingerea cifrelor folosite de acesta pe baza statisticilor publicate în 1938 nu se susține,  iar alegerea satului de către gustiși pentru monografii nu putea fi motivată doar ideologic.

Trebuie remarcat tabloul general pe care îl avem după o astfel de lectură istorică: interbelicii citați aveau, în primul rând, o preocupare intensă pentru raportul etnic dintre majoritatea românească și minorități, atât de intensă încât aceasta putea produce perturbări grave de percepție a realității, similare unei psihoze ce se putea manifesta inclusiv prin folosirea inexplicabil de eronată a unor cifre importante. Actorii istoriei interbelici, cel puțin în acest caz, sunt percepuți mai degrabă într-o cheie irațională, psihologică. Acest tablou general este un rezultat inevitabil dacă metoda de care ne folosim în înțelegerea unor lucruri din trecut este construită pe premisa că motivațiile oamenilor sunt, în cea mai mare parte, iraționale, că actorii istoriei nu gândesc și acționează strategic, ci, mai degrabă, se lasă ”gândiți” și târâți de o istorie scăpată de sub control, o metodă care nu mai este atentă la nuanțe și prelucrează datele folosind o perspectivă macro în care diferențele dintre ani, dintre un 1932 și 1938 de pildă, se estompează într-atât încât devin nesemnificative, iar diferențele conceptuale sau de angajament social se șterg cu totul.

Consider că, deși e mare tentația de a aborda interbelicul ca o istorie atât de recentă încât ne și este foarte accesibilă și inteligibilă, e binevenită o revizuire a metodelor prin care accesăm acest trecut și îl sondăm. Metodele istoriei sociale în general și, mai precis, ale istoriei totale, în care relevante devin toate indiciile pe care le putem obține despre subiectul cercetării, precum și metoda microistoriei de a circumscrie obiectivul cercetării la un nivel cât mai restrâns, aduc rezultate relevante care ne ajută să înțelegem mai bine lumea socială a trecutului și semnificațiile acțiunilor actorilor săi. De asemenea, premisa de la care plec este cea tipică pentru microistorie, anume de raționalitate strategică a actorilor sociali, în sensul în care aceștia își ”negociază” poziția, locul și traseul în societate cu structurile și dominantele culturale sau față de împrejurările neprevăzute. Folosind o astfel de grilă, actorii sociali devin subiecți istorici care au motivații, în mare parte, inteligibile, raționale, explicabile prin împrejurările concrete în care acționează, prin ”antecedentele” evoluției lor și cadrul socio-cultural de referință. La nivel conceptual, încerc să nu mă cantonez la un nivel diacronic al elementelor discursive ale unei epoci, riscând să atribui iraționalitate și anacronism unei lumi în care respectivele concepte aveau cu totul altă rezonanță și un sens dinamic, viu, ci să le privesc sincronic, făcând nu atât istorie a ideilor sau a conceptelor, cât o arheologie a lor.

Aplicând astfel de metode celor ”două Românii ale lui Vulcănescu”, arăt, în continuare, 1) nuanțele temei raporturilor demografice dintre majoritatea românească și minorități, suprapusă peste cea a raportului dintre sat și oraș; 2) pentru cine, în ce context publicistic și politic a scris Vulcănescu articolul și ce sens capătă acesta astfel încadrat; 3) dacă preocupările sale au avut urmări în cadrul mai general al operei sale.

Sat vs Oraș: Majoritate vs Minoritate sau tipare civilizaționale diferite?

Din lecturarea atentă a articolului ”Cele două Românii” reiese că ideea principală se situează, de fapt, polemic față de ”statul tare” revendicat, în special, de frontul de dreapta al tinerei generații și că sensul diferențierii dintre oraș și sat are conotații culturale sau chiar civilizaționale. Cu alte cuvinte, Vulcănescu afirmă că nu problema statului și a organizării sale ar trebui să fie de primă importanță în dezbaterile ”tinerilor”, ci modelul social pe care acesta se va sprijini sau, altfel spus, ”valorile în slujba cărora se pune” (Vulcănescu, 1932). Ne aflăm în anii în care fascismul italian, dictatura mussoliniană exercita o putere de atracție considerabilă asupra dreptei naționaliste din România (asupra acestor aspecte voi reveni), și ”statul tare” reprezenta, de fapt, revendicarea unei guvernări de mână forte care să elimine sistemul democrației parlamentare. Vulcănescu vrea să arate că problema esențială a României Mari nu este una ce ține de organizarea statală, ci de identitate: ce este, la urma urmei, România? Ce model social propriu o constituie și poate prezenta o bază organică pentru un stat în mod real reprezentativ? Mai cu seamă că există, ne arată același, două Românii total diferite, una care trăiește la sat și alta la oraș, între care va trebui să existe o alegere, care nu este ”între forme de administrație, nici chiar între două forme de societate, ci între două idei despre om, între două feluri de inserțiune a omului în cosmos, între două civilizații” (sbl.m). În economia textului, elementul etnic este doar unul din cele care diferențiază orașul de sat și nu constituie subiectul articolului, nici nu se numără printre argumentele cu greutate ale acestuia, ci are funcție ilustrativă. Centrul de greutate cade pe diferența de ordin cultural între lumea orașului și cea a satului, așa cum se poate înțelege și dacă se citește articolul scris în continuarea ”Celor două Românii” de Vulcănescu în numărul imediat următor din ”Dreapta”, anume ”Puțină sociologie”, în care acesta pune în contradicție o ”civilizația artificială, halucinantă, nefirească, izvorâtă din setea de speculație bănească și din setea de câștig”, ”o civilizație de paranoici” care ”a ajuns să se închine vițelului de aur”, în care ”omul nu este decât o unealtă” cu ”civilizația organică, firească”, în care se duce o ”viață cumpănită” și în care omul stăruie în ”stăpânirea lui de sine , împlinind rânduielile moștenite” (Vulcănescu, 1932).

Este drept că Vulcănescu menționează în treacăt, și în articolul ”Puțină sociologie”,  faptul că orașul este dominat de o ”clasă socială minoritară”, însă contextul ideatic al celor două texte arată clar că preocuparea acestuia nu era raportul strict demografic dintre etnia majoritară și minorități, ci tendința sociologică de preeminență a orașului în viața socială a României Mari, efect inerent al modernizării acesteia. Cu acestea ajungem și la problema cifrelor invocate de Vulcănescu. Să fie oare o greșeală invocarea unor statistici care nu se potrivesc cu cele publicate în 1938 în ”Enciclopedia României”? Oricât de ilustrativă ar fi fost invocarea minorităților etnice din orașe, totuși problema cifrelor folosite este una intrigantă. Este adevărat că statisticile din publicația citată de Boia se bazau pe rezultatele recensământului din 1930, iar Vulcănescu și-a scris articolul la finalul anului 1932, însă, în condițiile în care prelucrarea mai complexă a datelor unui recensământ durează ceva timp chiar și în zilele noastre (a se vedea ultimul recensământ realizat în România), cât de realistă este presupunerea că în acea perioadă se reușise o astfel de performanță? Cercetând această problemă, am găsit un prim raport bazat pe date preliminare ale recensământului din 1930 în anul 1931 (”Populațiunea actuală a României”, 1931). Raportul conține detalieri juridice, organizaționale și istorice ale operațiunii și date preliminare globale cu populația și numărul clădirilor pe provincii istorice, județe și capitale de județe, precum și o sumară ”mișcare a populației” între 1921-1930 defalcată pe rur și urban. Nu există niciun fel de cifre pentru raportul majoritate-minorități etnice în acest raport premilinar. Date complete ale recensământului din 1930 apar, în schimb, abia în anul 1937 (Manuilă și Georgescu, 1937) și, pe tema raportului etnic, în 1940, apare un studiu etnografic semnat de Sabin Manuilă, directorul comisiei recensământului și al Institutului Central de Statistică (Manuilă, 1940). În 1938, tot Sabin Manuilă semnează un succint material de prezentare bilingv (franceză-engleză) al datelor populație pe baze etnice (Manuilă, 1938). În toate studiile introductive de la aceste ediții, nu se găsesc menționări ale unor lucrări care să fi apărut între 1931 și 1937 pe tema datelor care ne interesează; în schimb,Manuilă face constant trimitere la un studiu publicat de el în 1929 în ”Arhivă pentru Știință și Reformă Socială”, revista fondată și condusă de Dimitrie Gusti: ”Evoluția demografică a orașelor și minoritățile etnice din Transilvania” (Manuilă, 1929). Acest din urmă articol este foarte important atât pentru a înțelege cum judeca problema demografică o parte a elitei intelectuale de specialitate cât și pentru a înțelege ce fel de date și de analize avea la dispoziție Vulcănescu în momentul în care elabora articolul din 1932. Manuilă invocă studiul din 1929 în analizele sale mai târzii atât pentru că suprapunea raportul oraș vs sat pe raportul majoritate etnică vs minorități, cât și pentru că descria anumite tendințe demografice și ”legi” sociale de evoluție a orașului în raport cu satul.

Șeful statisticii românești face în studiul publicat în revista lui Gusti o analiză legică a raportului demografic între populația urbană și cea rurală suprapusă peste datele populației pe bază de etnie.Sensul acestui articol este de a avertiza cu privire la lipsa de interes a elitei politice interbelice pentru problema demografică: ”la 10 ani dela unirea provinciilor noi cu vechiul Regat, nu cunoaștem încă numărul locuitorilor țării noastre” (Manuilă, 1929, 112). Avem de-a face, în subsidiar, cu o pledoarie pentru conceperea unei ”politici de populație” planificate, un ”sistem complect de biopolitică” ce ar avea în vedere probleme ca ”asistența sanitară de la sate și orașe”; ”urmărirea mișcării populației”; ”colonizări interne”; ”îndrumarea urbanizării populației rurale” etc. (Manuilă, 1929, 118).

În privința raportului între oraș-sat, Manuilă valoriza populația urbană care, din punct de vedere social, ar fi reprezentat ”elementul de progres, element de producție și schimb internațional de valori”, ”valoarea actuală a națiunii” (Manuilă, 1929, 15). Populația rurală, în schimb, din punct de vedere ”biologic”, reprezenta ”izvorul de bogăție umană și, deci, viitorul națiunii”. Sau, cum spune în altă parte, ”din punct de vedere politic (…) este avantajos ca majoritatea locuitorilor unei națiuni să locuiască la orașe. Din punct de vedere biologic, adică al importanței viitoare a națiunii, este avantajos ca majoritatea populației să trăiască la sate” (Manuilă, 1929, 56). Invocând studii din mai multe surse și comparând cauzele creșterii demografice de la sate cu cele ale creșterii de la orașe, statisticianul arată că orașele cresc prin infuzia depopulație rurală prin fenomenul migraționist și din cauza ”excedentului”demografic de la sate. Tendința demografică este, așadar, de extindere a orașului pe seama satului: orașele sunt adevărate ”mangeuses d’hommes” pentru că ”înghit populația satelor” (Manuilă, 1929, 52). Ce se întâmplă, însă, când acest raport demografic se suprapune peste un altul, de tip etnic, în care populația urbană este de altă etnie decât cea rurală?Fără îndoială, orașele își vor schimba compoziția etnică și vor deveni, în curs de câteva decenii, dominate de populația etnică majoritară.

Folosind statisticile lui N. Istrate, din ”Societatea de mâine” (1925), Manuilă suprapune observațiile generale de mai sus peste situația concretă din provincia istorică analizată; astfel, populația urbană a Transilvaniei era de 929.500 locuitori (16,9%), pe când satele aveau o populație de 4.558.466 locuitori (83,1%). Din punct de vedere etnic, românii se regăseau în proporție de 8,4% la orașe și de 91,6% la sate. În cifre absolute: românii de la sate numărau 2.951.856 locuitori iar cei de la orașe doar 280.950 (Manuilă, 1929, 56). Statisticianul român, bazându-se pe tendințele de evoluție demografică, consideră însă că raportul se va schimba în mod inevitabil: ”emigrarea de la sate la orașe face deci 50% din întreaga populație urbană pe timp de 30 de ani” (Manuilă, 1929, 68). ”Românizarea” orașelor se va produce de la sine – chiar și fără o politică de restrângere a drepturilor minorităților: ”orașele din Transilvania de azi, locuite de populație neromânească, peste 2-3 generații vor fi complect românești” (Manuilă, 1929, 16). Rămâne însă o problemă: asimilarea noilor veniți într-o cultură străină: ”lăsând perfectă libertate de dezvoltare populației urbane străine, [statul] să împiedice prin toate mijloacele asimilarea sau deznaționalizarea populației rurale care imigrează spre orașe.” (Manuilă, 1929, 16). Și, mai departe, reluând aceeași idee:  ”dacă stăpânirea românească reușește să apere de deznaționalizare pe românii care se aglomerează la orașe, orașele din Transilvania își vor modifica compoziția etnică în câteva decenii.” O propoziție la care Manuilă adaugă într-o notă de subsol: ”Orașele au astăzi o majoritate neromânească. Se știe ce forță de asimilare au orașele față de populația rurală imigrată. Nu este deci niciun paradox să se ceară măsuri speciale pentru apărarea ruralilor proaspăt aglomerați la orașe de pericolul deznaționalizării!” (Manuilă, 1929, 84). În concluziile sale, Sabin Manuilă arată că, ”deși sub raport etnic procesul de românizare se produce cu siguranță sub raport biologic Statul român trebuie să ia sub protecția sa elementul românesc care se aglomerează. Prin o îndrumare sistematică putem evita distrugerea prematură a acestei populații, care dela zămislirea ei până acum a trăit tot în mediul rural și care are o rezistență extrem de redusă, în comparație cu populația din occident. Deci intervenția guvernării este absolut necesară” (Manuilă, 1929, 120).

Rezumând ideile de mai sus: deși sunt raport demografic disproporția etnică de la orașe, mai ales în provincii istorice alipite, este izbitoare, nu este, totuși, o chestiune de urgență. Dimpotrivă, trendul este decisiv în favoarea ”românizării” orașelor, fără să necesite o politică anume în acest sens a satului: nici de forțare a fluxurilor migratorii către orașe, nici de limitare a drepturilor minorităților. Singura politică ce trebuie avută în vedere, în acest sens, este legată de evitarea unei asimilări a populației rurale în orașele de cultură străină. Problema are un accent cultural, identitar, chiar și la Manuilă, care, altfel, are o abordare mult mai ”biologistă” decât Vulcănescu. Pe lângă acest lucru, reținem faptul că în 1929 nu existau cifre despre populațiile etnice actualizate. Când vorbește, în treacăt, despre Vechiul Regat, Manuilă se folosește din date din 1915. Cel mai probabil, în această privință, Vulcănescu a procedat ca Manuilă, folosind cifre ne-actualizate dar singurele disponibile în epocă, care arătau diferit față de cele arătate, câțiva ani mai târziu, de analiza datelor culese în 1930. În orice caz, nu i se poate reproșa lui Vulcănescu faptul că nu a folosit date care, la acea dată, nu existau! În fine, faptul că articolul a fost publicat în ”Arhiva pentru Știință și Reformă”, publicația-fanion a Școlii monografiste, cu siguranță a trasat cadrele de dezbatere și înțelegere a problemei demografice sat-oraș și majoritari-minoritari în perioadă măcar pentru monografiști, dintre care Vulcănescu era unul din cei mai importanți. Ceea ce nu înseamnă că Vulcănescu nu a făcut altceva decât să reia în stil popularizator observațiile lui Manuilă – căci, după cum am arătat, scopul articolelor sale nu este rezolvarea problemei demografice, ci identificarea modelului social de referință care să stea la baza unei eventuale reorganizări a statului român. În orice caz, sunt incompatibilități flagrante între abordarea lui Manuilă și cea a lui Vulcănescu: valorizarea orașului și a forței sale modernizatoare, de motor al schimbării sociale, în cazul primului, contrastează puternic cu ”babilonia” paranoidă acuzată de Vulcănescu, iar protejarea ”naționalității”, în cazul statisticianului, nu mergea mai departe de limbă sau alte trăsături etnice de bază, pe când la monografist, după cum am văzut, satul nu era valoros ca ”rezervor de românitate” în sens de depozit ”biologic” de etnici majoritari, ci pentru viața socială trăită acolo, pentru modelul civilizațional. Pentru Manuilă, urbanizarea țăranilor prin păstrarea limbii reprezenta un deznodământ necesar și, totodată, dezirabil. Pentru Vulcănescu, însemna apocalipsa (în sens de sfârșit al unei lumi).[2] În plus, pentru Vulcănescu intervenția statului nu era soluția ”minune” și se putea ajungea chiar la rezultate nepotrivite, dacă nu se ținea cont de realitățile locale. Tradiționalist, el nu era prietenul concepțiilor ”biopolitice”, considerând ingineria socială și tehnicile moderne de încadrare a vieții individului de către stat drept tendințe totalitare (Vulcănescu, 2004). În plus, statul era întotdeauna un instrument pentru Vulcănescu, nu un scop în sine, împărtășind, cel puțin ca ideal, ideea unui stat în care viața locală se dezvoltă nestingherită de un centru uniformizator.

Așadar, pentru a rezuma, din cele descrise mai sus reiese că 1) cifrele disponibile în 1932 pe tema majoritate-minoritate erau ne-actualizate și nu existau încă prelucrări pe acest tronson ale datelor recensământului din 1930; 2) pe baza unor cifre mai vechi, raportul majoritate-minoritate suprapus pe cel urban-rural dădea disproporții flagrante. Cu toate acestea, cel puțin în rândurile tehnicienilor (statisticienilor, sociologilor) acest lucru nu era de natură să îngrijoreze, deoarece trendul de ”românizare” al orașelor era inevitabil inclusiv în provincii ca Transilvania; 3) singurul motiv de îngrijorare existent la acest nivel era legat de posibilitatea unei asimilări culturale a românilor nou-veniți în orașele dominate de minorități etnice, ceea ce reclama politici de protejare a identității naționale; 4) Vulcănescu atinge tema majoritate-minoritate doar în treacăt, ilustrativ, într-un text în care principala temă era reprezentată de valorizarea vieții sociale a satului românesc; 5) în general, concepția lui tradiționalistă era destul de diferită de dominantele epocii, anume etatism, bio-politică, etnicism.

Problema ”Dreptei”. O breșă monografistă în frontul naționalist

După ce am înscris în contextul tematic interbelic raportul sat vs oraș și majoritate vs minorități etnice, arătând care erau cifrele disponibile în 1932 cât și că, pe de o parte, problema demografică etnică nu era perceută ca fiind într-atât de ”gravă” pe cât era dinamica sat-oraș și că, pe de altă parte, pentru Vulcănescu, această dinamică avea o miză culturală, trecem la lămurirea contextului social în care acesta a scris articolul ”Cele două Românii”. Mai precis, vreau să arăt unde a scris Vulcănescu articolul, pentru cine și în ce context publicistic: ce este cu publicația săptămânală ”Dreapta”, cărui public se adresa aceasta și ce teme erau discutate în paginile acesteia. Vom obține, astfel, o idee mult mai clară a motivației pe care a avut-o Vulcănescu de a scrie textul cu pricina. În altă parte am discutat mai pe larg polemicile pe care Vulcănescu le-a susținut aici cu Petru Comarnescu și cu Mihail Polihroniade, precum și gandul nematerializat al monografiștilor de a transforma gazeta într-una a monografiștilor, prin urmare nu voi mai relua aceste aspecte.

Săptămânalul ”Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă”, în seria a doua titlul fiind completat cu ”naționalistă” (”Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă”) a apărut, cu sincope, între sfârșitul anului 1931 și cel al anului 1934 – prin urmare, o apariție mai degrabă episodică, ca multe alte gazete ale vremii și ale tinerei generații. După cum îi spune și numele, se înscria de la bun început în tabăra ideologică a frontului de dreapta, echivalent, atunci, cu frontul naționalist. În prima serie își asumă identitatea de gazetă semi-oficială a Centrului Studențesc din București, care făcea parte din Uniunea Studenților Creștini Români (UNSCR), organizație de masă foarte influentă. De altfel, în prima serie, care durează din decembrie 1931 până în martie 1932, pe gazetă scrie că e condusă de Traian Cotigă, șeful Centrului Studențesc București și, din octombrie 1934, președintele UNSCR pe întreaga țară.[3] ”Creierele” săptămânalului sunt, de fapt, Eftimie Horescu (redactorul-șef al acesteia) și Octavian Neamțu. Nu-mi este clar ce au urmărit Horescu și Neamțu, însă, cel puțin din datele disponibile până acum asocierea dintre ”Dreapta” și Cotigă, șeful Centrului Studențesc București, pare a fi mai degrabă cauzată de interese reciproce, dar nu echivalente. Implicarea redacțională a lui Cotigă este redusă, cea financiară pare inexistentă, și asocierea cu o astfel de gazetă pare că avea rolul, pentru el, de a câștiga un plus de greutate în interiorul UNSCR în vederea unei viitoare ascensiuni în interiorul acesteia. Horescu și Neamțu, în schimb, prin asocierea cu Centrul aveau acces la o audiență foarte energică și dinamică, disputată de mai multe facțiuni și gazete – masa studențească interbelică bucureșteană. Horescu pretinde, de altfel, într-un articol din 1933 în care scrie istoria gazetei, că, deși pusă în siajul Centrului condus Cotigă, publicația a fost întotdeauna creația lui și a lui Neamțu; facțiunea gardistă din UNSCR ar fi căutat să o ”capteze” fără succes, lucru care i-ar fi determinat pe aceștia să-l acuze că prin scoaterea ”Dreptei” le-ar fi confiscat propriul lor proiect; Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Brutus Coste, Octavian Neamțu și el însuși sunt menționați drept donatori pentru ca gazeta să poată ieși în seria a doua (Horescu, 1933). În ceea ce-l privește pe Neamțu, atât de legat de acest proiect, el tocmai se acroșase grupului monografist și nu este deloc o întâmplare că primul său articol din primul număr al ”Dreptei” este dedicat lui Dimitrie Gusti și ideii sale de ”student-cetățean al Academiei”, model pe care-l contrapune ”studentului agitator” (Neamțu, 1931).

”Dreapta” își revendică, la început mai timid, ulterior tot mai accentuat, pe măsură ce atacurile dinspre dreapta cuzistă și legionară și polemicile cu ”Stânga” se întețesc, o voce distinctă în zona publicistică naționalistă și independentă față de sistemul politic ”tradițional” al partidelor interbelice. Horescu arată, într-un articol din martie 1932, că nu se pot ”încadra” nici în partidele vechi, nici în noile mișcări apărute: ”Noi ne putem încadra numai într-o mișcare care ar lupta stând în afara formelor juridice constituite și care ar impune punctul ei de vedere, căutând elementul determinant al specificului realităților societății românești” (Horescu, 1932). Tot Horescu, în primul număr din noua serie a ”Dreptei” (care a fost suspendată, după toate aparențele, în împrejurările grevelor studențești din București, martie 1932), în editorialul ”Din nou la drum cu Dreapta” (decembrie 1932) reia mai apăsat, delimitând taberele ideologice interbelice: ”de o parte, doctrinari abia veniți din străinătate, scriu, discută și se supără, cu citații din cărți groase aduse de peste graniță, căutând reeditarea sentimentalismului socializat, zeamă lungă a ortodoxismului marxist, bătătorind cu o impresionantă inconștiență drumul vechilor erori, modificat cu anumite încercări de precepte noi. De altă parte, gazetele ”de dreapta” și-au asigurat colaborarea reprezentanților ”spiritualității” românești, mobilizându-și prietenii mai mari din gruparea revistei ”Gandirea.” Revoluția sovietică și revoluția fascistă, cele două mari experiențe politice ale Europei, ne oferă tuturora bogate elemente și exemple. Și de o parte, și de alta, se împrumută cât mai mult din cărți streine, din experiențe de aiurea, căutându-se generalizări frumoase și impresionante pentru a se face educația politică a valahilor de la Dunăre. (…) O  mână de oameni, uniți printr-o tovărășie de idei izvorâtă din aceeași înțelegere și valorificare a realităților, pornesc din nou, la drum, cu Dreapta. Pornim de la părinții noștri, pe care îi depășim fiindcă suntem tineri și trăim. (…) Nu suntem nici cuziști și nici din Garda de Fier nu facem parte.” Dar adăuga, în rândul imediat următor: ”privim cu simpatie aceste două organizații în măsura în care sunt cu adevărat naționaliste. Nu suntem reacționari. Mișcarea de dreapta e, hotărât, mai revoluționară.” Adică mai revoluționară decât stânga, un leitmotiv al ”Dreptei”. Mai târziu, însă, în februarie 1933, Horescu scrie despre cuzism că ”nu este naționalismul integral”, ceea ce echivala cu o delimitare de aceștia (e drept că fuseseră atacați constant de gazetele L.A.N.C.-ului), iar în octombrie 1934, pe fondul unei apropieri episodice a ”Dreptei” de Regele Carol (de unde, la începuturi, era mai degrabă apropiată de Mișcarea Legionară), se delimitează și de cealaltă facțiune naționalistă, criticând Garda de Fier pentru ”metodele de culise” întrebuințate (Topliceanu, 1934). O făcuse și Neamțu înainte, într-un articol în care criticase acid ”pretendenții la dictatură” care voiau să-l copieze pe Mussolini în România și pe cei care exploatau cinic masele studenților, descriindu-l pe Codreanu drept ” ”tânăr sfios și cu izbucniri nestăpânite de pasiune bolnăvicioasă”, iar pe A.C. Cuza ca un ”profesor bătrân”, cu ”cărți care cuprind între multe lucruri greșite și câteva diamante de adevăr”, ce este, însă, ”îndemnat de ambiții vane”. Concluzia este categorică: ”Niciunul, nici celălalt, nu au fost și nu pot fi purtătorii de cuvânt ai studențimii: întâiul deoarece ascultă porunca unui suflet fără echilibru lăuntric și doar îndemnul pasiunii momentane fără control și, ca atare, este străin de gândirea cuminte a studențimii”, ”al doilea fiindcă nu mai poate avea nimic comun cu studenții” și este un ”halucinat al erorii antisemite”, ”găsește în studențime doar o masă de manevră” (Neamțu, 1932).

Pentru această linie, revendicată a fi o linie independentă, de apropieri și de distanțări, există și repercusiuni din partea celorlalte gazete naționaliste pentru principalii responsabili ai ”Dreptei”: ”Eu sunt comunist și Octavian Neamțu este francmason. Urmărim să rupem organizațiile naționaliste”, descrie Horescu, în februarie 1933, atacurile.

În orice caz, Vulcănescu, deși cu reticențe serioase[4], a crezut în proiectul acestei gazete îndeajuns de mult încât să se implice în redactarea de articole programatice, polemice și de sinteză a dezbaterilor publice ale ”tinerilor”, cu toate că, în același timp, era implicat și în mult mai răsunătorul proiect al conferințelor ”Criterion”. Venirea lui, după cum am precizat și mai sus, a avut loc odată cu lansarea celei de-a doua serii a gazetei, și nu este singulară – căci avem aici un întreg desant de monografiști, H.H. Stahl alăturându-se și el, în ciuda orientării sale social-democrate, Anton Golopenția, Ernest Bernea, Em. Buznea, Brutus Coste sau chiar monografiste ca Lena Constante. ”Dreapta” câștigă mult în consistență prin această infuzie de monografiști, unii contribuind la rubrici permanente. Orientarea vagă a gazetei, care nu mergea, anterior, cu excepția articolelor lui Neamțu, mai departe de lozincile mobilizatoare și generale ale epocii, capătă concretețe, dând impresia unui nou curent naționalist diferit de toate celelalte. Acesta este, de altfel, și sensul contribuțiilor lui Vulcănescu și al articolelor ”Cele două Românii” și ”Puțină sociologie”, sau al articolului ”Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generații” (care este și ultimul publicat de Vulcănescu la ”Dreapta”). Sensul acestor contribuții nu este doar de a introduce o anumită temă în dezbaterea interbelică sau în polemicile vremii, ci, mai mult decât atât, de a retrasa cadrul în care erau concepute, de ”tânăra generație”, problemele politice și sociale ale României Mari. Din acest punct de vedere, deși chiar și monografiștii sunt diferiți între ei, pot fi detectate câteva teme comune ale noii ”Drepte”: respingerea ”ideologiilor de import” și a soluțiilor străine; întoarcerea la ”realitatea socială” și, prin urmare, la ”sat”; necesitatea unei reoganizări statale care să aibă ca sprijin două forțe sociale: țăranii și intelectualii; renunțarea la bravada naționalistă și asumarea unui destin ”mediocru”, de muncă ”de jos”, pentru inițierea unei reale schimbări sociale. Astfel, se respinge modelul fascist al dictaturii mussoliniene și se arată că nu tipul de organizație statală e esențial, ci racordarea sa la un model social; se critică modelul corporatist, care nu ar fi adecvat pentru realitățile sociale românești (într-o serie de articole semnate de Em. Buznea, monografist din echipa ”economică” coordonată de Vulcănescu); se ia în derâdere afișarea costumului național doar la ocazii speciale, naționaliste (Stahl, în articolul ”Între dreapta și stânga”) și se îndeamnă la o implicare modestă a tinerilor în ridicarea țării,care ar fi presupus renunțarea la așteptări de răstunare”spectaculoasă” a situației, în favoarea unoracțiuni de efect substanțial și pe termen lung (Noica, în ”Despre ne-simțirea românescă”, Vulcănescu în ”Istorismul în spiritualitatea tinerei generații”).

Așadar, departe de a fi o exprimare izvorâtă din vreun sentiment de ”psihoză” față de amenințarea reprezentată de minoritățile etnice, contribuțiile lui Vulcănescu trebuie citite într-o cheie a raționalității strategice și în contextul mai larg al breșei pe care monografiștii căutau să facă în frontul naționalist studențesc, dominat de mesaje radicale, deseori violente, care îndemnau la desființarea democrației parlamentare și înlocuirea cu o dictatură de tip fascist. Avem de-a face cu o tatonare a unui teren minat, anume, a terenului publicistic cu ecou în rândurile masei de studenți naționaliști, care, atunci, constituia pentru elita interbelică o amenințare la adresa sistemului politic. Nu cu ”minoritățile” polemizau acești monografiști și nici nu erau preocupați în cel mai înalt grad de acestea, ci de problematica tinerei generații, de orientarea politică adecvată și, mai ales, degăsirea unei alternative față de calea agitației politice violente, cum era percepută Garda de Fier, sau calea manipulării fără scrupule a studenților, cum era perceput L.A.N.C.-ul lui A.C. Cuza. Pus în acest context, articolul lui Vulcănescu, ”Cele două Românii”, este, cu diferențele de rigoare, pe aceeași linie cu articolul ”Între stânga și dreapta” al lui H.H. Stahl din același număr al ”Dreptei” (sau invers – articolul lui Stahl este pe aceeași linie cu cel al lui Vulcănescu): problema reală, fundamentală, a României, este satul, pe care naționaliștii de paradă nu-l cunosc și pentru care politicienii, cum arată sociologul social-democrat, croiesc legi total nepotrivite sau chiar dăunătoare, dacă ar fi aplicate realmente: ”Îmi amintesc cum adeseori, în sate, mergând singur din casă în casă, ceteam seara, oamenilor adunați la odihnă, câte ceva din cărți. Și ți-era rușine că n-aveai mult ce le ceti, căci rușinos de puțini sunt acei cărturari care să fi creat literatură românească, adică lietarură pe care și țăranul să o poată citi. Plecai cu ură împotriva orașului acestuia mitocănesc care e orașul românesc, orașul în care fiul cutăruia sau cutăruia din întinsul plaiurilor țării ajuns ”naționalist” cu tremolo în glas și mari demonstrațiuni de stradă, scrie într-o limbă care nu mai seamănă a nimic, o literatură și o știință care nu se mai potrivește cu nimic. Și apoi, aceiași naționaliști aung oameni de stat și fac legi. De pildă fac un cod civil în care se interzice un cod de stăpânire devălmașă, pe care nimeni nu-l știe în amănunt, deși cuprinde aproape 30% din Vechiul Regat. Sau fac coduri ale familiei care din fericire nu se aplică, altfel ar duce la dezastru, atât de străine sunt de ralitatea socială. Sau ajung oameni politici cari, lasă rudele lor sărace, biata rumânime până mai ieri clăcașe, în cea mai cumplită mizerie igienică ce se poate închipui” (Stahl, 1933). Pentru Vulcănescu, satul era chiar mai mult decât realitate socială inconturnabilă, reprezenta un model de societate și era purtător al unei etici umane autentic românești, în sensul în care acel mod de viață și acea etică nu fusesera create din manuale sau importate de aiurea, ci fuseseră rodul unor evoluții îndelungate, al unor practici probate în timp.

Există, totuși, în ”Dreapta” și articole dedicate problematicii minorităților naționale, în special cea a ungurilor din Transilvania, într-o serie de contribuții ce îi aparțin lui Octavian Neamțu în prima serie a ”Dreptei”. După ce arată avântul luat de viața culturală a minorității maghiare și preluarea unor teze propagandistice ale Budapestei, Neamțu arată, într-un mod care aduce aminte de abordarea lui Sabin Manuilă, că ”oprirea avântului crescând al activității lor culturale este un lucru la care nu ne putem gândi”, și că statul român e chemat să sprijine și să ”intensifice” viața socială a românilor din Transilvania, nu să reducă drepturile altora (Neamțu, 1932). Tot Neamțu, după ce Vulcănescu își încetase colaborarea cu ”Dreapta”, doi ani mai târziu, prezentând apariția noii reviste ”Criterion”, evocă, parcă ușor nostalgic, faptul că printre semnatarii de acolo se numărau și doi foști contribuitori la gazeta sa: H.H. Stahl, de ”școală marxistă”, dar cu o ”viziune sociologică a vieții sociale românești”, și M. Vulcănescu, ”unul din puținii gânditori ai generației cărturare din țară care a activat pentru mișcarea naționalistă de la noi, afirmând idei fundamentale pentru orientarea ideologică a naționalismului nou românesc” (Neamțu, 1934).

”Problemele românești” ale lui Vulcănescu           

Am reținut că grupul din jurul ”Dreptei”, fără să aibă o orientare prea clară și unitară, avea totuși câteva tematici comune, între care se disting respingerea importurilor culturale (care, observăm, nu se mai reduceau la modernitatea occidentală clasică, ci se extindeau și asupra modelelor fasciste și revizioniste) și chestiunea satului și a noului stat. Vulcănescu nu avusese contribuții consistente pe această temă anterior. Până la ”Cele două Românii”, avusese contribuții mai ales pe teren religios, pe teme legate de specificul ortodoxiei sau al vieții duhovnicești, precum și contribuții foarte tehnice pe teren economic ce aveau legătură cu postul său de referent la Ministerul de Finanțe. În campaniile monografice la care participase până atunci coordonase două domenii de cercetare: spiritual-psihologic și, din 1930, cel economic, unde se va și stabiliza contribuția sa monografică. Din valorificarea experienței monografiste provine și prima sa scriere ce anticipează, într-o anumită măsură, ”Cele două Românii”: este vorba despre un articol de popularizare scris pentru ”Realitatea ilustrată”, ce se numește chiar ”Satul Românesc” (Vulcănescu, 1929). Cum ține să precizeze de la început, rezonanța specială pe care ”satul” o trezește nu se datorează vreunui ”misticism rural”, ci ar fi, ”poate, numai o criză a sensibilității unei generații, care poate să lămurească-ntr-o privință ce caută intelectualul rafinat de azi la sate!”. Criza de sensibilitate este, de fapt, o criză de identitate, a cărui rezolvare Vulcănescu a văzut-o în întoarcerea către sat. Satul e prezentat aici ca ”o lume-microcosm”, care are legile sale proprii de formare și un ”stil propriu de viață, o tradiție și o cultură autentică, intrate tot atât de adânc în firea lui ca și cele mai adânc înfipte mădulare”. Prezintă, apoi, câteva trăsături ale acestei lumi, cum ar fi viața obștească, devălmășia și, mai cu seamă, gospodăria familială, ”nucleul satului”. Articolul este însoțit de fotografii din campania de la Drăguș din 1929 și este însoțit și de o prezentare nesemnată a activității monografice a Seminarului lui Gusti: ”Cercetarea satului românesc”.

Pentru cititorul superficial al interbelicului românesc poate că textul de mai sus nu diferă de viziunile sămănătorise sau poporaniste anterioare sau nu se disting prin nimic special de invocarea cvasi-generală din epocă a satului ca rezervor de ”românitate” în ambele sensuri – etnic și cultural. Am arătat în altă parte (Butoi, 2012) că nuanțele contează, fapt pe care doresc sa-l reiterez si aici. Monografiștii – Vulcănescu inclusiv – s-au diferențiat de stereotipiile despre sat ale epocii prin faptul că au înțeles – și cercetat – realmente viața socială rurală, adică elemente concrete de economie rurală, organizare socială, familială, regim de proprietate și de gestiune a bunurilor în comun de care le literații sau ideologii nu aveau vreo idee. Descoperirile lor puteau trece drept adevărate revelații prin raportare la cum se cerceta, până atunci, satul. În 1932, puțin înainte de începerea colaborării cu ”Dreapta”, Vulcănescu ține conferința ”Gospodăria țărănească și capitalismul” (Vulcănescu, 2005), unde ironizează acid ”agronomii” ce nu aveau habar de ce înseamnă o gospodărie și demonstrează pe larg de ce structura economiei țărănești este diferită de cea a economiei capitaliste.

Putem fixa, așadar, către sfârșitul deceniului 3 interbelic începuturile preocupărilor lui Vulcănescu pentru tema satului. Deplasarea către ruralism nu se rezumă doar la monografie, ci se integrează preocupărilor sale anterioare teologice și se explică prin convingerea acestuia că ”satul” poate fi și un posibil răspuns pentru frământările generației sale (prima activitate ”gustistă” a lui Vulcănescu a fost legată de problema studențească), pentru chestiunea identității, dar și pentru reorganizarea statului.

Însă, în anii implicării sale la ”Dreapta”, așa cum am mai arătat și în altă parte, Vulcănescu avea de gând să formuleze un răspuns exhaustiv pentru problemele ridicate atunci și în gazetă, probleme cu un conținut mai degrabă social decât identitar: chestiunea statului potrivit pentru România (se înțelege, pentru România ”românească”, adică cea a satelor);  ”revoluția țărănească” și ce tip de acțiune socială poate depune în acest sens țărănimea; ce diferență este între viața muncitorului și cea a țăranului; ce tip de cooperativism se potrivește satului. Intitulată ”Statul țărănesc”, datată în 1933, schița conținea următoarele soluții: stat similar cu cel al cantoanelor elvețiene, opus celui burghez, liberal și centralizat care uniformizează afectând negativ viața locală; ”revoluția țărănească” lua forma mișcării de rezistență pasivă ghandiste; o soluție realistă cooperatistă trebuia să aibă în vedere situația socială de după reforma agrară, când, de la un regim de aservire feudală țăranii au trecut la unul de aservire bancară, și să ajute țăranii în aprovizionare și în accesul către piețe eliminând intermediarii.

Tot acest context ideatic ne arată, mai cu seamă, o aplecare către chestiunea socială a temei ”satului românesc”. Problema identitară îl preocupă de Vulcănescu mai intens în anii următori, fiind abordată sistematic către anul 1937 și culminând cu ”Dimensiunea românească a existenței” din 1943. Acesta este însă un alt subiect mai complex care nu poate fi dezvoltat aici și care, de altfel, nu se reduce doar la o simplă discuție despre identitate, ci care implică și concepția lui Vulcănescu despre ”mitul” care ar trebui să genereze consensul forțelor sociale și care ar trebui să guverneze asupra aranjamentului instituțional statal. Menționez, doar, pentru a lămuri că Vulcănescu nu gândea fundamental în termeni etnico-rasiali, următoarele observații găsite în arhiva sa sub titlul ”Probleme românești” (datată 1937), când deja gândea în termenii ce se vor regăsi în celebra sa scriere de mai târziu: ”Românii. Sunt românii de o rasă? Cercetările antropologice[5] zic: nu. (…) Românii fac națiune (prin): Limbă, Lege, Datină (adică) – Unitate de cultură”.

Concluzii:

Am căutat, în această investigație, să reconstruiesc cadrul social, conceptual și biografic în care poate fi plasat articolul ”Cele două Românii” scris de Vulcănescu pentru gazeta săptămânală ”Dreapta” la sfârșitul anului 1932 pentru a vedea în ce măsură poate fi redată semnificația sincronică a ideilor conținute în el – adică, în ce măsură putem reface cadrele lumii sociale în care a avut loc producția acestui text și semnificațiile pe care le putea dobândi într-un astfel de context. Am făcut acest lucru pornind de la constatarea că abordările contemporane, de pe poziții diacronice și folosind o scară macro, pot fi extrem de selective și de înșelătoare în privința interpretării unor astfel de producții și, implicit, în privința istoriei propriu-zise pe un anume segment interbelic. Spus mai puțin pretențios, am încercat să fac un simplu exercițiu de a mă pune în ”papucii” celor din interbelic într-un anume moment bine circumscris, de a vedea ce fel de informații aveau la dispoziție atunci pe o anumită temă, care erau concepțiile dominante sau accesibile în această privință, care era angajamentul lor social, având în vedere contextul politic și substratul social de apartenență, și ce anume urmăreau, gândeau și formulau pe cont propriu pe anumite subiecte. Am făcut aceasta încercând să văd cât anume din lectura pe care istoricul Lucian Boia o face articolului invocat, pe care-l consideră dominat de ”psihoza” naționalistă pe care Vulcănescu o avea față de minoritarii etnici din orașele României Mari, precum și constatarea că ar folosi cifre greșite, se susține dacă mergem ”la locul faptei” și cercetăm mai adânc circumstanțele. Aplicând procedeele istoriei totale, am găsit că: cifrele (informația) demografice disponibile pentru Vulcănescu erau vechi, cele din recensământul efectuat în 1930 nefiind încă prelucrate integral; concepțiile din zona tehnicienilor (a statisticienilor și sociologilor) interbelici despre raportul majoritate-minoritate la care avea acces Vulcănescu porneau de la constatarea că trendul ”românizării” era inevitabil și că problema ce îi preocupa era ce a asimilării/integrării ruralilor în urban; că articolul ”Cele două Românii” făcuse parte dintr-un proiect mai amplu de implicare a lui Vulcănescu și a altor monografiști într-o publicație cu audiență în rândurile studenților ”vânați” de mișcările naționaliste extremiste;  că, atât din contextul tematic al ”Dreptei”, cât și din contextul ideatic al articolelor relevante ale lui Vulcănescu de aici, precum și din antecedentele și continuările publicistice ale acestuia pe subiectul analizat, reiese evident că preocuparea lui nu era raportul între ”majoritate și minoritate”, ci între oraș și sat ca moduri de viață socială. Evident, discuția nu se epuizează aici, ci abia acum putem spune că începe.

Note:

[1] Este cel puțin ciudată considerarea opțiunii monografice a lui Gusti drept rezultatul unui ”dezechilibru ideologic”, în condițiile în care România interbelică era o țară, am putea spune, de țărani, cu 80% din populație trăind în mediul rural. Un sociolog care-și propunea cercetarea vieții sociale, pe teren, a României, nu avea de unde să înceapă cercetarea decât de la sate, care erau, în ciuda frazeologiei oficiale a epocii, foarte puțin frecventate de intelighentsie.  Cadrul teoretic al monografiei gustiste nu era deloc redus la monografierea satelor, ci avea în plan cercetarea tuturor localităților României, sate și orașe, așa cum explică însuși Gusti:  ”Din moment ce sociologia este știința realiății sociale, iar realitatea socială concretă este formată din unități sociale, nu ne rămâne altă metodă mai potrivită decât să cercetăm cu de-a-mănuntul, integral cât mai multe cu putință dintre unitățile sociale existente. Pentru studiul realității sociale românești, am socotit că trebue să începem cu satul. Unitățile sociale mai mari se studiază greu, ele trebuesc cercetate mai târziu, după ce se cunosc îndeajuns unitățile mai restrânse. Tot așa orașele cer o muncă excepțională, fiind realități nu numai cantitativ mai întinse, dar ți mult mai complexe. De aceea, sociologia orașelor trebue să urmeze după sociologia satelor, pe temeiul datelor și, mai ales, a experienții făcute în condiții optime în monografiile sătești. Programul nostru de lucru cuprinde însă dela inceput și aceste unități, deci monografii de sate, monografii de orașe, monografii de întreprinderi, monografii de județe, monografii de regiuni etnice și, în sfârșit, ca un rezultat final, monografia sau știința națiunii întregi (Gusti, 1937) – sbl.m.

[2]În acest sens, merită să reiau aici o ciornă găsită în arhiva lui Vulcănescu, scrisă în 1933, în care acesta rezumă o discuție avută cu H.H. Stahl (Ricu) și Petru Comarnescu, pe tema evoluției viitoare a României:

”[Vulcănescu]: Se poate desprinde România agrară țărănească necapitalistă de Europa și urma o evoluție proprie?

Ricu: ”România nu poate eși din Europa. Europa va merge spre socialism. Problema noastră: să evităm greșelile trecute. Vom fi bonjuriști fără să vrem.”Europa de la care putem zice depandă”.”

[Vulcănescu]: ”1/ Eu nu cred că am intrat în Europa.2/ Statul Român nu e decât în aparență Stat capitalist. Statul Român e același ca totdeauna.”

Comarnescu: ”Dar stai la oraș.”

[Vulcănescu]: ”Tocmai de aceea am ca ideal viața de la țară.”

Ricu Stahl: ”Țărănia nu este țărănia cea de astăzi.”

[Vulcănescu]: ”Sunt două Românii. România adevarată …[și] România orașelor. 1/ Nu majoritate și minoritate. 2/ Ci suflet românesc și neromânesc. Organizație de viață, înțeles al vieții, diferit.Conflictul acesta nu este politic, ci spiritual!Între cele două Românii e o luptă pe viață și pe moarte. Nu pe moarte de om. Ci pe moarte de Românie!

Se poate ca Titel[Comarnescu] să aibă dreptate. Tendința, adică ”geniul rău”, să împingă neamul românesc pe drumurile care duc spre Babilon. Se poate ca Tăvălugul să treacă încă odată pe acest pământ și noi să intrăm în Apocalips cu ele!”.”

[3]L-am regăsit pe T. Cotigă în Rapoartele Siguranței pe marginea Congreselor UNSCR, inițial, ca raportor pe una din principalele teme ale congreselor și revendicărilor studenților, ”șomajul intelectual”, având o atitudine radicală: ”șomajul intelectual va duce la revoluție și eu prefer aceasta în locul foamei” (la congresul UNSCR din Brăila, din 1930 – ACNSAS, D. Nr. 10767, vol. 2, f. 285). În alte congrese are intervenții antisemite și de incitare la violență, fiind, de altfel, acuzat indirect de vandalism de președintele UNSCR din 1931, și se raliază unor puncte de vedere susținute de Stelescu, pe atunci legionar și lider cu influență în mișcarea studențească. În 1935, Siguranța îl caracterizează ca ”legionar” ce, în calitate de ”suprem conducător studențesc”, avea acces la consfătuirile liderilor Gărzii de Fier (ACNSAS, D. Nr. 11546, f. 14). În 1935, însă, UNSCR era total dominat de Mișcarea Legionară, pe când între anii 1931-1934 exista încă o rivalitate – uneori violentă – acută între legionari și L.A.N.C.-ul profesorului A.C. Cuza.

[4]Există o scrisoare dură pe care Vulcănescu i-o scrie lui Octavian Neamțu în ianuarie 1933, acuzându-l indirect pe acesta, pentru că permisese publicarea unui anume articol la ”Dreapta”, că ”ar juca pe două tablouri” (Vulcănescu, 2004, pp. 194-196). Nu am reușit să identific articolul care a cauzat supărarea și suspiciunea lui Vulcănescu, însă acest schimb epistolar cu Neamțu arată, cel puțin, că existau temeri și reticențe cu privire la originea sau culisele ”Dreptei” la unii monografiști care s-au implicat, altfel, consistent, în această aventură publicistică. Trebuie precizat că, în acea perioadă, Octavian Neamțu nu era atât de implicat în proiectele lui Dimitrie Gusti pe cât va fi peste câțiva ani.

[5] Este vorba despre cercetările profesorului Francisc Rainer, care se realizau prin măsurători antropologice și analize ale sângelui. A se vedea Florentina Țone, ”Francisc Rainer, în campaniile monografice de la Nerej, Fundul Moldovei şi Drăguş”, Secolul 21, nr. 1-6/2012.

Bibliografie

Cărți

Boia, L. (2013), Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 și 1950, București, Humanitas

Manuilă, S. (1929), Evoluția demografică a orașelor și minoritățile etnice din Transilvania, București, Cultura Națională (Extras din Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, Anul al VIII-lea, nr. 1-3, 1929)

Manuilă, S. (1940), Studiu etnografic asupra populației României, București, Ed. Institutului Central de Statistică

Manuilă, S. (1938), Ethnographical survey of The Population of Romania

Manuilă, S. și Georgescu D.C. (1937), Populația României, București, M.O.

Vulcănescu, M. (2004), Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, București, Humanitas

Vulcănescu, M. (2005), Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, București, Univers Enciclopedic, Fundația Națională pentru Știință și Artă

*** (1931), Populațiunea actuală a României. Cifrele preliminare ale recensământului general de la 29 decembre 1930, București

Articole

Butoi, I. (2012), ”În căutarea satului necunoscut. Monografiştii lui Gusti şi sociologia satului românesc”, Secolul 21, nr. 1-6

Buznea, Em. (1933), ”Despre ideologiile de import. Corporatismul”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, anul II, nr. 5, p. 1, 2

Gusti, D. (1937), ”Știința Națiunii”, Sociologie Românească, an II, nr. 2-3, pp. 49-59

Neamțu, O. (1932), ”Figuri universitare. Dimitrie Gusti”,  Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă, an I, nr. 1, p. 1, 3

Neamțu, O. (1932), ”Probleme ardelene. Avantaje minoritare și datorii românești”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă, anul I, nr. 3, p. 4

Neamțu, O. (1932), ”Politica zilei. I. Scrisoare către Mussolini… II. Congresul studențesc dela Brașov” Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 2, p. 4

Neamțu, O. (1933), ”Două pături”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, anul II, nr. 5, p. 1

Neamțu, O. (1934), ”Politica zilei”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an III, nr. 5, p. 8

Horescu, E. (1932), ”Partide și mișcări”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă, an I, nr. 8, p. 1

Horescu, E. (1932), ”Din nou la drum cu Dreapta”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 1, p. 1

Horescu, E. (1933), ”Povestea ”Dreptei””, Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 6, p. 5

Noica, C. (1932), ”Despre ne-simțirea românească”, Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, anul II, nr. 2, p. 1

Stahl, H.H. (1932), ”Între ”stânga” și ”dreapta”, o datorie”, Dreapta, Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, anul II, nr. 2, p. 2

Vulcănescu, M. (1929), ”Satul românesc”, Realitatea ilustrată, an III, nr. 40, pp. 3-11

Vulcănescu, M. (1932), ”Cele două Românii”, Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 2, p. 1, 3

Vulcănescu, M. (1932), ”Puțină sociologie”, Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 4, p. 1, 3

Vulcănescu, M. (1933), ”Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generații”, Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă naționalistă, an II, nr. 8, p. 2

Vulcănescu, M. (2004), ”Corespondență inedită”, Revista Română de Sociologie, An XV, nr. 1-4, pp. 181-205

Arhive:

Arhiva CNSAS, Dosarele nr. Nr. 10767 (vol. 2) și Nr.  11546 privind Congresele studențești

Arhiva Vulcănescu

The post “Cele două Românii”: originile și contextul unei formule controversate appeared first on Cooperativa G.

Mircea Vulcănescu și sociologia gustiană interbelică

Mircea Platon, Convorbiri Literare, iulie 2016

Am observat că, mai nou, Mircea Vulcănescu e socotit fie „extremist de dreapta”, fie „tehnocrat”. Unii îl vor cu orice preț „extremist de dreapta” pentru ca să poată impune ostracizarea lui culturală. Alții se bucură să-l revendice în acest chip, pentru a-l face idol al tribului lor mic și coclit, cu care Vulcănescu nu a avut nimic de a face. Unii, mai moderni, mai euro-atlantici, îl vor pe Vulcănescu „tehnocrat” pentru că așa dă bine acum : dacă tot am evoluat, dialectic, de la nomenclatura comunistă, la elita anticomunistă, la tehnocrația metacomunistă, de ce să nu-l tîrîm și pe Vulcănescu din iadul închisorilor în raiul tehnocrat?

Am avut întotdeauna o reținere în a-l socoti pe Mircea Vulcănescu un „tehnocrat”. Cred că era un profesionist.[2] Era un slujbaș al statului, dar un slujitor al nației. Distincția e foarte importantă și pentru a o înțelege trebuie să revizităm paginile lui Dimitrie Gusti, mentorul întru monografism social al lui Mircea Vulcănescu. În studiul „Problema națiunii”, publicat în 1920, Gusti scria că primul război mondial a reprezentat conflictul dintre stat și națiune: „Puterile Centrale afirmau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra deci sfîrșitul epocii naționalismului. Acestei concepții tradiționale, conservatoare a statului i s-a opus una revoluționară, aceea a Puterilor Înțelegerii, care afirmă că singura și adevărata unitate socială este națiunea și nu statul. Statul trebuie să se adapteze națiunii.”[3]

Conform lui Gusti, ceea ce diferențiază viața pur biologică, vegetativă sau ferală, de viața socială e „atmosfera istorico-socială” care condiționează realitatea socială. Or, națiunea, precizează Gusti, este tocmai „durata culturală în succesiunea generațiilor”.[4] Originea etnică, teritoriul, istoria sunt „condiții obiective ale vieții naționale”, în vreme ce limba și religia sunt, considera Gusti, manifestări ale ei. Aceste elemente formează, conform lui Gusti, „caracterul național”, care e cadrul în care se dezvoltă o națiune. Dar „factorul determinant și de creare a națiunii este voința socială”. Pentru că „o națiune este ceea ce voiește ea a fi, într-un anumit cadru, conform unui caracter național dat”.[5] Fiind un organism, un tot, și nu o sumă de indivizi, o națiune tinde să se afirme „printr-o structură economică și sufletească specifică și se menține printr-o organizare politică și juridică, aceea care este organizația de stat național”.[6]

Gusti argumentează că evoluția socială merge de la popoare primitive la națiuni, adică de la clanuri, hoarde și triburi sau „unități naturale” – care există ca pure determinări ale mediului cosmic și biologic -, la națiuni, care sunt „sintetice”, adică instituite de voința socială. Popoarele primitive sunt puse în mișcare de „acțiuni reflexe și de instinct, incapabile de a judeca și a pătrunde destinul, fără voința de a-l cîrmui”.[7] Națiunea e „activă și creatoare” sau „emancipată de cadru”, pe cînd poporul primitiv e sub vremuri. Dar dacă „națiunea e un principiu de acțiune colectivă, iar problema națiunii este o problemă practică, de acțiune, anume de comunitate a muncii culturale”[8], atunci înțelegem de ce elitele – adică elementele „active, producătoare” – trebuie să se implice în munca de cimentare a națiunii, a statului-național. Conform lui Gusti, sentimentul național, adică atașamentul profund față de istorie, strămoși, limbă și pămîntul patriei, e legitim, dar acest sentiment trebuie articulat de voința de creare a națiunii române, voință care trebuie „însuflețită și mînuită de cunoștințe întinse și serioase ale diferitelor necesități naționale”. Această știință a națiunii „trebuie să înrebuințeze o metodă analitică, cu studii și observații minuțioase asupra fiecărei condiții de viață și manifestare a națiunii, înainte de a purcede la o concepțiea ei necesară de sinteză”.[9]

Această concepție asupra rolului studiilor sociale în articularea reformelor sociale concrete pe care statul le are de adoptat pentru a garanta că „națiunea” nu retrogradează la stadiul de „popor primitiv” a fost descrisă punct cu punct de Gusti în lecţia sa inaugurală ca titular al cursului de Istoria filosofiei grecești, Etică și Sociologie la Universitatea din Iași, în aprilie 1910. Cu acel prilej, Gusti afirma că, pentru ca națiunea română să devină o „personalitate pronunţată cu cultura ei distinctă în mijlocul celorlalte naţiuni”, politica trebuie așezată pe temeliile sociologiei monografice. Ca punct de plecare, Gusti propunea „chestiunea țărănească”.[10] Această concepție asupra rolului studiilor sociale a stat și la baza formării Institutului Social Român în 1921. Institutul fusese fondat inițial la Iași, în 1918, de către Dimitrie Gusti, Vasile Pîrvan, Virgil Madgearu și Ion Răducanu ca Asociația pentru Studiu și Reformă Socială. Echipa de conducere a ambelor instituții a fost alcătuită din Dimitrie Gusti și Virgil Madgearu (secretar general).

Acesta e și contextul în care a evoluat ca sociolog Mircea Vulcănescu, a cărui traiectorie gustiană e documentat analizată de Ionuț Butoi în volumul Mircea Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc. Cartea e foarte importantă pentru că deschide la modul cel mai concentrat și mai vizibil – avînd ca subiect una dintre figurile cele mai pregnante ale României ante-comuniste – un nou front de analiză a epocii interbelice.

Epoca interbelică a fost la noi prilej de mistificări pro-comuniste pînă în 1989. După 1989, s-a recuperat selectiv o „Românie interbelică” esențializată bucolic, populată de țărani rumeni, veseli, prosperi și membri ai partidelor istorice, străbătută tinerește de cîntecele viguroase ale studenților legionari care voiau o țară ca soarele de pe cer, protejată cu fixitate democratică de părinte fondator american de „Sfinxul de la Bădăcin” și preocupată exclusiv de serbările galante și manierele elegante, cu idiosincrazii specifice ursitoarelor din basme, ale regilor, prinților și prințeselor domnind în acel fericit interval. Ca proces compensatoriu colectiv provocat de trauma mizeriei și cenușiului mecanizat ale ultimului deceniu ceaușist, în care cerul, cărțile, hîrtia igienică, blocurile și fețele conducerii aveau aceeași culoare, lucrul e de înțeles. Dar ceea ce e supărător e că înțelegerea strîmbă a interbelicului a ajuns să ne compromită modul în care ne gîndim viitorul. De exemplu, și stînga, și dreapta par a fi căzut de acord că e în folosul ambelor părți să pună pe roate un fel de pseudo-istoriografie de tip Terminator, în care ambele tabere trimit emisari robotici în trecut pentru a-și extermina adversarii „comuniști” sau „legionari”. Epoca interbelică a rămas, și după 1989, o simplă anexă a confruntărilor politice cotidiene.

Tocmai de aceea, cartea lui Ionuț Butoi mi se pare un exercițiu istoriografic și exegetic salutar pentru că onest, documentat și nuanțat. Unul din marile merite ale cărții e, din punctul meu de vedere, acela că ne prezintă o imagine veridică a lumii românești interbelice, scuturată de obsesiile pro- sau anti-legionare. Luînd în discuție modul în care Vulcănescu a abordat analiza vieții sociale românești, precum și modul în care s-a angajat personal, ca „amploaiat”, în practica instituțională a reformei statului, scoțînd la lumină viața organizațiileor studențești sau creștine care nu erau legionare, Ionuț Butoi ne pune în fața ochilor o Românie care se construia pe sine solid și care nu poate fi redusă la ficțiunile stîngii sau dreptei radicale. Realitatea nu era rose și munca de birou și de teren la care s-a angajat Vulcănescu nu pare, de la distanță, la fel de antrenantă ca activitățile de cuib și de celulă. Totuși, dincolo de aceste viespare ideologice, România interbelică era o țară în care profesioniști precum Vulcănescu încercau să creeze un stat pe măsura națiunii pentru a ajuta națiunea să de dezvolte. În spirit gustian, pentru a face acest lucru, Vulcănescu căuta să studieze realitățile sociale în profunzime și ocolea apelul la generalizări pripite și la false analogii, la caricaturile și fantoșele ideologice cu care operau o mare parte a contemporanilor săi de stînga sau de dreapta. Ceea ce ne restituie Ionuț Butoi în această carte e un Mircea Vulcănescu dedicat științelor sociale – pe care Gusti le numea în cursul său de deschidere la Universitatea din Iași „filosofia practică” – cu fervoarea și angajarea ascetică pe care o dovedeau filosofii lui Pierre Hadot. Administrarea statului ca exercițiu spiritual. Statutul de slujbaș al lui Vulcănescu nu îmi apare ca fiind ceva sub statura lui, ci îmi amintește mai degrabă de munca de administrator dusă – deși ar fi putut face orice altceva – de monarhul spaniol Filip al II-lea, zăgăzuit în cămăruțele sale din altminteri magnificul, pentru toți ceilalți, Escorial.

Ministerele pe holurile cărora și-a făcut ucenicia de om de stat Vulcănescu riscau, lăsate în voia lor, să absoarbă ca o gaură neagră întreaga Românie. Era o realitate de care Vulcănescu era deplin conștient și pe care Ionuț Butoi o discută foarte sagace, punînd-o în lumina disprețului lui Nae Ionescu, Profesorul „Generației”, pentru democrație. Astfel, ca director la Vămi în 1935, Vulcănescu se lovește de pofta de mită a funcționarilor subordonați lui. Vulcănescu, deși considera că statul liberal modern e unul de import, deci nepotrivit societății românești, a ales să susțină aplicarea legii și să nu încurajeze logica viului care favoriza luarea de mită. Atitudinea lui Vulcănescu pare a fi înrădăcinată în ideea că nu democrația parlamentară ar fi fosat responsabilă pentru dificultățile României interbelice, ci „lipsa de bază națională a politicii, începînd cu lipsa intereselor de apărat. Lipsa de legătură cu trecutul și cu tradițiile noastre proprii, care ne stăpînesc din subconștient”, și „lipsa de pregătire politică a populației”.[11] Cu alte cuvinte, după cum subliniază Ionuț Butoi, Vulcănescu ajunsese la concluzia că atacarea regimului monarhic constituțional din România era o țintă falsă, iar alternativele fasciste erau soluții false la o problemă falsă. Această atitudine l-a așezat pe Vulcănescu în opoziție principială cu o mare parte a „Generației interbelice”, legionare.

De fapt, unul dintre principalele filoane ale cărții e tocmai acesta, al demofiliei consecvente care l-a făcut pe Vulcănescu să apere pe tot cuprinsul carierei sale rînduieli sau microcosmosuri de ordine organică împotriva ingineriilor sociale abuzive sau a asalturilor revoluționare. De aceea, după cum arată Ionuț Butoi, Vulcănescu s-a și numărat printre scriitorii și gînditorii care au fost împotriva amestecului statului în viața Bisericii, așa cum s-a întîmplat în chestiunea trecerii de la calendarul iulian la cel gregorian, trecere operată de stat în 1919 și de BOR, la presiunea statului, în 1924. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Paul Sterian, Sandu Tudor, G. Racoveanu, Nichifor Crainic au protestat împotriva imixtiunii cu caracter secularizant a statului burghez-individualist în viața unei biserici predominant comunitar-țărănești.[12]

Ideea care alimenta această rezistență intelectuală în slujba vieții liturgice țărănești era aceea a integrității ontologice a culturii țărănești. Cînd Traian Herseni publica, tot sub auspiciile Institutului Social Român, în Biblioteca de Sociologie, Etică și Politică editată sub supravegherea lui D. Gusti, o carte precum Realitatea socială: Încercare de ontologie regională (1935), o făcea pentru a indica faptul că menirea sociologiei este aceea de a studia realități sociale cu profil distinct, cu identitate specifică, proprie: sisteme sociale. Astăzi, orice particularism e denunțat ca „esențialism”, deci ca premisă a fascismului. Dar în lumea sociologiei interbelice europene – franco-germane – din care proveneau Gusti și discipolii lui (să nu uităm că Bernea, Ion I. Ionică și Ștefania Cristescu-Golopenția, de exemplu, au fost studenții lui Marcel Mauss), faptul social era un „fapt total”, un întreg. Ceea ce m-a frapat de la bun-început citind această carte a fost similitudinea dintre studenții lui Mauss (Maurice Leenhardt, Charles LeCoeur, Denise Paulme, Bernard Maupoil ș.a.), care s-au aplecat asupra cercetării culturilor indigene din cadrul imperiului francez, și studenții lui Gusti, care au pornit campanii monografice pentru a studia realitatea „indigenă”/țărănească din inima României profunde. Ambele școli sociologice (și nu e întîmplător că Alfred Métraux, un alt student al cuplului Marcel Mauss-Paul Rivet a fost, după război, unul dintre cercetătorii de talie internațională care au apreciat și sprijinit activitatea lui Gusti) porneau de la această concepție a culturilor țărănești/indigene ca și „fapte” sociologice „totale” care se cer abordate monografic, sub toate aspectele lor. Culturile țărănești/indigene nu sunt inferioare sau minore, ci doar diferite de culturile „majore”/metropolitane pentru că, în esență, se nasc din răspunsuri date acelorași mari întrebări. De aceea, aceste culturi se cer privite ca întreguri, în integritatea lor, nu ca eboșe nereușite ale marilor culturi, ca versiuni eșuate sau ca momente pe scara unei evoluții culturale care face toate culturile să treacă prin aceleași faze, cu unele culturi mai avansate și cu altele mai retardate.

LeCoeur, care a fost studentul preferat al lui Mauss și este unul dintre gînditorii mei favoriți, spunea chiar că, la contactul cu o cultură străină, trecem prin trei faze: 1. respingem sau admirăm o cultură străină în virtutea diferenței, a exoticului, pentru că „ceilalți” nu sunt ca noi; 2. apoi acceptăm o cultură străină în ideea că, la urma urmelor, toți suntem la fel; 3. în fine, încercăm să înțelegem de ce anume suntem la fel și de ce anume suntem diferiți. Abia la acest al treilea stadiu se ivește momentul înțelegerii sociologic-antropologice propriu-zise. Acestei activități, înțelegerii sistemului de cultură țărănească pornind de la ideea integrității lui, i s-au dedicat și studenții lui Gusti și Mauss pornind de la premisele teoretice și ajutați și de rețelele instituționale create de maeștrii lor.[13] În cazul discipolilor lui Mauss, experiența de teren s-a tradus în distanțarea lor față de ideea imperială și de colonialismul ai cărui emisari erau pregătiți să fie. Contactul cu lumea indigenă i-a îndepărtat de metropolă pentru că i-a apropiat de o realitate înțeleasă în tot ce avea ea mai viu, mai spontan. În cazul lui Vulcănescu sau Anton Golopenția (dar nu și al lui Herseni, Bernea. D. C. Amzăr sau Ion I. Ionică), monografismul sociologic a contribuit la adîncirea radicalismului demofil. Dedicați propășirii satelor, Vulcănescu și Golopenția au respins „soluțiile” schematic-ideologice propuse de cele două tipuri de modernizări sau de sincronisme: cel individualism-liberal și cel colectivist-fascist (vezi în acest sens și scînteietorulÎndreptar pentru tineret al lui Anton Golopenția, publicat de Sanda Golopenția în 2015). Într-adevăr, Vulcănescu și Golopenția au dus analiza lor sociologică și înțelegerea satelor românești în direcția unor sugestii extrem de fericite de modernizare organică a României.

Mircea Vulcănescu, așa cum arată Ionuț Butoi, a fost unul dintre cei mai lucizi critici ai modernizării liberale. Recuperînd dimensunea istorică a științelor sociale, Vulcănescu a recuperat dimensiunea istorică a economiei, „naturalizată”, adică închisă într-un sistem de „legi naturale” și imuabile, încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, odată cu al doilea val fiziocratic. A operat, adică, o întoarcere la tipul de economie politică practicat în zorii economiei politice de, în secolul al XVIII-lea, primul val fiziocrat, de adversari ai celui de al doilea val fiziocrat precum Linguet sau, în zorii secolului al XIX-lea, de un istoric-economist de talia lui Simonde de Sismondi. În secolul al XX-lea, acești economiști, adversari ai așa-zisei economii politice clasice – a lui Adam Smith, deși și Smith era, inițial, mult mai atent la dimensiunile uman-istorice ale economiei politice decît ne lasă să credem literatura neoliberală actuală -, au fost reclamați ca pionieri ai economiei umaniste, la scară umană, care pune în centru omul concret, istoric, nu omul economic, abstract. Acest tip de gîndire economică se va regăsi și la cercetătorii grupați în jurul Școlii de la București. Virgil Magdearu a făcut eforturi susținute pentru economia cooperatistă, la scară umană sau distributistă. H. H. Stahl s-a aplecat asupra proprietății devălmașe. Vulcănescu însuși a căutat și el căi alternative de modernizare a României.

Ca și discipolii lui Mauss, care constatau că nu e adevărat că „primitivii” se comportă „irațional” din punct de vedere economic, Vulcănescu descoperă pe teren cum calculele economiei politice clasic-liberale nu se potrivesc comportamentului economic al celor dintr-o gospodărie țărănească, care nu produc pentru piață și profit, ci pentru perpetuarea familiei și a gospodăriei. Inadecvarea modelului la obiectul de analizat are ca rezultat irelevanța concluziilor economice și sociologice și deci imposibilitatea de a veni cu soluții politice realiste la „problema” economiei țărănești. Pînă și natura non-monetară a economiei țărănești făcea, așa cum arăta Vulcănescu, imposibil pentru economiștii clasic-liberali să înțeleagă economia țărănească.[14] Elevii lui Gusti arată, ca și elevii lui Mauss din acea epocă sau ca marele antropolog Hugh Brody care a scris despre inuiți mai tîrziu, că, departe de a fi irațional, comportamentul economic al societăților tradiționale este parte integrantă, după cum scrie H. H. Stahl citat de Ionuț Butoi, a unuia „dintre cele mai bine puse la punct sisteme de viață socială”,[15]perfect adaptat la mediu: „Spre deosebire de cei care vedeau, ca singure explicații pentru aceste probleme [suprapopularea satului, scăderea productivității agricole, n. M.P.], fie lipsa de educație, fie lipsa mentalității de ‘adevărat țăran’ (ca în țările nordice), fie lipsa de tehnologii noi, Vulcănescu arată că un rol important îl joacă și ‘felul special de judecată a avantajului economic de către gospodar’ precum și ‘rînduielile’ prin care satul își organizează muncile și tradiția obștească. În privința scăderii productivității, un alt exemplu ilustrativ de judecată superficială demontată de Vulcănescu este critica pe care un ziarist o făcea agriculturii țărănești pentru că, într-un oarecare județ, terenurile pentru culturile cu grîu scăzuseră de 10 ori. De fapt, explică Vulcănescu, țăranii înlocuiseră cultura de grîu cu alte culturi (orz, porumb), fiind vorba despre o ‘adaptare a agriculturii la nevoile de consum ale țăranilor și nu la cele ale exportului, care nu sunt ale lor’”.[16]

”Satul românesc este o lume”, scria Vulcănescu, o lume necunoscută, scriau și Stahl sau Golopenția.[17] Monografismul lui Gusti propunea cunoașterea acestei lumi pentru a putea transforma statul în instrument al dezvoltării naționale, pentru a găsi cea mai bună cheie de abordare a problematicii dezvoltării satului Românesc și a României ca stat așezat pe solide temelii agricole. „Practic, atît elita intelectuală, cît și cea conducătoare, s-au raportat la sat ca la o masă informă, lipsită de substanță, căreia trebuie să-i dea o față ‘umană’, ‘civilizată’. Realitatea de pe teren, în schuimb, este cu totul alta” scrie Ionuț Butoi și îl citează în continuare pe Stahl care scria că „pătura noastră rurală nu a trăit în afară de anume forme de societate, nu a fost construită dintr-o pulbere de indivizi, dăinuind fiecare izolat, pe baza anumitor principii de drept… ci a fost încadrată în forme certe de viață socială. Atenția noastră trebuie deci să părăsească preocupările de pînă acum și să se fixeze asupra acestor ansambluri organice existente la noi”.[18]*

Alături de Nae Ionescu, Virgil Madgearu a fost celălalt mare dascăl al său, mărturisea Vulcănescu în articolul „Virgil Madgearu – intelectualul” – pe care îl republicăm acum întîia dată de la apariția lui în numărul din mai 1941 al Revistei de Studii Sociologice și Muncitorești, număr omagial închinat memoriei lui Virgil Madgearu. În rîndul „colaboratorilor” Revistei de Studii Sociologice și Muncitorești se numărau: Dr. N. Lupu, Mihail D. Ralea, Victor Iamandi, Petre Andrei, Gr. Mladenatz, Nicu Carandino și alte figuri ale stîngii mai mult sau mai puțin țărăniste sau cooperatiste. După cum subliniază Vulcănescu în articolul său, Madgearu supărase pe mulți cu priceperea sa economică și onestitatea sa. Dar exact aceste două însușiri îl și făcuseră pe Madgearu de neocolit ca specialist. Cred că, în calitate de „slujbaș la stat”, Vulcănescu se simțea mai apropiat de Madgearu decît de versatilul Nae Ionescu și că, în acea primăvară a lui 1941 cînd și-a scris articolul, se gîndea deja că soarta sa ar putea fi la fel de cruntă ca și cea a lui Madgearu.

[1] Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc (București: Eikon, 2015).

[2] „Profesionistul e cel care îşi face meseria bine chiar şi cînd nu îl vede nimeni […]. Profesionistul are onoarea muncii lui, pe care o face nu (doar) pentru că îi aduce profit, ci pentru că asta îi e vocaţia” (Mircea Platon, „Guvern de profesioniști”, Contemporanul 2 [februarie] 2016).

[3] D. Gusti, Știința națiunii și reforma politică, ed. Marin Diaconu (București: Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2008), 12-13.

[4] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 30-31.

[5] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 34-35.

[6] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 35.

[7] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 37.

[8] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 52.

[9] Gusti, Știința națiunii și reforma politică, 55, 56.

[10] Dimitrie Gusti, Introducere la cursul de Istoria filosofiei Grecești, Etică și Sociologie (București: Carol Göbl, 1910), 22-28. Textul a fost publicat și în Convorbiri literare din august 1910.

[11] Butoi, Mircea Vulcănescu, 248.

[12] Butoi, Mircea Vulcănescu, 217-231.

[13] Vezi Alice Conklin, In the Museum of Man: Race, Anthropology, and Empire in France, 1850–1950(Ithaca: Cornell University Press, 2013).

[14] Butoi, Mircea Vulcănescu, 174-175.

[15] Butoi, Mircea Vulcănescu, 188.

[16] Butoi, Mircea Vulcănescu, 207.

[17] Tema apăruse în Europa Occidentală încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când expansiunea colonială și „problema socială” puneau clasele dirigente față în față cu două tipuri de „băștinași”, cei din colonii și cei din mahalalele și satele sărace ale metropolei. William Booth, pastorul metodist care a fondat The Salvation Army, exclama: „As there is a darkest Africa is there not also a darkest England? Civilisation, which can breed its own barbarians, does it not also breed its own pygmies? May we not find a parallel at our own doors, and discover within a stone’s throw of our cathedrals and palaces similar horrors to those which Stanley has found existing in the great Equatorial forest?” (William Boooth, In Darkest England and the Way Out, London, 1890).

[18] Butoi, Mircea Vulcănescu, 205.

The post Mircea Vulcănescu și sociologia gustiană interbelică appeared first on Cooperativa G.